Limitele cenzurii exercitate de judecătorul de drepturi şi libertăţi în procedura de soluţionare a contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii | Practică neunitară

S-a pus problema dacă, în ipoteza în care ordonanţa de instituire a măsurii asigurătorii nu este motivată conform, iar dispozitivul acestui act nu conţine menţiunile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poate să suplinească, în hotărârea prin care soluționează contestația împotriva măsurii procurorului, aceste lipsuri.

Într-o primă opinie, un astfel de demers nu este posibil, având în vedere următoarele:
Potrivit art. 249 alin. (1) Cod procedură penală, în cursul urmăririi penale, procurorul poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
Conform alin. (2) al aceluiași articol, măsurile asigurătorii astfel dispuse constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

În cazul în care indisponibilizarea se dispune printr-o ordonanță, pe parcursul urmăririi penale, procurorului îi revine sarcina de a motiva măsura dispusă, judecătorul neavând posibilitatea legală de a se substitui sub acest aspect procurorului, de a completa ordonanța emisă de acesta. Această interpretare decurge din dispozițiile art. 249 alin. (1) Cod procedură penală, conform cărora măsura asigurătorie se ia pe parcursul urmăririi penale prin ordonanță motivată, dar și din principiul separării funcțiilor judiciare în procesul penal, conform art. 3 Cod procedură penală.

De asemenea, această interpretare a fost reținută și prin considerentele Încheierii nr. 195/08.03.2016 pronunțate de Î.C.C.J.- Secția Penală în dosarul nr. 988/1/2016. Prin această încheiere s-au reținut următoarele aspecte relevante: „Din interpretarea normelor legale naţionale enunțate, dar și a celor europene (art. 249 Cod procedură penală, art. 8 din Directiva 2014/42/ue- n.n.) rezultă că ordonanţa (actul) prin care se dispune măsura sechestrului asigurător trebuie motivată (în art. 8 alin. 2 din Directiva nr. 2014/42/UE, privind punerea sub sechestru și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană se face referire la o motivare, cel puţin succintă, cu arătarea motivelor hotărârii în cauză), în sensul de a oferi argumente, în fapt şi drept, care să justifice necesitatea şi întinderea măsurii luate şi să permită ulterior o verificare a acestor aspecte de către instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei, formulată în condiţiile art. 250 Cod procedură penală şi, nu în ultimul rând, de a permite terţului dobânditor posibilitatea de a-şi formula apărări eficiente în contextul circumstanţelor cauzei, prin raportare la elemente concrete de fapt şi probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activităţi infracţionale (art. 8 alin. 8 din Directivă) şi, pe cale de consecinţă, respectarea dreptului la un proces echitabil, conferit de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. (…) Judecătorul de drepturi şi libertăţi constată, astfel, că, prin lipsa unei motivări, în sensul cerinţelor art. 249 alin. (1) Cod procedură penală, nu se poate realiza niciun control al elementelor ce au susţinut aprecierea procurorului asupra necesităţii şi întinderii măsurii asigurătorii dispuse cu privire la petentul (…).”
Or, cu ocazia analizării legalității măsurii asigurătorii, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să aprecieze proporţionalitatea măsurii raportat la scopul urmărit, astfel încât măsura să nu se transforme, o dată cu trecerea timpului, într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, după cum a arătat și Înalta Curte de Casație și Justiție- Secţia Penală în Decizia nr. 353 din 17 aprilie 2018 «În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, se constată că judecătorul trebuie să examineze dacă întinderea măsurii sechestrului, respectiv valoarea bunurilor este proporţională cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune). Condiţia decurge din Constituţia României – art. 53 alin. (2) – „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”»

Așadar, examinarea caracterului proporţional presupune, în primul rând, ca judecătorul să se asigure că valoarea bunurilor sechestrate nu depăşeşte semnificativ valoarea prejudiciului imputat persoanei vizate, în cazul măsurii luate pentru garantarea recuperării prejudiciului.
Or, față de nemotivarea ordonanței, judecătorul nu are posibilitatea obiectivă de a verifica nici valoarea prejudiciului imputat inculpatului şi nici valoarea bunurilor indisponibilizate.

De menţionat, totodată, faptul că judecătorul nu se poate substitui procurorului, prin raportare la principiul separaţiei funcţiilor judiciare ce guvernează procesul penal, neputând efectua expertize pentru stabilirea prejudiciului, pe de o parte şi a valorii bunurilor, pe de altă parte.
Dacă judecătorul ar face o apreciere asupra celor două elemente necesare pentru efectuarea testului de proporţionalitate, ar exista riscul ca, în mod nepermis, să afecteze desfăşurarea ulterioară a procesului penal, interferând cu activitatea de urmărire penală. Potrivit unei alte opinii, există posibilitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi de a suplini omisiunile ordonanţei contestate, analizând proporționalitatea măsurii prin raportare la actele dosarului.

Opinia INM a fost în sensul că nemotivarea ordonanței de către procuror nu are legătură cu temeinicia măsurii sechestrului, ci cu legalitatea acesteia, și trebuie analizată de judecător prin prisma îndeplinirii condițiilor pentru existența nulității.