Primul traseu memorial-tematic din Ecomuzeul Ţara Moţilor, numit „Calea partizanilor din Apuseni” – primul de acest gen din ţară – a fost inaugurat pe 5 octombrie. Ca și Ecomuzeul, traseul a fost creat după ani de muncă, documentare și eforturi de tot felul. Directorul Parcului Natural Apuseni, Alin Moș, e unul dintre inițiatorii celor două proiecte. Ne-a povestit în detaliu despre ele și nu numai.
dinpadure.ro: A fost inaugurată recent Calea partizanilor din Apuseni. Este vorba despre rezistența anticomunistă din anii ’50. Suntem, totuși, la 35 de ani de la Revoluție… de ce a durat atât de mult până să onorăm memoria acestui grup?
Alin Moș: Probabil datorită rezistenței anti-anticomuniste. Lăsând gluma la o parte, trebuie să precizez de la început că Administrația Parcului Natural Apuseni există de doar 20 și un pic de ani, iar acum două decenii când am realizat prima versiune de plan de management al parcului am obținut primele date și informații despre activitățile grupurilor de rezistență anticomunistă, pentru că adunam date despre istoria acestui teritoriu. Personal, cunoșteam o parte din aceste informații atât din copilăria mea, în care petreceam aproape toate vacanțele la bunici, în zona de vest a parcului, situată în județul Bihor, dar și mult mai târziu din discuțiile avute într-un cadru mai liber de după 1990, cu cei care au trăit acele timpuri sau cei care pur și simplu aveau cunoștințe despre acele fapte.
Ulterior a apărut în 2002 binecunoscuta carte „Suferința nu se dă la frați”, având ca autori pe istoricii Cornel Jurju și Cosmin Budeancă, bazată pe mărturiile Lucreției Jurj, ultima persoană rămasă în viață din faimosul grup de rezistență anticomunistă din Apuseni, cunoscut azi ca și „Grupul Șușman”, după numele liderului acestuia, Teodor Șușman.
Odată cu apariția acestei cărți, s-a reaprins flacăra dezbaterilor și tensiunilor la nivelul comunităților locale, unde în anii ’50 ocupația sovietică, împreună cu nou formata Securitate, au reușit să dezbine aceste comunități cu scopul de a captura și reduce la tăcere orice persoană care îndrăznea să se opună noului regim politic. Fără a insista aici în detalii – pentru că ar exista riscul să scriem un capitol de carte, știm că toate imperiile după cucerirea unor teritorii au reușit să își impună dominația utilizând în principal metode de dezbinare a populației locale, prin specularea relațiilor între indivizi și grupuri.
Puterea sovietică de atunci, prin brațul ei reprezentat de nou formata Securitate, au căutat și au reușit să identifice persoane (într-adevăr nu multe), care au fost în relații de dușmănie cu unii dintre membrii grupului Șușman. Aceste persoane au fost principalele furnizoare de informații privind activitățile grupării, dar și agenți de influență la nivelul comunităților locale, comunități care, în marea lor majoritate, îi susțineau pe cei răzvrătiți oferindu-le adăpost temporar, îmbrăcăminte, mâncare sau alte forme de sprijin. Astfel, în perioada de 10 ani de existență a grupului de rezistență anticomunistă, care s-a finalizat prin eliminarea în 1958 a ultimilor doi membri ai acestuia, toate persoanele care i-au sprijinit au suferit cumplit datorită abuzurilor, torturii și lipsirii de libertate la care au fost supuși de către organele de represiune, iar odată cu dispariția Grupului Șușman în comunitățile din zonă s-a așternut tăcerea cu privire la acest subiect.
Integral aici:
