Produs al lui FC Bihor, Cosmin Bărăcuan a început activitatea pe postul de vârf de atac dar a ajuns apoi fundaș central, printr-o conjunctură. Într-o finală de Cupa României, Craiova – Rapid, a fost nevoit să evolueze fundaș central la echipa oltenilor, după accidentarea lui Emil Săndoi. Avea să devin campion în România cu Dinamo, iar în Ucraina cu Sahtior Donetsk. Pe 5 august va împlini 47 de ani. A mers pe „traseul” FC Bihor, FC U Craiova, Dinamo, Sahtior Donetsk, PAOK și s-a retras de la Ceahlăul, când nu împlinise încă 32 de ani. A îmbrăcat de opt ori tricoul echipe naționale pentru care a marcat două goluri iar reușita de la debut e de poveste. A urcat toate treptele școlii de antrenori și deține Licența PRO. Ca tehnician a activat la mai multe echipe din Grecia, reușind și o promovare. A lucrat pentru Olympiacos Pireu iar apoi a revenit în țară unde a antrenat o vreme echipa secundă a celor de la FC Voluntari. Chiar dacă acum muncește într-un alt domeniu, ne spune că fotbalul nu e un capitol închis.
- sursa foto: sport.ro
- Ce mai face Cosmin Bărcăuan?
- La muncă, ce să facă. Sunt la un parc fotovoltaic de lângă capitală. Analizez acumularea de Megawați, ca să fiu foarte sincer. Ai înțeles cu ce mă ocup, deci sunt la treabă!
- Păi și cu fotbalul cum rămâne?
- Mă uit la fotbal, la TV, mai merg la unele meciuri și urmăresc cu atenție ce fac Erik și cu Vio (n.r Lincar și Domocoș) la FC Bihor.
- Ai renunțat la ce înseamnă fotbal? Erai pe lângă FC Voluntari ultima dată. Până la urmă deții licența PRO.
- Am o relație excelentă cu cei de la FC Voluntari. Nicidecum să renunț la fotbal Să fiu mai explicit. Pentru unii dintre noi fotbalul este un lux. Dacă va fi vreodată o chemare, o propunere interesantă, o să analizez. Nu renunț, doar că sunt în stand by. Faptul că muncesc în alt domeniu mă face să spun că sunt unele momente în viață când trebuie să faci sacrificii.
- Ai fost în tribună la partida de campionat FC Bihor – FC Voluntari, din primăvară. Cu cine ai ținut?
- N-a fost vorba că am ținut cu una dintre echipe. Pentru mine a fost un meci aparte. Stăteam în tribună și priveam spre teren. Eu am văzut altceva decât meciul respectiv. M-au năpădit amintirile. Erau imagini imprimate. Golurile marcate, meciurile memorabile, stadionul plin. Am avut un sentiment ciudat. Oamenii mă salutau cu drag. Am fost cu tata. Mă simțeam ca acasă, când am realizat că, de fapt, eu sunt acasă! Știi ce mi-am mai amintit, că tu ai fost acolo. Cât m-am chinuit să dau primul gol. Mi-am amintit că am ratat cu poarta goală, de la jumătate de metru! Am dat cu mingea, repet din juma de metru, peste tribună direct pe terenul de zgură. Dacă nu era gardul deraiam ceva tramvai!
- Au urmat goluri multe date de tine. Și ai revenit la Oradea, dar ca adversar!
- Da, era în 2004 când am jucat cu Dinamo, la Oradea. Așa a fost să fie. Mulți am plecat de la Oradea și am revenit pe gazonul drag nouă, dar ca adversari. Așa a fost viața.
- Care a fost cel mai frumos moment al carierei?
- Aș zice că două sunt memorabile. La debutul în echipa națională, în 2000, am marcat golul victoriei în minutul 90 al partidei cu Serbia lui Mihajlovici, Stankovici, Mjatovici sau Savo Milosevici. Am învins atunci cu 2-1. Apoi a fost meciul cu Sahtior Donetk pe Nou Camp, cu FC Barcelona. Întâlnirea cu Ronaldinho și cu Messi…
- Păi pe Nou Camp țin minte o fază. Deja erai consacrat ca fundaș central și pe final te-au prins trei contra unu. Erau Iniesta, Messi și Etoo, parcă…
- Erau trei… ce să zic? I-am înconjurat pe toți trei dar tot au dat gol.
- Totuși, erau fotbaliști de superclasă.
- Stai să vezi. Prin minutul 70 l-au schimbat pe Ronaldinho. Mi-am zis că e bine, în sfârșit am scăpat. Le-am și mulțumit. Și a intrat un băiat cu părul mai lung… Când a ajuns mingea la el am zis ‘Aoleeeu!’. Era Lionel Messi.
- Cosmine, Champions League e altceva! E vârful.
- Categoric da. Aș da orice să mai fiu în teren la un meci din Champions League. Am mai spus-o. Nu există satisfacție mai mare pentru un fotbalist decât să ajungi să joci în Champions League. E greu să vă descriu sentimentul de a fi la cel mai înalt nivel.
- Și cel mai greu moment?
- Unul singur. Momentul în care arbitrul a fluierat finalul partidei Ceahlăul Piatra Neamț – Poli Timișoara. Acela a fost ultimul meu meci. Știam că va veni și acel moment. A fost dureros. Am plâns. O parte superbă din viața mea se încheia.
- Ai prins mari antrenori, care ți-au marcat cariera!
- I-am prins pe cei mai mari. Primul ar fi Alexandru Muta, un al doilea tată. El a avut un rol major în formarea noastră, a acelei echipe de juniori excelentă, zic eu. Apoi e Mircea Lucescu cu care am amintiri extraordinare, Anghel Iordănescu, Florin Marin, Cornel Dinu. Ioan Andone m-a transformat 100 % din atacant în fundaș central. Și de pe acel post am ajuns în Champions League cu Sahtior Donetsk. Senzaționali oameni.
- FC Bihor e la un nou început. Ce așteptări ai de la echipa orădeană?
- Una singură. Promovarea! Sunt colegii mei acolo. Să le transmiți că nu e decât un obiectiv. Liga 1! Am încredere în ei. Cu Erik am fost coleg ani de zile în grupa de juniori de care-ți vorbeam, iar cu Vio Domocoș nu numai că am fost colegi, atât la FC Bihor cât și la Universitatea Craiova., dar i-am fost naș de căsătorie! Din ce aud, și ce simt acum, e altceva la FC Bihor. Clubul acesta va reuși. Cel puțin eu așa sper. FC Bihor e acasă.
sursa foto reprezentativ: frf.ro
