AUTODENUNȚUL AUTORULUI UNIC CONDUCE LA APLICAREA CAUZEI DE NEPEDEPSIRE PREVĂZUTĂ DE LEGEA NR. 143/2000?
Prin Decizia nr. 30 din 9.02.2026, ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea – Secția penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 3260/111/2023, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, este aplicabilă şi denunţătorului care este autor unic al infracţiunii comise şi prevăzute la art. 2 din aceeași lege”,
și, în consecință, s-a stabilit:
„Cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, NU este aplicabilă denunţătorului care este autor unic al infracţiunii comise şi prevăzute la art. 2 din aceeaşi lege”.
Din partea Facultății de Drept din cadrul UVT- Centrul de Cercetări în Științe Penale, prin cadrul didactic av. Adrian Stan a opinat în același sens, după cum urmează:
(1) Dat fiind, pe de o parte, amploarea fenomenului infracțional al traficului de droguri, comiterea sa, de regulă, în cadrul unor grupări criminale de tip organizat sau în participație penală precum și dificultatea de descoperire (modul de sesizare cel mai întâlnit fiind denunțul), rațiuni de politică penală au impus instituirea cauzei de nepedepsire de mai sus, dublată de cauza specială de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 15 al Legii nr. 143/2000.
(2) Pentru a decela intenția legiuitorului în contextul problemei de drept în discuție, se impune să procedăm la o analiză a textului de lege.
(3) Termenul „a comis”, folosit de legiuitor este echivalent aceluia de „a săvârșit”, iar, conform art. 174 C. pen., „prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice”.
(4) Astfel, sesizăm că norma-definiție, deosebit de utilă prezentei probleme de drept, distinge între comiterea faptei ca autor unic și participarea la comiterea acesteia în calitate de coautor, instigator sau complice (pluralitatea ocazională de infractori).
(5) Prin urmare, autorul, potrivit concepției Codului penal român, nu este participant la comiterea faptei pe care o săvârșește în mod nemijlocit. În acest sens, denumirea marginală a Cap. VI din Codul penal este „Autorul și participanții”. Conform art. 46 alin. (1) C. pen., „autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală”. „A mijloci” semnifică a intermedia, a înlesni, a ajuta, prin urmare, nici coautorii nu „mijlocesc” săvârșirea infracțiunii, ci o săvârșesc ei înșiși, după cum arată și art. 46 alin. (2) C. pen..
(6) Astfel, a fost eliminată confuzia din vechea legislație care prevedea, la art. 23 C. pen. 1969 că „participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”.
(7) În consecință, prin „participarea la comiterea infracțiunii” nu se poate înțelege săvârșirea sa de către autorul unic, din moment ce legea prevede cu claritate că prin aceasta se înțelege participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.
(8) Mai mult, din faptul că norma de la art. 14 din Legea nr. 143/2000 se referă, în final, la contribuția la „identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi”, deducem că legiuitorul a avut în vedere două ipoteze.
(9) Prima dintre acestea se referă la situația în care denunțătorul este complice sau instigator, iar denunțul privește autorul. Cea de-a doua se referă la cazul în care denunțătorul este autor sau coautor, iar denunțul privește coautorul (sau coautorii), instigatorul (instigatorii) sau complicele (complicii).
(10) Prin urmare, ipotezele avute în vedere exclud, în opinia noastră, situația în care denunțătorul este și unic autor al infracțiunii prevăzute de Legea nr. 143/2000. Dacă legiuitorul ar fi intenționat ca beneficiul nepedepsirii să fie aplicat și autorului unic care se autodenunță ar fi folosit exprimarea „denunță săvârșirea infracțiunii” și nu „denunță participarea sa la comiterea infracțiunii”.
(11) Mai mult, dacă s-ar fi avut în vedere posibilitatea impunității autorului unic care se autodenunță, condiția suplimentară privind contribuția la tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi ar deveni lipsită de sens, dat fiind că denunțătorul – autor unic ar beneficia de nepedepsire, neputând fi astfel tras la răspundere penală.
(12) Astfel, tocmai rațiunea normei, aceea de a se deferi justiției penale persoane ce au comis infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 ar fi anihilată de această interpretare.
(13) Observând reglementarea de la art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, constatăm identitatea condiției privind facilitarea identificării și tragerii la răspundere penală față de cel denunțat cu aceea prevăzută de art. 14 din Legea 143/2000.
(14) De asemenea, aplicând cele statuate prin decizia HP nr. 79/2021, publicată în M. Of. nr. 96 din 31.01.2022 în sensul că „aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător, condiţie necesară, dar nu suficientă, instanţa urmând a evalua întrunirea cumulativă a condiţiilor de aplicare a textului” situației supuse analizei prezente, constatăm că tocmai cauza de nepedepsire ar constitui un impediment la tragerea la răspundere penală a autorului unic, procurorul urmând a dispune o soluție de clasare, având ca temei art. 16 alin. (1) lit. h) C. pr. pen.
(15) Prin urmare, interpretarea că dispoziția în discuție ar fi aplicabilă unicului autor care se autodenunță este de-a dreptul lipsită de suport logico-juridic.
Partajează acest conținut:
