Luni, 3 noiembrie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov – Secția penală, în dosarul nr. 4722/62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept și, în consecinţă, stabileşte că:
” Admite sesizarea:
Dacă în ipoteza efectuării, fără drept, de operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efect psihoactiv, în a căror componenţă intră, în diferite proporţii, substanţe a căror circulaţie este reglementată atât de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât şi de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, se va reţine un concurs între cele două infracţiuni sau, conferind eficienţă sintagmei dacă fapta nu reprezintă o infracţiune mai gravă, din conţinutul constitutiv al art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, va opera absorbţia legală a acesteia în conţinutul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, prin prisma cuantumului mai ridicat al pedepsei prevăzute pentru aceasta din urmă?
Stabilește că:
În ipoteza efectuării, fără drept, de operaţiuni cu produse psihoactive în a căror componenţă intră, în diferite proporţii, substanţe a căror circulaţie este reglementată atât de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât şi de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, se va reţine numai infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, prin absorbția naturală a infracțiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011.„
Decizia este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
În opinia transmisă, Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara a transmis următorul punct de vedere, în acord cu poziția instanței supreme:
(1) „ Este real că Legea 143/2000 și Legea nr. 194/2011 reglementează infracțiuni distincte. În acest context, dacă ar fi însă să se procedeze la o aplicare ad literam a deciziei de mai sus, s-ar considera că fapta persoanei care trafichează o substanță care conține atât substanțe psihoactive reglementate de Legea nr. 194/2011 cât și droguri de mare risc, reglementate de Legea nr. 143/2000 întrunește elementele constitutive a două infracțiuni, în concurs ideal.
(2) Cu toate acestea, considerăm că cele două norme de incriminare în discuție au fost elaborate pentru a acoperi o sferă cât mai extinsă de activități ce au ca obiect substanțele interzise. Din această perspectivă, considerăm că nu se poate identifica o diferență esențială sub aspect normativ, cele două acte normative prezentând omogenitate sub acest aspect.
(3) Considerăm astfel că numai printr-o aplicare excesiv de formalistă și restrictivă in malam partem a conceptului de omogenitate juridică, s-ar putea afirma că acțiunea unică de efectuare de operațiuni incriminate de cele două acte normative privind o substanță ce conține compuși care se regăsește în ambele documente ar constitui elementele a două infracțiuni distincte, concurente. Apreciem astfel că noțiunea de „infracțiuni distincte” se estompează în contextul concret pus în discuție.
(4) Mai mult, prin inserarea sintagmei „dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă” de la finalul art. 16 alin. (1) al Legii nr. 194/2011, considerăm că norma capătă un caracter evident de subsidiaritate față de faptele incriminate prin art. 2 din Legea nr. 143/2000. La aceeași concluzie converge și succesiunea în timp a adoptării celor două acte normative, precum și obiectul juridic comun al acestora.
(5) În susținerea subsidiarității sale pledează însăși denumirea Legii 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, „altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare”. Astfel, ratio legis este acela de a crea o lege-cadru, care să sancționeze operațiunile cu orice substanțe periculoase însă care nu au fost (încă) inserate în tabelele Legii nr. 143/2000.
(6) Relevantă în acest sens este și expunerea de motive a Legii nr. 194/2011, în care se arată că „devine evident faptul că simpla elaborare a unor liste cu aceste noi substanțe psihoactive (care devin cu ușurință desuete din cauza rapidității cu care se pot crea noi substanțe) nu este suficientă pentru contracararea acestui fenomen. Sunt necesare eforturi conjugate ale tuturor instituțiilor statului și ale autorităților publice locale, care să abordeze diferitele fațete ale acestei probleme extrem de complicate”.
(7) Obiectul juridic comun al celor două acte normative îl reprezintă protejarea sănătății populației față de efectele nocive pe care diferite substanțe, unele dintre ele psihoactive, altele calificate ca droguri de risc sau mare risc îl prezintă din această perspectivă.
(8) De fapt, ambele acte normative se înscriu în politicile penale prin care autoritățile înțeleg să combată fenomenul traficului de droguri și de substanțe psihoactive, acestea completându-se reciproc
(9) De altfel, termenul „substanțe psihoactive” este general, după cum s-a stabilit și în decizia ÎCCJ (HP) nr. 48/9 iunie 2021 (M. Of. nr. 698 din 14 iulie 2021): „Prin utilizarea sintagmei legiuitorul a dorit ca în categoria de «substanțe psihoactive» să poată fi inclusă orice substanță care produce stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică”.
(10) Totodată, percepția unitară a legiuitorului față de cele două acte normative rezidă și din modificările (în sensul majorării regimului sancționator sau a impunerii de condiții negative față de modalitățile de individualizare neprivative de libertate precum și a „transferului” unor substanțe din Legea nr. 194/2011 în Legea nr. 143/2000) adoptate prin o serie de acte normative [recent, Legea nr. 30/2025, (publicată în M. Of. nr. 265 din 26.03.2025), Legea nr. 58/2024 (M. Of. nr. 243 din 21 martie 2024) sau, anterior, Legea nr. 45/2023 (M. Of. nr. 178 din 3 februarie 2023)].
(11) În Decizia HP nr. 38/2024, ÎCCJ arată că „din examinarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 rezultă că obiectul juridic al infracţiunii de trafic de droguri îl constituie relaţiile sociale care se nasc şi se desfăşoară în legătură cu protejarea sănătăţii populaţiei, prin combaterea efectelor negative pe care îl are consumul de droguri de risc sau de mare risc. Legislaţia în materia combaterii traficului de droguri normează, aşadar, într-un domeniu asemănător celui reglementat şi de Legea nr. 194/2011, şi anume prevenirea şi combaterea consumului unor substanţe interzise, în vederea protejării sănătăţii populaţiei de acţiunile negative ale acestora”.
(12) A mai arătat instanța supremă în aceeași decizie că „o examinare comparativă a normelor de incriminare cuprinse în art. 16 din Legea nr. 194/2011 şi, respectiv, în art. 2 din Legea nr. 143/2000 relevă, pe de o parte, că elementul material al celor două infracţiuni cunoaşte unele variante alternative identice şi cerinţe ataşate acestuia asemănătoare, cum ar fi, de exemplu producerea, distribuirea, punerea în vânzare, livrarea, procurarea, transportul substanţei interzise, fără drept. Atunci când privesc substanţa 3-CMC şi sunt comise succesiv, astfel de operaţiuni plasate, temporal, sub incidenţa Legii nr. 194/2011 (dacă au fost săvârşite până la data de 6 aprilie 2023) şi, respectiv, sub incidenţa Legii nr. 143/2000 (atunci când au fost comise începând cu data de 7 aprilie 2023) corespund unei infracţiuni cu un conţinut constitutiv asemănător şi îndreptate împotriva aceleiaşi valori sociale”.
(13) S-a mai observat în aceeași hotărâre că „legiuitorul a optat, în cazul infracţiunilor prevăzute de ambele legi, pentru utilizarea alternativă şi a unor noţiuni generale pentru definirea elementului material, cărora li se pot subsuma, în principiu, o categorie variată de operaţiuni ilicite, cum ar fi «orice altă activitate de intermediere de produse», în cazul infracţiunii prevăzute de Legea nr. 194/2011, respectiv, «orice alte operaţiuni privind drogurile de mare risc», în cazul traficului de droguri”.
(14) Astfel, considerăm că, în chestiunea în discuție, ne aflăm în situația unei omogenități juridice create prin voința legiuitorului, aceasta fiind generată de unitatea de obiect juridic Omogenitatea juridică este derivată din omogenitatea factuală, fiind vorba de o singură acțiune și de o singură substanță, în care se pun în evidență diverși compuși.
(15) Prin urmare, o operațiune ce se regăsește în verbum regens a ambelor acte normative ce privește o substanță în care se regăsesc caracteristici aferente celor enumerate în ambele documente nu poate constitui elemente ale unui concurs de infracțiuni, dat fiind obiectul juridic unic și deopotrivă spiritul legii.
(16) Considerăm, în acord cu poziția instanței de trimitere, că nu prezintă relevanță criteriul substanței dominante cantitativ, ci numai acela al prezenței în amestecul substanței obiect al faptei al aceleia ce se regăsește în Legea nr. 143/2000”.
Partajează acest conținut:
