Recursul în casație formulat împotriva deciziei Curții de Apel Oradea a vizat clarificarea aplicabilității măsurii confiscării speciale în situația în care prejudiciul generat de o infracțiune de evaziune fiscală a fost integral achitat. Înalta Curte de Casație și Justiție a reanalizat acest aspect prin prisma jurisprudenței naționale și europene, ajungând la concluzia că dispoziția privind confiscarea specială a fost aplicată eronat.
Prezentul recurs în casație a vizat decizia penală nr. 38/A/2024 pronunțată în ședinţa publică din data de 31 ianuarie 2024 de Curtea de Apel Oradea, în dosarul cu nr. 3521/111/2019 al Tribunalului Bihor.
În drept, recursul în casație a fost întemeiat pe motivul de casare prev. de art. 438 pct. 12 C.proc.pen. care prevede expres faptul că „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, solicitarea către Înalta Curte fiind aceea de a admite prezentul recurs în casație și în principal să dispună în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. „a” teza ultimă „înlăturarea aplicării greșite a legii – în sensul înlăturării dispoziției privind confiscarea specială a sumei de 775. 985 lei de la inc. F.C.”, iar în subisidiar să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare în acord cu dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. „b” cod proc.pen.
Prin decizia penală cu nr. 38/A/2024 din 31 ianuarie 2024 în dosarul mai sus menționat, Curtea de Apel Oradea a dispus ca „în baza art. 112 alin. 1 lit. e din codul penal, dispune confiscarea specială în favoarea statului, de la inculpatul F.I.C. a sumei de 775.985 lei”.
Apărarea a considerat că această măsură a confiscării speciale a fost dispusă în mod nelegal. Am arătat că justițiabilii trebuie să aibă acces la o cale de atac extraordinară pentru a repara greșelile/erorile de drept care au un impact major asupra situației lor juridice și sociale.
Măsura confiscării speciale reprezintă o sancțiune cu caracter penal.
În acest sens, am apreciat că inculpații au dreptul de a le fi înlăturată eroarea de drept ce constă în dispunerea de către instanța de apel, în mod eronat, a sancțiunii măsurii de siguranță a confiscării speciale, cu privire la suma de 775.985 lei, apreciind că o asemenea sancțiune depășește limitele legale conform art. 438 pct. 12 cod proc.pen.
Chestiunea problematică conturată în decizia Curții de Apel Oradea s-a rezumat la faptul că, deși s-a constatat că sumele de bani imputate ca fiind spălate din perspectiva infracțiunii prev. de art. 29 din Legea spălării banilor, provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, totuși instanța a dispus confiscarea acestora în condițiile în care anterior constatase achitarea întregului prejudiciu aferent evaziunii fiscale.
„Astfel cum a reţinut în mod just instanţa de fond, sub aspectul elementului material al laturii obiective, în speță este vizată operațiunea de transfer de bani. Cu alte cuvinte, prin transferul de bani în contul SC S.E., s-a încercat disimularea originii ilicite a sumei de 775.985 lei, încercându-se spălarea acestei sume sub forma unui împrumut, în timp ce în realitate acele sume proveneau de la SC S. E. SRL, fiind transferate anterior în conturile SC GMT C.C., în baza contractelor de prestări servicii, încheiate în mod fictiv, astfel cum s-a reţinut pe larg la analiza infracţiunilor de evaziune fiscală”
Practic, instanța de apel a reținut faptul că sumele provenite din infracțiunea de evaziune fiscală și pentru care a fost achitat întreg prejudiciul, ulterior au fost „spălate” prin disimularea provenienței lor într-un împrumut, deși în realitate au reprezentat costul unor prestări servicii fictive. De alfel la fila 37 din decizie Curtea a reținut faptul că aceste creditări/împrumuturi în sumă totală de 775.985 lei care fac obiectul infracțiunii de spălare a banilor reprezetintă în fapt „sume de bani ce provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală”.
Or, în această situație devin incidente dispozițiile din R.I.L. 23 din 19 septembrie 2017 a ICCJ prin care s-a stabilit că „în interpretarea art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale în ipoteza concursului de infracțiuni dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor nu se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală”.
În Recursul in interesul legii mai sus menționat s-au reținut următoarele:
În ipoteza existenţei unui prejudiciu rezultat din săvârşirea faptei de evaziune fiscală, acesta trebuie acoperit, măsura confiscării ca urmare a infracţiunii de spălare a banilor nemaifiind operabilă, întrucât ne aflăm în prezenţa unui prejudiciu unic, iar aplicarea concomitentă a celor două măsuri ar avea drept consecinţă o dublă sancţionare a persoanei acuzate şi condamnate pentru comiterea ambelor infracţiuni.
Aspectul referitor la coexistenţa măsurii confiscării speciale şi a obligării inculpatului la plata despăgubirilor civile a fost de altfel clarificat prin Decizia nr. 11/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde s-a statuat că cele două măsuri pot coexista, însă nu cu privire la acelaşi bun sau la aceeaşi sumă de bani.
Prin raportare la obiectul prezentei sesizări şi în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, indiferent dacă această infracţiune intră sau nu în concurs cu infracţiunea de spălare a banilor, sumele de bani reprezentând obligaţiile fiscale datorate statului nu pot face concomitent obiect al obligaţiei de plată a inculpatului atât ca efect al confiscării speciale, cât şi ca efect al obligării inculpatului la plata despăgubirilor, considerentele regăsindu-se pe deplin în conţinutul deciziei menţionate.
În condiţiile în care suma de bani dobândită în urma comiterii unei infracţiuni nu se mai află în posesia făptuitorului, ci a fost folosită pentru despăgubirea persoanei vătămate, nu mai există situaţia premisă a deţinerii produsului unei infracţiuni şi, implicit, nu există nicio stare de pericol, nejustificându-se sub niciun aspect luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
În acest context se impune a se observa faptul că prejudiciul aferent săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală a fost achitat în cauză, de către inculpatul F.C. astfel că toți participanții la săvârșirea infracțiunii vor beneficia de cauza de nepedepsire prev. de art. 10 ind. 1 din Legea nr. 245/2005.
Pe cale de consecință, având în vedere că instanța de apel a reținut faptul că în cauză a fost achitat întreg prejudiciul produs ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, în mod evident nu se putea dispune confiscarea sumei de bani ca produs al infracțiunii de spălare a banilor, acest lucru fiind prohibit de către hotărârea pronunțată ca Recurs în Interesul Legii mai sus menționat, mai ales în condițiile în care autorii infracțiunii de evaziune fiscală sunt și cei care au beneficiat de folosul patrimonial rezultat și care se identifică ca fiind ulterior spălat, respectiv inculpații F.C. și SC. S. E. SRL.
În acest s-a și reținut la fila 39 din decizie faptul că „este mai mult decât evident faptul că în urma săvârșirii infracțiunii predicat, inculpații (ne referim evident la persoanele fizice) s-au înțeles ca suma de 775.985 lei, să reintre în conturile SC S.E. SRL, în baza contractelor fictive de împrumut mai sus arătate, aspect care în mod clar îi profita atât inculpatului F. cât și inculpatei SC S.E. SRL. De asemenea, o persoana juridică nu poate săvârși o infracțiune în mod independent, fără concursul unei/unor persoane fizice ce o reprezintă”.
A interpreta altfel, înseamna a răspunde de două ori pentru aceeași faptă (a-i aplica 2 sancțiuni penale pentru aceeași faptă), odată obligându-l la plata prejudiciului aferent infracțiunii de evaziune fiscală și totodată, a-i confisca aceleași sume de bani ca urmare a săvârșirii infracțiunii de spălare de bani, acest aspect fiind tranșat prin decizia I.C.C.J. mai sus amintită.
Având în vedere că legislația procesual penală nu prevede o modalitate concretă prin care să poată fi corijată o astfel de soluție, am apreciat că singura cale permisivă este cea a recursului în casație promovat în temeiul art. 438 pct. 12 cod proc.pen., prin care s-ar putea dispune înlăturarea dispoziției de confiscare a sumei de 775.985 lei având în vedere argumentele mai sus reținute.
Prin încheierea penală 329/RC din 27 mai 2024 pronunțată în dosarul cu nr. 3521/111/2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu acest recurs în casație, reținând în esență următoarele:
„S-a arătat că, întrucât, în cauză, a fost achitat integral prejudiciul produs ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, aspect reţinut de instanţa de apel, nu se putea dispune confiscarea sumei de bani ca produs al infracţiunii de spălare a banilor, astfel cum este stabilit prin decizia RIL nr. 23 din 19 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Raportat la aspectele expuse, Înalta Curte constată că îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 434 – 438 Cod procedură penală, numai cererea de recurs în casaţie a inculpaţilor F.C., SC S.E. SRL şi SC E.P. SRL, apreciind că motivul invocat se încadrează în dispozițiile art. 438 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care măsura de siguranţă a confiscării speciale, se circumscrie unei „pedepse”. În acest sens, se are în vedere jurisprudenţa CEDO, respectiv Cauza Welch împotriva Regatului Unit, 1995, pct. 29-35, în care Curtea a identificat drept „pedepse”, un ordin de confiscare a produsului unei infracţiuni în urma unei condamnări, în vederea scopului punitiv, în plus faţă de natura sa preventivă şi reparatorie”.
Finalmente, prin decizia nr. 402/RC din 20 iunie 2024 în dosarul 3521/111/2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „raportat la cazul de casare invocat, prealabil, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 Cod proc.pen. vizează situațiile în care s-au produs erori în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale prevăzute de lege ori a tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni, excluzându-se criticile privind greșita individualizare a pedepsei”.
De asemenea, s-a reținut că „potrivit jurisprudenței dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, confiscarea specială constituie o sancțiune penală, fiind asimilată unei veritabile „pedepse” în sensul art. 7 din CEDO, indiferent de calificarea acesteia în dreptul național (Cauza Welch împotriva Regatului Unit din 9 februarie 1995 – în materia confiscării extinse; Cauza Varvara contra Italiei din 29 octombrie 2013 – în materia confiscării speciale).
În continuare, se reține că „prin Hotărârea din 28 iunie 2018, pronunțată în Cauza GIEM SRL și alții împotriva Italiei, CEDO a concluzionat că măsurile de confiscare constituie „pedepse” în sensul art. 7 din Covenție. Această constatare, care este rezultatul unei interpretări autonome a noțiunii de „pedeapsă”, în sensul art. 7 determină aplicabilitatea acestei dispoziții, chiar și în absența unei proceduri penale în sensul art. 6 (paragraful 233).
În ceea ce priveşte fondul problemei, respectiv nelegalitatea aplicării măsurii confiscării speciale, invocate de inculpaţi în temeiul art. 438 alin.1 pct.12 Cod procedură penală, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 23/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că, „în interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.”
Potrivit considerentelor acestei decizii, „pentru a putea face obiectul confiscării conform dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sumele de bani trebuie să se regăsească în una din situaţiile prevăzute de art. 112 din Codul penal sau, altfel spus, sumele de bani provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu privire la care se exercită acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor sunt supuse confiscării speciale în măsura în care nu servesc la despăgubirea statului. Aspectul referitor la coexistenţa măsurii confiscării speciale şi a obligării inculpatului la plata despăgubirilor civile a fost de altfel clarificat prin Decizia nr. 11/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde s-a statuat că cele două măsuri pot coexista, însă nu cu privire la acelaşi bun sau la aceeaşi sumă de bani.
Prin raportare la obiectul prezentei sesizări şi în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, indiferent dacă această infracţiune intră sau nu în concurs cu infracţiunea de spălare a banilor, sumele de bani reprezentând obligaţiile fiscale datorate statului nu pot face concomitent obiect al obligaţiei de plată a inculpatului atât ca efect al confiscării speciale, cât şi ca efect al obligării inculpatului la plata despăgubirilor, considerentele regăsindu-se pe deplin în conţinutul deciziei menţionate. În condiţiile în care suma de bani dobândită în urma comiterii unei infracţiuni nu se mai află în posesia făptuitorului, ci a fost folosită pentru despăgubirea persoanei vătămate, nu mai există situaţia premisă a deţinerii produsului unei infracţiuni şi, implicit, nu există nicio stare de pericol, nejustificându-se sub niciun aspect luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.”
În concluzie, Înalta Curte, a constatat că recursul în casaţie este fondat, urmând a înlătura greşita aplicare a legii, în sensul înlăturării dispoziției privind confiscarea specială în favoarea statului, de la inculpatul F.I.C. a sumei de 775.985 lei.
Avocat Răzvan Doseanu, Baroul Bihor
Avocat Cosmin Buta, Baroul Bihor
