În Monitorul Oficial nr. 852/17.IX.2025 a fost publicată Decizia nr. 108 din 31 martie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța — Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, privind societățile, administratorul unei societăți cu răspundere limitată”. În consecință, ÎCCJ a stabilit că administratorul unei societăți cu răspundere limitată nu poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea societăților nr. 31/1990.
În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că Problema de drept ce formează obiectul analizei în cauză constă în faptul de a stabili dacă administratorul unei societăți cu răspundere limitată poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, opiniile diferit exprimate în doctrină și jurisprudență având ca punct de plecare conținutul normei de incriminare, care nu face nicio distincție cu privire la tipul de societate căreia îi este aplicabilă respectiva reglementare legală.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, constituie infracțiune și se pedepsește fondatorul, administratorul, directorul general, directorul, membrul consiliului de supraveghere sau al directoratului ori reprezentantul legal al societății care se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care el o administrează, de la o societate controlată de acesta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează, suma împrumutată fiind superioară limitei prevăzute la art. 1444 alin. (3) lit. a) din aceeași lege, sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru datorii proprii. Deși subiectul activ al infracțiunii este clar circumstanțiatprin menționarea calității cerute persoanei căreia i se aplică interdicția de acordare a împrumutului sau garanției pentru datorii proprii, norma de incriminare nu face nicio referire cu privire la forma de organizare a societății în care își desfășoară activitatea respectiva persoană.
Având în vedere conținutul textului legal, care, așa cums-a arătat, nu distinge între administratorul societății pe acțiuni și cel al societății cu răspundere limitată, cât și argumente decurgând din aplicarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă) și faptul că infracțiunea este reglementată într-un capitol comun, distinct de cele care reglementează funcționarea diferitelor tipuri de societăți, respectiv titlul VIII din Legea nr. 31/1990, intitulat „Contravenții și infracțiuni”, având, deci, aplicabilitate generală, unele instanțe și o parte a doctrinei apreciază că dispozițiile de la art. 272 alin. (1) lit. c) trebuie aplicate uniform, indiferent de forma de organizare a societății, sfera de cuprindere a normei de incriminare neputând fi limitată doar la societățile pe acțiuni.
Dimpotrivă, în cealaltă orientare jurisprudențială se consideră că atâta timp cât, în cazul societății cu răspundere limitată, legiuitorul nu a prevăzut un regim juridic asemănător celui stabilit în cadrul administrării societății pe acțiuni, pentru care se prevede interdicția societății de a acorda împrumuturi administratorului și interdicția administratorului de a se împrumuta de la societate, nerespectarea interdicției menționate, care constituie dispoziția normei de incriminare, nu poate fi imputată și administratorului unei societăți cu răspundere limitată, căruia nu i se cere adoptarea unei asemenea conduite.
În contextul celor arătate, Înalta Curte de Casație șiJustiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reține că pentru corecta stabilire a conținutului normei de incriminare prevăzute prin dispozițiile art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, analiza trebuie să pornească de la principiul legalității incriminării și a pedepsei, consacrat de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată, principiu care, urmărind să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor și a condamnărilor penale arbitrare, interzice aplicarea legii penale la acele situații în care angajarea răspunderii penale nu este consecința încălcării unei acțiuni sau inacțiuni care să fi fost prevăzută în sarcina persoanei căreia i se impută ulterior nerespectarea prescripției legale.
Cu alte cuvinte, unicul temei al răspunderii penaleîl constituie încălcarea unei reguli de conduită, a cărei respectare să fie prevăzută și în privința persoanei căreia i se impută respectiva conduită neconformă.
De principiu, legea penală se aplică în acele situațiiîn care este încălcată o anumită conduită impusă sau interzisă de lege, după caz, încălcare de o anumită gravitate, de natură să afecteze în mod drastic valoarea socială ocrotită de lege.
Premisa infracțiunii stă tocmai în interdicția sauimpunerea de către lege a unei anumite conduite, care trebuie să fie cunoscută de destinatarul său.
De regulă, conduita interzisă sau impusă de lege, subsancțiunea pedepsei penale, rezultă din însăși prevederea care definește infracțiunea, spre exemplu în cazul omorului, furtului, tâlhăriei, violului, iar în alte situații, mai ales în cazul legislației care reglementează și organizează anumite activități specifice, ea este prevăzută distinct și explicit ca obligație, sancționarea încălcării acesteia, ca infracțiune/contravenție/abatere disciplinară, fiind prevăzută într-un capitol separat.
Dacă în prima situație sfera de cuprindere a infracțiuniieste determinată prin interpretarea însăși a normei de incriminare, în cel de-al doilea caz, întinderea domeniului de aplicare trebuie în mod necesar corelat cu dispozițiile legale care instituie conduita obligatorie sau interzisă.
Aplicând aceste reguli generale problemei de dreptce constituie obiectul sesizării de față, trebuie observat că, în măsura în care legiuitorul s-ar fi limitat să prevadă infracțiunea de la art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, incriminând conduita acolo definită, fără însă a reglementa în mod specific, expres în cuprinsul legii acele interdicții în legătură cu care este instituită ulterior incriminarea, atunci interpretarea dată în prima orientare jurisprudențială ar fi fost cea corectă, deoarece determinarea sferei de cuprindere a normei s-ar fi făcut doar în raport cu conținutul constitutiv definit prin norma de incriminare, care nu distinge între calitatea de administrator al unei societăți pe acțiuni de cea de administrator al unei societăți cu răspundere limitată.
Cum însă nu ne aflăm în această ipoteză, ci în aceeaîn care legea penală în materie specială a reglementat în mod distinct și special interdicția în legătură cu care a fost instituită incriminarea, domeniul de aplicare al incriminării nu poate fi stabilit fără corelarea cu norma care impune conduita prevăzută sub sancțiunea pedepsei, decât cu riscul de a extinde în mod nepermis ceea ce a urmărit legiuitorul prin incriminare, adică prin aplicarea legii penale prin analogie în defavoarea acuzatului, încălcând principiul interpretării restrictive a legii penale.
Astfel, potrivit art. 1444 din Legea nr. 31/1990, este interzisă creditarea/garantarea de către societate a administratorilor acesteia/obținerea de împrumuturi sau garanții de către administratori peste limita echivalentului în lei al sumei de 5.000 euro, norma fiind prevăzută în partea rezervată societăților pe acțiuni (secțiunea a III-a „Despre administrația societății” a cap. IV „Societățile pe acțiuni” din titlul III „Funcționarea societăților” al Legii nr. 31/1990), fiind instituită doar cu privire la administratorii unor astfel de societăți.
De asemenea, potrivit art. 197 alin. (4) din aceeași lege,care este prevăzut în partea destinată societăților cu răspundere limitată (cap. VI „Societățile cu răspundere limitată” din titlul III al Legii nr. 31/1990), se arată expres că dispozițiile privitoare la administrarea societăților pe acțiuni nu sunt aplicabile societăților cu răspundere limitată, indiferent dacă sunt sau nu supuse obligației de auditare.
De aici rezultă că, potrivit legii, interdicția instituită la art. 144 din lege nu se aplică și administratorului unei societăți cu răspundere limitată, ceea ce înseamnă că unui administrator al unei societăți cu răspundere limitată nu i s-a instituit o atare interdicție.
Prin urmare, dat fiind principiul legalității incriminării șia pedepsei, precum și cel al caracterului restrictiv al interpretării legii penale, nu se poate considera că norma de incriminare prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 este aplicabilă și administratorului unei societăți cu răspundere limitată, cu privire la care legiuitorul nu a prevăzut interdicția de luare a unui împrumut de la societate, așa cum procedase în cazul administratorului unei societăți pe acțiuni.
