Prin Decizia nr. 14/2021, publicată în M. Of. nr. 907 din 22 septembrie 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
În conseciță, Înalta Curte a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de recuzare.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că atât abţinerea, cât şi recuzarea sunt instrumente procesuale al căror rol este acela de a garanta stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparţiale şi echitabile, în toate cazurile. Ambele conduc către o finalitate comună, determinată de scopul lor obiectiv, acela de a înlătura orice îndoială cu privire la imparţialitatea instanţei.
Cu toate acestea, dacă abţinerea (art. 43 din Codul de procedură civilă) reprezintă manifestarea de voinţă a judecătorului de a nu participa la soluţionarea unui litigiu determinat, legal învestit fiind cu soluţionarea lui, recuzarea (art. 44 şi următoarele din Codul de procedură civilă) este manifestarea de voinţă a uneia dintre părţile din proces de a înlătura din completul de judecată, învestit legal cu soluţionarea pricinii, pe acela (aceia) dintre judecătorii pe care, în raport cu motivele prevăzute de lege, îl consideră sau îi consideră incompatibili, în scopul asigurării imparţialităţii instanţei şi a credibilităţii în obiectivitatea acesteia.
În raport cu abţinerea, recuzarea este subsidiară, fiind un remediu al faptului că judecătorul nu s-a abţinut sau declaraţia lui de abţinere a fost respinsă.
Cele două instituţii procesuale se deosebesc, în mod fundamental, în funcţie de subiecţii care formulează cererile respective: părţile din proces, în cazul recuzării, şi judecătorul cauzei, în cazul abţinerii, acesta apreciind el însuşi că se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
În considerarea acestei diferenţe esenţiale, starea cauzei în cele două ipoteze este reglementată, în prezent, diferit. Astfel, în situaţia formulării unei declaraţii de abţinere, nu se va mai putea face niciun act de procedură, având în vedere că dubiile asupra imparţialităţii sunt exprimate de judecătorul însuşi, care odată ce a formulat o declaraţie de abţinere nu mai dispune în cauză până la soluţionarea incidentului procedural. În cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu este oprită, având în vedere că judecătorul împotriva căruia este formulată cererea de recuzare este prezumat a fi imparţial, până la proba contrarie. În situaţia în care instanţa se află în etapa pronunţării soluţiei în acea cauză, legiuitorul a prevăzut că pronunţarea soluţiei nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.
Chemată să se pronunţe cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în considerentele Deciziei nr. 166 din 16 martie 2017, anterior evocate, Curtea Constituţională a plecat de la premisa existenţei unor regimuri distincte de soluţionare a recuzării şi a declaraţiei de abţinere, pentru a concluziona în sensul că diferenţa de reglementare nu este de natură a restrânge accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, ci instituie un climat de ordine indispensabil exercitării, în condiţii optime, a acestor drepturi constituţionale, întrucât exercitarea drepturilor poate avea loc doar într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii.
Urmărind reglementarea în timp a acestor incidente procedurale, se observă că, potrivit art. 26 şi art. 31 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865, în cursul judecării cererii de abţinere sau a celei de recuzare „nu se va face niciun act de procedură”. Aceasta echivala cu oprirea cursului judecăţii, în ipoteza ambelor incidente procedurale, fără vreo deosebire de regim juridic.
Codul de procedură civilă în vigoare stabileşte un regim juridic diferenţiat în privinţa efectului declaraţiei de abţinere, respectiv al cererii de recuzare, cu privire la starea cauzei, până la soluţionarea acestora.
De lege lata, în cazul unei declaraţii de abţinere, legea interzice imperativ efectuarea oricărui act de procedură. Or, actul de procedură constituie forma esenţială de obiectivare în procesul civil. Prin intermediul acestuia procesul poate începe, se desfăşoară, se finalizează şi se realizează efectiv ceea ce s-a hotărât ori se stinge.
Interzicând imperativ orice manifestare de voinţă sau operaţiune juridică, în cadrul procesului declanşat, aparţinând instanţei de judecată sau celorlalţi participanţi, legiuitorul reglementează o ipoteză specială în care procedura de judecată este oprită. Efectele sunt similare unei suspendări a procesului, însă regimul juridic nu este unul tipic suspendării. Cursul judecăţii este oprit, ca urmare a manifestării de voinţă a judecătorului, care declară că se abţine, întrucât se află într-un caz de incompatibilitate, absolută ori relativă.
Apreciind că se află într-o situaţie în care imparţialitatea i-ar putea fi afectată, judecătorul cauzei declară că se abţine de la săvârşirea oricărui act de procedură în cauză. Prin urmare, până la soluţionarea acestui incident, procedura de judecată este oprită şi ea va continua după înlăturarea cauzei care a provocat acest efect.
Incompatibilitatea judecătorului se stabileşte prin raportare exclusiv la pricina care îi este dedusă judecăţii. Astfel fiind, conştientizarea unei incompatibilităţi îl determină pe judecător să refuze sarcina judecăţii, având obligaţia legală de a se abţine, de îndată, de la judecarea pricinii, de la efectuarea oricărui act de procedură.
În schimb, formularea unei cereri de recuzare a judecătorului, de către una dintre părţile în proces, nu înlătură, prin ea însăşi, prezumţia de imparţialitate a judecătorului cauzei. Există, în această situaţie, doar temerea părţii cu privire la interesul direct sau indirect al judecătorului, partea având obligaţia să facă dovada acelor împrejurări care îi justifică temerea privind atingerea adusă imparţialităţii instanţei. Completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare va aprecia suveran cu privire la temeinicia îndoielilor părţii, de cele mai multe ori fiind vorba despre o imparţialitate subiectivă, personală.
Aşa fiind, în cazul unei cereri de recuzare, legiuitorul a menţionat explicit, în actuala reglementare a Codului de procedură civilă, că ea „nu determină suspendarea judecăţii”. Aceasta înseamnă că procedura de judecată nu este oprită, precum în ipoteza abţinerii, iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunţe cu privire la cereri în probaţiune, să administreze probele încuviinţate, să soluţioneze incidente procedurale, să îngăduie săvârşirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil.
Judecata trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfăşurarea logică a actelor şi faptelor procesuale, până la rezultatul final, şi ea nu poate fi împiedicată altfel decât în condiţiile legii.
Pronunţarea acelei hotărâri prin care instanţa se dezînvesteşte, fie prin soluţionarea unei excepţii, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii, este oprită până la momentul soluţionării cererii de recuzare.
Prin sintagma „pronunţarea soluţiei în cauză”, legiuitorul a vizat soluţia adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanţa se dezînvesteşte, căci altfel dispoziţia art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la continuarea judecăţii, care implică şi adoptarea unor soluţii prin încheieri premergătoare (preparatorii ori interlocutorii), ar rămâne lipsită de conţinut.
În cuprinsul tezei finale a art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă este accentuată soluţia legislativă adoptată, aceea a continuării procesului, în ipoteza recuzării. În ciuda faptului că recuzarea nu determină suspendarea judecăţii, aşadar ea continuă, un act de procedură rămâne interzis a fi săvârşit, înainte de soluţionarea cererii de recuzare, şi anume pronunţarea hotărârii. Poate fi amânată pronunţarea, iar dacă cererea de recuzare este admisă, cauza se va repune pe rol.
Rezultă, din toate cele ce precedă, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a reglementa, prin noile dispoziţii procedurale, un regim juridic diferit în cazul recuzării, în raport cu ipoteza formulării unei declaraţii de abţinere, în considerarea principiilor echităţii şi bunei-credinţe. Este descurajată formularea unei cereri de recuzare a judecătorului în scopul exclusiv al amânării judecăţii, al unei inacceptabile tergiversări a soluţionării procesului.
Astfel fiind, în timp ce până la soluţionarea declaraţiei de abţinere cursul judecăţii este oprit, în cazul cererii de recuzare, judecata continuă, intervenind, eventual, o amânare a pronunţării soluţiei finale (în ipoteza în care judecătorul a fost recuzat la ultimul termen de judecată şi/sau soluţionarea cererii de recuzare se prelungeşte în timp).
Recuzarea nu împiedică pronunţarea hotărârii, în ipoteza în care ea a survenit după închiderea dezbaterilor.
Această schimbare legislativă, vizând efectul formulării unei cereri de recuzare, a intervenit pe fondul existenţei în practică a numeroase situaţii în care părţile au deturnat dreptul de recuzare a judecătorului de la scopul pentru care a fost instituit, urmărind tergiversarea soluţionării litigiului, iar nu asigurarea imparţialităţii în soluţionarea cauzei.
De altfel, înseşi normele de tehnică legislativă susţin această concluzie. Dacă dispoziţiile legale supuse examinării ar fi interpretate în sensul în care cererea de recuzare ar determina o întrerupere a cursului judecăţii, ar rezulta că nu există nicio diferenţă de regim juridic între cele două instituţii juridice (abţinerea şi recuzarea), ceea ce ar echivala cu nesocotirea normei de tehnică legislativă constând în evitarea paralelismelor, stipulată în cuprinsul art. 16 alin. (1) prima teză din Legea nr. 24/2000, conform căreia: „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative.”
Oprirea cursului judecăţii, în situaţia formulării unei cereri de recuzare, prin refuzul instanţei de a permite efectuarea unor acte de procedură sau chiar intrarea în dezbaterile judiciare asupra fondului, nu poate fi justificată ope legis.
Întreruperea cursului judecăţii, în sensul celei de a doua opinii jurisprudenţiale conturate, este posibilă, de lege lata, numai în două ipoteze legale: abţinerea judecătorului recuzat (art. 48 din Codul de procedură civilă) şi simultaneitatea cererii de recuzare şi a declaraţiei de abţinere [art. 51 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. În aceste situaţii, interdicţia specifică abţinerii, referitoare la săvârşirea unor acte de procedură, se extinde şi asupra recuzării, în raport cu textele normative evidenţiate.
Ori de câte ori judecătorul recuzat nu declară că se abţine şi nu se formulează, la acelaşi termen, cerere de recuzare şi de abţinere simultan, pentru motive diferite, formularea unei cereri de recuzare nu poate împiedica continuarea procesului, indiferent de momentul în care o astfel de cerere a fost formulată, înainte de începerea oricărei dezbateri sau după începerea dezbaterilor.
Este adevărat că legea reglementează o procedură de urgenţă pentru soluţionarea celor două incidente procedurale (art. 51 din Codul de procedură civilă), însă jurisprudenţa a relevat că, de cele mai multe ori, instanţa nu poate hotărî de îndată, titularul cererii de recuzare solicitând termen pentru achitarea taxei judiciare de timbru, formulând cereri pentru ajutor public judiciar, exercitând căi de atac speciale, în cadrul acestei proceduri, cu intenţia vădită de a amâna momentul pronunţării unei hotărâri în cauză.
În tot acest timp, partea în proces care nu a formulat o cerere de recuzare are dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanţă pe care legea o prezumă a fi independentă şi imparţială, în condiţiile în care judecătorul cauzei nu a declarat că se abţine, nefiind incident niciunul dintre cazurile care îl fac incompatibil. Aşadar, nu există niciun motiv legal pentru care procesul nu ar putea continua, până când parţialitatea judecătorului este dovedită de către titularul cererii de recuzare.
Legea de procedură civilă instituie şi remediul pentru situaţia în care recuzarea este admisă. Astfel, art. 51 alin. (6) din Codul de procedură civilă dispune că judecătorul se retrage de la judecarea pricinii, fiind înlocuit cu un alt judecător, iar încheierea prin care s-a hotărât recuzarea sau abţinerea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate. În absenţa unor menţiuni exprese referitoare la actele care au fost îndeplinite de judecător, acestea trebuie refăcute în integralitate.
În consecinţă, continuarea judecăţii, consecutiv formulării unei cereri de recuzare admise, nu afectează dreptul părţilor în proces de a avea acces la o instanţă imparţială, iar partea nu va suferi nicio vătămare, întrucât cauza este repusă pe rol.
Se recunoaşte oricărei părţi în proces dreptul de a formula o cerere de recuzare a judecătorului, în condiţiile prescrise de lege, chiar şi după începerea dezbaterilor, conform art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă, însă această manifestare de voinţă nu poate determina oprirea cursului judecăţii, întrucât partea care nu a formulat o cerere de recuzare are dreptul la judecarea cauzei sale în termen optim şi previzibil.
