Neglijarea copilului minor – ca aspect ce se susţine că justifică instituirea plasamentului în speţă – este definită de art. 94 al aceleiaşi legi ca fiind omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei responsabilităţi, care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului şi poate îmbrăca mai multe forme: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei, neglijarea medicală, neglijarea educaţională, neglijarea emoţională sau părăsirea copilului/abandonul de familie care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.
Prin sentinţa civilă nr. 661/13.05.2022 pronunţată în dosarul nr. […]/30/2022, Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Asistenţă Socială si Protecția Copilului Timiş în contradictoriu cu pârâții A. și B.; a admis cererea de reintegrare a minorei C., născută la data de 07.04.2016, în localitatea Sânnicolau Mare, jud. Timiș, din părinţii B. și A., formulată de pârâții A. și B..
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş, solicitând schimbarea în totalitate a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, Curtea constată următoarele :
Critica apelantei – că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că există posibilitatea reintegrării minorei în familie, deşi se afla în situaţia de neglijare din partea părinţilor, raportat la mijloacele de probă administrate în cauză – este întemeiată.
În favoarea minorei C. s-a stabilit măsura plasamentului în regim de urgență la asistent maternal profesionist D., conform Dispoziției nr. 196/01.02. 2022 a Directorului General al DGASPC Timiș.
Dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, stabilesc măsurile de protecţie specială a copilului, respectiv: a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c) supravegherea specializată.
Conform prevederilor art. 60 din Legea nr. 272/2004: „De măsurile de protecţie specială, instituite de prezenta lege, beneficiază : a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela; b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora; c) copilul abuzat sau neglijat; d) copilul găsit sau copilul părăsit în unităţi sanitare; e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Plasamentul la o persoană/familie sau la un asistent maternal profesionist reprezintă una din modalitățile de implementare a acestei măsuri de protecţie ce se circumscrie dreptului de apreciere al instanței de judecată de a da eficiență, în cel mai bun mod posibil, interesului superior al copilului, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 272/2004.
Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 263 C.civ., astfel cum au fost clarificate prin prevederile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 272/2004, introdus prin Legea nr. 257/2013, în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele : a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.
Principiul interesului superior al copilului a fost definit în practică, în general, prin mai multe criterii: vârsta și sexul copilului, condiţiile materiale pe care i le poate asigura părintele pentru o mai bună dezvoltare morală, fizică, intelectuală, ataşamentul părintelui faţă de copil şi reciproc, profilul social şi moral al părinţilor, interesul şi grija manifestată de aceştia în timpul căsătoriei şi după separarea în fapt, posibilitatea fiecărui părinte de a acorda supraveghere şi de a se îngriji de copil. Aceste criterii trasate de jurisprudență au fost preluate de dispozițiile legale precitate, fiind obligatoriu pentru instanța de judecată să le aibă în vedere la pronunțarea oricărei hotărâri privind situația unui copil.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 272/2004 : „(1) Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la : a) o persoană sau familie; b) un asistent maternal; c) un serviciu de tip rezidenţial, prevăzut la art. 123 alin. (2) şi licenţiat în condiţiile legii. (2) Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Curtea reţine că, în practica judiciară, s-a statuat în mod constant în sensul că se impune schimbarea mediului în care un minor a crescut numai atunci când se stabileşte că interesele acestuia o cer, adică numai atunci când părintele în a cărui îngrijire se află, nu îi mai poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare. Schimbarea acestui mediu trebuie să aibă o justificare temeinică, bazată pe motive puternice care să demonstreze că menţinerea la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare bunei sale dezvoltări fizice, creşterii şi educării sale, altminteri nefiind indicat a se impune schimbări forţate în modul de viaţă cu care a fost desprins timp îndelungat şi care nu se dovedeşte a fi dăunător.
Neglijarea copilului minor – ca aspect ce se susţine că justifică instituirea plasamentului în speţă – este definită de art. 94 al aceleiaşi legi ca fiind omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei responsabilităţi, care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului şi poate îmbrăca mai multe forme: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei, neglijarea medicală, neglijarea educaţională, neglijarea emoţională sau părăsirea copilului/abandonul de familie care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.
Observând situaţia de fapt în care s-a aflat minora, împreună cu toţi ceilalţi fraţi ai săi – la data înregistrării cererii la instanţa de fond, a rezultat ca dovedite mai multe din formele de neglijare definite de lege.
În concret, deşi declanşarea procedurii a fost determinată de o sesizare telefonică din 25.01.2022 (adresată de o persoană Centrul de intervenţie în regim de urgenţă pentru copilul neglijat, exploatat, abuzat, părăsit), cererea reclamantei nu s-a limitat la simpla ei valorificare, ci au fost dispuse mai multe verificări în teren pe parcursul a câteva luni.
Pârâţii A. și B. au susţinut că doresc să-şi crească fiica şi toţi copiii împreună şi că au condiţiile materiale necesare, însă nu au dovedit afirmaţiile lor, având în vedere că din probele administrate şi enunţate mai sus a rezultat contrariul.
Evaluând cauzele care au dus la instituirea măsurii de protecţie specială în regim de urgenţă faţă de minora C., luând în considerare raportul întocmit de reclamantă privind evaluarea detaliată a situaţiei acesteia, Curtea reţine că acţiunea reclamantei este întemeiată şi măsura plasamentului minorei la asistentul maternal profesionist D. se impune în baza dispoziţiilor legale enunţate. Formularea acestei acţiuni nu a fost o decizie spontană şi abuzivă, ci a fost luată după monitorizarea timp de câteva luni a situaţiei familiei intimaţilor cărora li s-a acordat şansa de a rezolva ei înşişi problemele ce ţin de situaţia gravă a copiilor lor. În plus, ei nu au negat constatările făcute de cei abilitaţi ci, dimpotrivă, acceptând ca reală situaţia consemnată, s-au angajat să o remedieze, lucru care însă nu s-a întâmplat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite – apreciind ca fiind întemeiat – apelul formulat de către apelanta D.G.A.S.P.C. Timiş împotriva sentinţei civile nr. 661/13.05.2022 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. […] /30/2022. Va schimba, în tot, sentinţa apelată şi, rejudecând cauza, va admite cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Asistenţă Socială şi Protecția Copilului Timiş în contradictoriu cu pârâții A. și B.
Va înlocui măsura plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului copilului C, având CNP […], născută la data de 07.04.2016 în loc. Sânnicolau Mare, jud. Timiș din părinţii B. și A., la asistent maternal profesionist D.
Va delega exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti cu privire la minora C. în favoarea Directorului General D.G.A.S.P.C.-Timiş pe perioada plasamentului conform art. 43 lit. a) şi b) coroborat cu art. 66 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 republicată.
Va obliga pârâta A. la prestarea a 20 de ore lunar de acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială pentru minora C., pe raza administrativ teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa, conform prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 republicată.
Va obliga pârâtul B. la plata unei contribuţii lunare de 600 lei pentru întreţinerea minorei C., conform prevederilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 republicată (având în vedere venitul necontestat declarat de părţi în rapoartele reclamantei – 2000 euro lunar, proporţional cu numărul minorilor pentru care datorează întreţinere).
Va respinge cererea de reintegrare a minorei C. formulată de pârâții A. și B., pentru considerentele pe larg expuse mai sus.
