Răsturnare de situație într-un dosar de evaziune fiscală în care doi orădeni, administratori ai unei firme, sunt acuzați că au produs un prejudiciu de 3,6 milioane de lei bugetului de stat, prin neplata TVA. Curtea de Apel Oradea a admis, joi, apelul procurorilor DIICOT împotriva sentinței prin care Tribunalul Bihor a dispus încetarea procesului penal, invocând, în baza deciziei Curții Constituționale nr. 380/2021, necompetența materială a DIICOT de a efectua urmărirea penală în acest caz. Astfel, instanța de apel a retrimis dosarul pentru rejudecare la Tribunal.
Potrivit rechizitoriului DIICOT – citat în hotărârea Tribunalului Bihor, publicată pe rolii.ro -, cei doi asociați și administratori de fapt, respectiv de drept ai unei firme, ar fi evidențiat în actele contabile și situațiile declarative ale societății livrări intracomunitare fictive, scutite de TVA, către trei companii din Ungaria, în valoare totală de peste 15 milioane de lei. Ar fi făcut asta în perioada 2012-2014, când ar fi întocmit peste 1300 de facturi, cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale ce puteau fi impuse în situația unui control fiscal. Anchetatorii au calculat un prejudiciu de 3,6 milioane de lei, reprezentând TVA neplătit.
Inițial, cei doi au fost acuzați și de constituire de grup infractional organizat, dar DIICOT Oradea a dispus o soluție de clasare față de această infracțiune, continuând să efectueze urmărirea penală pentru evaziune fiscală.
Tribunalul Bihor a constatat, însă, nulitatea absolută a rechizitoriul DIICOT și ulterior, pe fondul cauzei, a dispus încetarea procesului penal, constatând incidența art. 16 alin. 1 lit. e Cod procedură penală, respectiv că lipsește o condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. În cazul de față este vorba despre necompetența materială a organului de urmărire penală care nu mai poate exercita acțiunea penală în procesul penal. Instanța a constatat aplicabilitatea în cauză a deciziei CCR nr. 380/2021 prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 11 alin. (3) din OUG nr. 78/2016 care prevedea că ”în cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă”.
Extrase din minuta Tribunalului Bihor din 17 ianuarie 2022:
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) Cod procedură penală, raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, dispune încetarea procesului penal, ca urmare a constatării în baza Deciziei Curții Constituționale nr.380/2021, a necompetenţei materiale a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Oradea de a exercita acţiunea penală față de inculpații (…) pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (…) și (…) pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.
În temeiul art. 398 raportat la art. 275 alin. (3) Cod proc.pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii.
Procurorii DIICOT Oradea au atacat cu apel sentința Tribunalului, iar azi Curtea de Apel Oradea a decis trimiterea dosarului pentru rejudecare la instanța de fond.
Extrase din minuta Curții de Apel Oradea din 21 aprilie 2022:
În baza art. 421 pct. 2 lit. b Cod de procedură penală, admite apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Serviciul Teritorial Oradea formulat împotriva sentinţei penale nr. (…) pronunțată în data de 17 ianuarie 2022 de către Tribunalul Bihor.
Desfiinţează în totalitate atât această sentinţă, cât şi încheierea din 18 noiembrie 2021 şi dispune rejudecarea de către Tribunalul Bihor ţinând cont de considerentele prezentei decizii.
În temeiul art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare în apel rămân în sarcina statului. (…) Definitivă.
Argumentele Curții de Apel Oradea
Curtea constată că, în mod surprinzător, prima instanţă s-a limitat la a reproduce în sentinţa atacată fragmente din considerentele anumitor decizii ale Curţii Constituţionale, mai precis acelea ce doar par a susţine soluţia dată deja prin încheierea din 18.11.2021, dar care nu sunt în realitate relevante pentru prezenta cauză, omiţând în construcția sa logico-juridică să observe că aceeaşi instanţă de contencios constituţional a circumstanţiat în alte decizii în mod esenţial raţionamentul vizând incidenta nulităţii asupra actului de sesizare sau a dispoziţiei de începere a judecăţii, după finalizarea procedurii de cameră preliminară.
Astfel, atât anterior jurisprudenţei Curţii Constituţionale invocate de către prima instanţă (a se vedea decizia nr. ### din 9 iunie 2020), cât şi ulterior (a se vedea decizia nr. ### din 09 decembrie 2021), s-a subliniat de către instanţa de contencios constituţional că, în vederea eficientizării activității organelor judiciare și pentru asigurarea soluționării cu celeritate a cauzelor penale, legiuitorul a introdus, în structura procesului penal, între etapa urmăririi penale și cea a judecății, o etapă intermediară distinctă, ce are ca scop verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de procedură de către organele de urmărire penală, precum și verificarea competenței și a legalității sesizării instanței, această nouă arhitectură a procesului penal având ca principal obiectiv tocmai excluderea ipotezelor în care, ulterior începerii judecății, sa se mai procedeze la reformarea conţinutului încheierii pronunţate de cameră preliminară sau a restituirii cauzei la parchet pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală.
În ceea ce priveşte aserţiunea primei instanţei potrivit căreia, constatarea judecătorului de cameră preliminară a legalităţii rechizitoriului, nu ar avea autoritate de lucru judecat, Curtea constată că aceasta este vădit contrară celor statuate de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (cu caracter obligatoriu, câtă vreme nu doar dispozitivul, ci şi considerentele deciziilor CCR au această natură – a se vedea Decizia nr. ####/2009, Decizia nr. ###/2010, Decizia nr. ###/2010).
Astfel, instanţa de contencios constituţional a arătat că, deşi asociază autoritatea de lucru judecat numai acelor hotărâri definitive care poartă asupra fondului cauzei şi nu recunoaște efect de lucru judecat hotărârilor pronunțate în camera preliminară, în exercitarea atribuțiilor judecătorului de cameră preliminară, respectiv hotărârilor pronunțate în temeiul art. 346 și 347 din Codul de procedură penală şi deşi judecătorul de fond are dreptul de a repune în discuție, în timpul procesului, aspecte de legalitate anterior stabilite, prin hotărârea pronunțată în camera preliminară, în temeiul art. 346 sau, după caz, al art. 347 din Codul de procedură penală, în măsura în care sunt aplicabile dispozițiile legii procesuale din materia nulităților, o asemenea repunere în discuție nu poate privi dispoziția de începere a judecății, adică legalitatea actului de sesizare, interpretare în acord cu dispozițiile art. 396 din Codul de procedură penală, în materia soluțiilor care pot fi pronunțate în faza de judecată (paragrafele 59 şi 60 din decizia nr. ### din 09 decembrie 2021).
Prima instanţă face o confuzie gravă în considerentele hotărârii atacate între, pe de o parte, toate celelalte constatări ale judecătorului de cameră preliminară, ce poartă asupra legalității administrării probelor și legalității efectuării actelor de urmărire penală şi care pot face obiectul rectificării în cadrul judecării în fond, în conformitate cu regulile aplicabile în materia nulităților și, pe de altă parte, dispoziţia de începere a judecăţii, respectiv legalitatea actului de sesizare, în privinţa acestora din urmă operând un veritabil caracter definitiv al încheierii, conform tocmai jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
Este adevărat că, prin Hotărârea din 21.10.2021 pronunțată în cauza C-282/20, CJUE a statuat că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după ședința preliminară într-o cauză penală neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare.
Însă, deşi Hotărârea Curţii Europene pare a restrânge suplimentar limitele autorităţii de lucru judecat clamate în paragraful 60 al Deciziei nr. ###/2021 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel constată că această limitare nu vizează în niciun caz situaţia din prezenta cauză în care se invocă necompetenţa organului de urmărire penală în efectuarea urmăririi penale.
Ca atare, în condiţiile în care, în prezenta cauză, prin încheierea penală nr. ##/I/CP/2018 din 20.11.2019, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bihor, în baza art. 346 alin. 2 Cod de procedură penală a constatat legalitatea rechizitoriului emis în data de 20.11.2019 în dosarul nr. (…)/2018 al Parchetului de pe lângă ICCJ DIICOT Serviciul Teritorial Oradea, iar contestaţiile formulate au fost respinse prin încheierea nr. ##/CCP/2020 a Curţii de Apel Oradea, repunerea în discuţie a legalităţii actului de sesizare şi a dispoziţiei de începere a judecăţii ar contraveni flagrant jurisprudenţei Curţii Constituţionale reliefate de deciziile menţionate.
Mai mult decât atât, soluţia adoptată de către prima instanţă este contrară şi jurisprudenţei instanţei supreme (a se vedea încheierea nr. ####/21.12.2021 pronunțată în dosarul nr. ###/35/2020/a1) care, având a se pronunţa în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 231/2021 (prin care a fost declarata neconstituţională dispoziţia similara din OUG nr. 43/2002) asupra nulităţii actului de sesizare în cadrul procesual reglementat de art. 347 Cod de procedură penală a reţinut că această decizie vizează în esență o dispoziție legală care reglementează o activitate procesuală, iar nu raportul juridic penal de conflict izvorât din încălcarea normei penale de drept material. Pe cale de consecință, efectele deciziei CCR trebuie determinate, sub aspectul sintagmei de cauză pendinte, de momentul finalizării activității procesuale care se circumscrie fazei de urmărire penală, iar în măsura în care faza de urmărire penală a fost încheiată anterior publicării deciziei Curții Constituționale, aceasta va constitui o facta praeterita din perspectiva efectelor și incidenței acesteia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai subliniat că decizia Curții Constituționale mai sus amintite nu sancționează o posibilă lipsă de competență sau o încălcare a normelor de competență care ar atrage sancțiunea nulității absolute și care ar justifica examinarea acesteia în orice fază a procesului penal, ci arbitrariul în asumarea acestei competențe de către organul de urmărire penală.
Așadar, atâta vreme cât raportul juridic guvernat de dispozițiile legii constatate ar fi neconstituționale este consolidat, aceasta realizându-se anterior publicării Deciziei nr. ###/2021 (atât emiterea rechizitoriului, cât şi finalizarea fazei camerei preliminare fiind anterioare), nu se mai poate aprecia că prezenta cauză este una pendinte.
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Textul constituțional nu face decât să aplice principiul neretroactivității legii în situația particulară a deciziilor Curții Constituționale, care fac parte și ele din ordinea juridică normativă și se supun principiilor care o guvernează. Decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice care urmează a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial aceasta fiind o aplicare evidenta a principiului neretroactivității și totodată, nu se va aplica situațiilor care au devenit facta praeterita (cauze soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale – a se vedea Decizia CCR nr. 126/2016).
În raport de cele de mai sus, fără a se mai impune examinarea celorlalte motive invocate în apel de către procuror, Curtea va reţine că, prin analiza efectuată asupra legalităţii actului de sesizare, ulterior finalizării procedurii de cameră preliminară şi rămânerii definitive a dispoziţiei de începere a judecaţii în cauză, Tribunalul Bihor a încălcat normele imperative stipulate de art. 3 Cod de procedură penală ce reglementează competenţa funcțională a instanţei de judecată, impunându-se desfiinţarea încheierii din 18.11.2021.
Pe cale de consecinţă, şi soluţia de încetare a procesului penal, în baza art. 396 alin. 1 şi 6 Cod de procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. e Cod de procedură penală (şi care excede, de altfel, cadrului procesual reglementat prin textele invocate de prima instanţă), urmează a fi desființată în totalitate.
Ca atare, în baza art. 421 pct. 2 lit. b Cod de procedură penală, va admite apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Serviciul Teritorial Oradea formulat împotriva sentinţei penale nr. #/P/2022 pronunțată în data de 17 ianuarie 2022 de către Tribunalul Bihor, va desfiinţa în totalitate atât această sentinţă, cât şi încheierea din 18 noiembrie 2021 şi va dispune rejudecarea cauzei de către Tribunalul Bihor ţinând cont de considerentele prezentei decizii.
Întreaga hotărâre a Curții de Apel Oradea poate fi parcursă pe portalul ReJust – AICI.
DOCUMENT – Hotărârea Tribunalului Bihor de încetare a procesului penal:
