Material realizat de avocat Felicia Mureșan-Silaghi – Managing Partner în cadrul Societății Civile de Avocați Mureșan-Silaghi
Situația minorului, după desfacerea căsătoriei părinților sau a relației de concubinaj, în egală măsură, reprezintă subiectul unui constant conflict între părinți, care, în foarte multe situații, își dispută drepturile și obligațiile personale pe care le au în raport de copilul lor, de multe ori interesele acestora îndepărtându-se de subiectul cu adevărat important: binele minorului.
Dacă până nu demult instanțele de judecată sesizate cu solicitări referitoare la măsurile privitoare la minori au conturat o practică judiciară unitară, potrivit căreia locuința minorului era stabilită la domiciliul mamei, stabilindu-se, la cerere, un program de păstrare a legăturilor personale – așa numitul program de vizită – pentru tată, în ultima perioadă se cristalizează o nouă orientare jurisprudențială, potrivit căreia se stabilește domiciliul alternativ al minorului la fiecare dintre părinți. În această modalitate se urmărește ca minorul să resimtă cât de puțin separația dintre părinți.
Această orientare, în mod evident, este structurată pe principiul interesului superior al copilului, care este verificat cu prioritate în fiecare caz în parte, secondat de mai mulți alți factori cum ar fi: disponibilitatea părinților pentru a petrece timp egal cu copilul lor, respectarea programului școlar și extrașcolar al copilului (în mod evident, domiciliul alternativ nefiind posibil în ipoteza în care părinții locuiesc în orașe diferite), asigurarea condițiilor de trai corespunzătoare și, extrem de relevant, asigurarea unui mediu securizant pentru copil, atât din punct de vedere emoțional, cât și moral, social și patrimonial, respectiv capacitatea fiecăruia dintre părinți de a răspunde nevoilor concrete ale copilului, împrejurare verificabilă în raport de istoricul relației dintre părinte și copil. În fiecare caz în parte, în măsura în care vârsta o permite, va fi verificată și opțiunea minorului. Responsabilitatea majoră a părinților este aceea de a coopera în toate aspectele privitoare la minor, asumându-și cu maturitate rolul de părinte, dincolo de orice orgolii generate de ruperea relației avute cu celălalt părinte.
Cu titlu exemplificativ, redăm în extras soluții din practica judiciară națională și europeană:
- Tribunalul București, secția a IV-a civilă, Decizia civilă nr.745A/03.10.2011 – prin care litigiul dintre părți s-a stins ca urmare a tranzacției intervenite între părinți cu referire la toate aspectele privitoare la cei doi copii minori ai acestora, părinții convenind și asupra timpului egal petrecut de copii la fiecare dintre părinți, cu respectarea principiului neseparării fraților;
- Judecătoria Sectorului 4 București, sentința civilă nr. 9865/20.11.2012, prin care s-a statuat asupra locuinței alternative a minorului, motivat de împrejurarea că: ”Stabilirea unui domiciliul alternativ pentru minor, în cazul în care nu afectează programul obișnuit al minorului, nu este în măsură să creeze un sentiment de neapartenență, respectiv nu îi afectează sentimentul de siguranță și stabilitate, în condițiile în care minorul este egal atașat de ambii părinți. Acesta va permite ca interacțiunea copilului cu fiecare dintre cei doi părinți să fie fluentă, fără sincope și prea multe transferuri de autoritate părintească de la un părinte la altul. Interpretarea modernă a „sentimentului de stabilitate și de apartenență” este legată mai degrabă de calitatea relațiilor pe care minorul le dezvoltă cu părinții decât de un anumit spațiu „geografic” (un anumit apartament, de exemplu). Un copil are nevoie de legături emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la un grup de persoane (în esență, familia sa), de un mediu securizant care să-i permită experiențe normale de viață.
Din jurisprudența CEDO în materie, facem trimitere, cu titlu exemplificative, la următoarele:
- cauza Konstantin Markin vs.Rusia, petitția nr.30078/06, decizia din data de 22.03.2012 – ”Societățile europene contemporane s-au mutat spre o repartizare mai egală între bărbați și femei a responsabilităților pentru creșterea copiilor lor și rolul bărbaților de îngrijitori și-a câștigat recunoașterea.”
- cauza Costreie vs.România, petiția 31703/05, decizia definitivă din 01.03.2010 – ”Procedurile privind autoritatea părintească și dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunțate cu privire la acestea necesită un rezultat urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copil și părintele care nu trăiește împreună cu el. ”
- Cauza Monory vs.România și Ungaria, petiția 71099/01, decizia din 05.04.2005 – ”Curtea reiterează că plăcerea reciprocă trăită de către părinte și copil, unul în compania celuilalt, constituie un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care împiedică astfel de bucurie creează o ingerință în dreptul protejat de articolul 8.”
Partajează acest conținut:
