În apărarea dreptului de proprietate publică sau privată a statului, legiuitorul a ales să instituie o procedură specială de desființare a construcțiilor și care să poată fi aplicată și în situația împlinirii termenului de prescripție pentru aplicarea sancțiunilor contravenționale.
Interpretarea art. 33 din Legea nr. 50/1991, în sensul dorit de recurenți, ar lipsi acest text de aplicabilitate și ar conduce la concluzia inadmisibilă de păstrare a construcțiilor ridicate fără autorizație, pe terenurile proprietate a Statului Român și fără acordul proprietarului, încălcând reguli fundamentale din materia accesiunii imobiliare artificiale, cu consecința absurdă a dobândirii unui drept de superficie (drept de proprietate asupra construcției ridicată pe terenul altuia) într-un mod neprevăzut de lege.
Prin urmare, nu este obligatoriu pentru autoritatea publică să urmeze procedura contravențională în prealabil, demarată prin încheierea unui proces verbal de contravenție în care să se dispună măsuri de intrare în legalitate a construcției, cu posibilitatea sesizării ulterioare a instanței de judecată.
Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 322 din 23 iunie 2023
Prin Sentința nr. (…) din 13.10.2022, Tribunalul (…) a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.C. (R1) S.R.L., (R2) și (R3), în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna (L1), Instituția Primarului Comunei (L1), Primăria Comunei (L1) și intervenientul Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă (Ab).
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, prin Dispoziția nr. (…)/20.10.2021, Primarul Comunei (L1) a dispus desființarea pe cale administrativă a construcției provizorii terasă pe două niveluri cu acoperiș din tablă, edificată din beton și lemn, fără autorizație de construire, pe domeniul public al Statului Român, amplasată vizavi de magazinul alimentar al SC (R1) SRL, aferent nr. (…) din satul (L2), com. (L1), jud. (…), aflată în posesia/administrarea reclamanților (R2), (R3) și SC (R1) SRL. Se prevede și că desființarea construcțiilor se va face în temeiul prevederilor art. 33 din Legea nr. 50/1991, cu respectarea procedurii reglementate de același act normativ și a prevederilor normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2008, pe cale administrativă, fără emiterea unei autorizații de desființare și fără sesizarea instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește construcția vizată, aceasta a fost edificată în zona de protecție și în consolă peste cursul de apă cadastrat Valea (L2), pe terenul cu nr. top. 205, aflat în domeniul public al Statului Român, vizavi de imobilul de la nr. (…) din satul (L2), com. (L1), așa cum reiese din Adresa Apelor Române nr. (…)/09.04.2021, schița atașată adresei, Adresa Inspectoratului de Stat în Construcții nr. (…)/31.08.2021 și nota de constatare nr. (…)/19.10.2021, cu fotografiile atașate.
Pentru construcția respectivă reclamanții nu au autorizație de construire, așa cum prevede art. 3 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 50/1991.
Față de aceste aspecte, instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, respectiv construcția este executată fără autorizație de construire pe un teren aparținând domeniului public al statului, astfel încât, în mod legal, Primarul Comunei (L1) a dispus prin Dispoziția nr. (…)/20.10.2021 desființarea pe cale administrativă a construcției.
Susținerile reclamanților privind existența unor relații tensionate între reprezentanții autorităților locale și reclamanți, și că emiterea acestei dispoziții de demolare a construcției ar fi o modalitate de răzbunare, nu pot fi primite.
Așa cum s-a reținut, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, pentru a se dispune desființarea construcției pe cale administrativă.
Mai mult decât atât, demersul autorităților locale de a emite dispoziția atacată la 20.10.2021, a fost precedat de sesizarea acestora de către Inspectoratul de Stat în Construcții, prin Adresa nr. (…)/31.08.2021, și de către Apele Române, prin Adresa nr. (…)/09.04.2021, cu privire la existența construcției pe domeniul public, fără autorizație de construire.
Reclamanții mai susțin că ar fi intervenit prescripția cu privire la dreptul de a constata contravenția privind executarea construcției fără autorizație și cu privire la dreptul de a aplica sancțiuni, respectiv amenda și măsura de desființare a lucrării, care este o sancțiune complementară. Instanța a reținut că aceste susțineri nu sunt întemeiate.
Din probatoriul administrat, respectiv certificatul de căsătorie CE nr. (…) din 20.07.2013, fotografiile de la filele 184 – 187 vol. I și declarația martorului (M), reiese că exista construcția vizată la data căsătoriei din 20.07.2013, dintre numiții (N1) și (N2), ceea ce înseamnă că acea construcție a fost edificată înainte de data căsătoriei respective.
În aceste condiții, este evident că a trecut termenul de prescripție de 2 ani cu privire la dreptul de a constata contravențiile și a de a aplica sancțiunile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 50/1991.
Împlinirea acestui termen nu are însă niciun efect asupra dreptului autorității publice de a dispune desființarea pe cale administrativă a unei construcții edificate fără autorizație de construire pe domeniul public al statului, așa cum prevede în art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991. Aceasta nu este o sancțiune contravențională complementară, ci este o măsură administrativă care este luată în vederea unei bune administrări a domeniului public al statului.
Faptul că art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 se referă la desființarea construcției pe cheltuiala contravenientului, nu înseamnă că este necesară constatarea unei contravenții anterior dispunerii desființării construcției în temeiul acestui text legal. Prin această formulare, nu se poate spune că legiuitorul a restrâns aplicabilitatea art. 33 alin. 1 numai cu privire la construcțiile a căror construire fără autorizație a fost constatată ca fiind contravenție. O interpretare în acest sens ar fi contrară scopului textului legal, acela de a se elibera domeniul public al statului de construcțiile realizate fără autorizație și de a se asigura o bună administrare a domeniului public. Faptul că o construcție edificată fără autorizație pe domeniul public nu ar mai putea fi desființată deoarece a trecut termenul de prescripție, nu corespunde scopului menționat.
De asemenea, susținerile reclamanților că desființarea construcției aduce atingere gravă dreptului de proprietate al acestora, că întrunește elementele constitutive ale unor infracțiuni și că afectează desfășurarea normală a activității societății, nu pot fi reținute.
Potrivit art. 555 alin. 1 din Codul civil, atributele dreptului de proprietate se exercită în limitele stabilite de lege. Or, în speță, limitele stabilite de lege sunt cele prevăzute de Legea nr. 50/1991, în sensul în care reclamanții trebuiau să dețină autorizație de construire pentru construcția vizată, edificată pe domeniul public al statului. În lipsa acesteia, art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 dă dreptul autorității locale să desființeze construcția.
Față de aceste aspecte, instanța a reținut că nu se poate vorbi despre o atingere a dreptului de proprietate al reclamanților atât timp cât măsura luată de instituțiile pârâte este legală și a urmărit repunerea părților în situația anterioară încălcării legii de către reclamanți, când aceștia au realizat construcția fără autorizație de construire, încălcând dreptul de proprietate al statului asupra terenului domeniu public.
Referitor la susținerile că desființarea construcției întrunește elementele constitutive ale unor infracțiuni, instanța a reținut, pe de o parte, că reclamanții nu au depus hotărâri judecătorești din care să reiasă săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu emiterea actului administrativ atacat, iar, pe de altă parte, din actele dosarului nu reies indicii cu privire la săvârșirea unor astfel de infracțiuni.
De asemenea, faptul că desființarea construcției afectează desfășurarea normală a activității societății reclamante, nu constituie un motiv de nelegalitate a Dispoziției nr. (…)/20.10.2021, cu atât mai mult cu cât reclamanții au edificat construcția fără respectarea legii pe un teren care nu le aparținea.
Având în vedere cele prezentate, instanța a reținut că nu a fost răsturnată prezumția de legalitate a Dispoziției nr. (…)/20.10.2021.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs S.C. (R1) S.R.L. (R2) și (R3), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare, recurenții au arătat că, în mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a aplica amenda contravențională, astfel că și dreptul de a dispune măsuri complementare/accesorii este prescris, măsura complementară nu poate exista fără sancțiunea principală, dar cu toate acestea instanța în mod nelegal a respins excepția fără a arăta pe ce se bazează decizia luată și doar s-a limitat a arăta că “aceste susțineri nu sunt întemeiate”.
Recurenții arată că nu există nici un proces verbal de contravenție întocmit, deoarece terasa are o vechime de aproximativ 10 ani, fiind necontestat faptul că terasa a fost edificată în anul 20112012.
Instanța de fond a încălcat prevederile art. 33 alin. 1 teza finală din Legea nr. 50/1991, considerând condițiile imperative prevăzute de legiuitor ca fiind opționale. Astfel, construcțiile executate fără autorizație de construire pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al statului, cât și construcțiile, lucrările și amenajările cu caracter provizoriu executate pe terenuri aparținând domeniului public sau privat ai județelor, municipiilor, orașelor și comunelor vor putea fi desființate pe cale administrativă de autoritatea administrației publice de pe raza unității administrativ-teritoriale unde se află construcția, fără emiterea unei autorizații de desființare, fără sesizarea instanțelor judecătorești și pe cheltuiala contravenientului.
Deși nu este dovedită în niciun mod calitatea de proprietar al UAT (L1) asupra terenului pe care era edificată terasa, deci procedura demolării administrative nu se aplică, instanța s-a limitat la a introduce în cauză intervenientul forțat Administrația Națională Apele Române și a concluzionat că demersurile Primarului au la bază cereri formulate de proprietar când în fapt Administrația Națională Apele Române nu a formulat nici o plângere/demers pentru demolarea terasei.
Legiuitorul a prevăzut în mod clar când se poate uza de procedura administrativă, condițiile obligatorii și când se impune formularea unei acțiuni de drept comun. Legiuitorul a precizat excepțiile, iar regula este acțiunea de drept comun.
Recurentul susține că terasa nu a fost construită pe domeniul public sau privat al UAT (L1), deci această procedură nu este aplicabilă, terasa era edificată în integralitate pe topograficul văii (L2) aflată în administrarea Administrației Naționale Apele Române prin ABA (Ab). Astfel conform art. 582 coroborat cu art. 590 Cod civil se poate observa că doar proprietarul are calitate procesuală activă și dreptul de a solicita demolarea acesteia prin acțiune în instanță.
Mai mult, prin Decizia nr. 10/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a prevăzut expres că demolarea construcțiilor fără autorizație se face prin intermediul instanțelor de judecată și nu este lăsată la bunul plac al autorității locale.
Intimatele UAT (L1), Instituția Primarului (L1) și Primăria (L1) trebuiau să facă dovada dreptului de proprietate cu CF, dar nu au probat acest drept în fața instanței de fond, nici pentru UAT și nici pentru ABA (Ab).
Nu există nici un raport de expertiză topo vizat de un expert topo că terasa ar fi fost amplasată fie pe terenul public sau privat al statului, județelor, comunelor sau fie chiar în zona de protecție a apelor. Planșele de la dosar sunt semnate de primar nu de un specialist și prezintă alterări ale realității faptice de la data depunerii acțiunii în contencios, iar în aceste planșe terasa a fost ștearsă, deși aceasta exista fizic până la 18.07.2022.
Nu există nici o dovadă că terenul pe care a fost edificată terasa ar fi fost în gestiunea publică sau privată a UAT (L1). Chiar prin apărările formulate, se menționează de către intimate că terasa este pe domeniul administrat de Apele Române prin ABA (Ab) nu pe domeniul public sau privat al UAT (L1), astfel că Dispoziția (…)/2021 este nelegală și abuzivă.
Arată recurenții că la termenul din 22.09.2022 au solicitat primei instanțe următoarele:
- să emită o adresă la intervenientul forțat ABA (Ab) pentru a comunica instanței dacă aveau cunoștință de terasa construită în (…) vizavi de nr. (…) din (L2) și dacă au contestat din anul 2012 și până la momentul demolării amplasamentul sau edificarea terasei.
- Intimatele UAT (L1), Instituția Primarului (L1) și Primăria (L1) să facă dovada dreptului de proprietate cu CF.
- Nu există nici un raport de expertiză topo vizat de un expert topo că terasa ar fi fost amplasată fie pe terenul public sau privat al statului, județelor, comunelor sau fie chiar în zona de protecție a apelor.
- Nelegalitatea dispoziției (…)/2021 emisă de Primarul comunei (L1) rezultă din chiar textul art. 33 din Legea 50/1991.
Singura instituție care ar avea interes și drept să solicite demolarea – Apele Române prin ABA (Ab) SA, nu au înțeles să uzeze de această procedură. Instanța nu a ținut cont nici de depoziția martorului audiat care a confirmat toate susținerile privind data edificării terasei precum și utilitatea acesteia pentru comunitate și turiști.
Argumentele expuse prin notificările (…)/2021 confirmă faptul că intimatele au făcut afirmații false cu privire la motivul emiterii Dispoziției 123. Astfel s-a afirmat că terasa ar împiedica lucrările de modernizare a drumului comunal, drum care este finalizat, iar din planșele depuse rezultă în mod indubitabil că nu există nici o suprapunere a cadastralului drumului peste terasă.
Pentru a dovedi abuzul săvârșit de primarul comunei (L1), recurenții arată că au anexat înregistrarea video în care acesta prezintă într-o ședință de consiliu local din anul 2021 o altă situație faptică decât realitatea afirmând că din cauza terasei s-ar îngusta drumul ceea ce era total fals. În realitate, drumul comunal (…) are cadastral separat din anul 2017, cadastral care nu se suprapunea pe nici o porțiune cu terasa, distanța dintre asfaltul drumului (…) și peretele terasei în punctul cel mai apropriat era de peste un metru. Abuzul este evident. Actualul edil a demolat și construit fără autorizație, casierița și-a extins casa fără autorizație de construire, viceprimarul a demolat și reconstruit fără autorizație de construire. Nici o altă familie, sau construcție ilegală din comună nu a mai fost demolată. Peste 90% din consăteni sunt cu construcțiile pe domeniul public al statului Român.
În drept, recurenții au invocat art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, art. 483-502, Decizia 10/2021 ÎCCJ, Legea 50/1991 – art. 28, art. 32 și art. 33, art. 82 Cod civil, Legea 554/2004.
Prin întâmpinare, intimații Unitatea Administrativ Teritorială Comuna (L1), Instituția Primarului Comunei (L1) și Primăria Comunei (L1) au solicitat, în principal, respingerea recursului ca tardiv, iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la excepția tardivității, intimații arată că recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului (…) la data de 17 februarie 2023, cu depășirea celor 15 zile prevăzute de lege, termenul de recurs fiind împlinit în data de 15 februarie 2023.
Cu privire la fondul cauzei, intimații susțin că sentința recurată este temeinică și legală, fiind pronunțată după o analiză aprofundată a probațiunii administrate.
Se menționează în cererea de recurs o ipotetică luptă între actualul primar și recurenți, chiar și o răzbunare politică, însă acestea sunt simple susțineri nedovedite și fără nici o legătură în ceea ce privește soluționarea cauzei.
În mod corect prima instanță a reținut faptul că desființarea construcției prin dispoziția (…)/20.10.2021 este o măsură administrativă, luată pentru buna administrare a domeniului public, și nu o sancțiune complementară contravențională, astfel că nu are nicio relevanță sancționarea sau nu a recurenților pe cale contravențională. Chiar și recurenții admit că această lucrare de construcții este ridicată ilegal, fără autorizație de construire și pe terenul domeniului public al Statului Român.
Recurenții aveau obligația unică de a obține autorizație anterior edificării, conform Legii nr. 50/1991, iar în cazul încălcării acestei obligații, vor suporta sancțiunile legale, inclusiv măsura desființării construcțiilor edificate în lipsa unei asemenea autorizații, fără nici o discriminare, așa cum dispune art. 16 alin. (L1) și (2) din Constituție.
Obligația desființării lucrărilor efectuate fără autorizație nu este o sancțiune complementară, ci o măsură administrativă pe care autoritatea locală o dispune în cazul constatării lipsei autorizației de construire a lucrării edificate pe terenul aparținând domeniului public, fiind prerogativa autorității administrative și se ia în vederea satisfacerii interesului general și în vederea exploatării și administrării domeniului public.
Referitor la argumentul potrivit căruia măsura desființării lucrărilor neautorizate este o sancțiune contravențională complementară, aplicabilitatea sa fiind condiționată, potrivit art. 28 alin. 1 Legea 50/1991, de aplicarea în prealabil a sancțiunii principale care este prescrisă, acesta este nefondat. Prima instanță a motivat clar faptul că imposibilitatea autorității locale de a dispune desființarea unei construcții ilegale fără sancționarea contravențională prealabilă ar fi contrară scopului textului legii.
Prima instanță a reținut corect faptul că pentru a se putea dispune desființarea unei construcții în temeiul art. 33 din Legea nr. 50/1991, trebuie îndeplinite următoarele condiții: construcția să fie executată fără autorizație de construire, să fie ridicată pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al statului.
Recurenții au încălcat astfel dreptul de proprietate al statului prin edificarea construcției fără autorizație pe un teren aparținând domeniului public. Autoritatea administrației publice de pe raza unității administrativ-teritoriale unde se află construcția, respectiv UAT (L1), avea dreptul să desființeze construcția în cauză.
În speță, ambele condiții care permit desființarea pe cale administrativă, în baza art. 33 alin. 4 din Legea 50/1991, sunt îndeplinite, respectiv: recurenții nu dețin autorizație de construire pentru construcția la care face referire Dispoziția Primarului (…)/20.10.2021 și aceasta se afla pe terenul Statului Român, aspect recunoscut chiar de recurenți.
În ceea ce privește construcțiile amplasate ilegal pe domeniul public ori privat, desființarea lor pe cale administrativă nu necesită o justificare suplimentară, caracterul ilegal al supra edificabilului reprezentând un motiv suficient pentru aceasta. Nu era necesar ca entitatea care administrează terenul pe care a fost edificată construcția, respectiv Administrația Națională Apele Romane prin ABA (Ab) să efectueze vreun demers privind această construcție ilegală, legea conferind dreptul intimatei de a iniția această procedură.
Față de situația de fapt prezentată, rezultă fără putință de tăgadă că soluția de desființare a construcțiilor a fost una temeinică și legală, reclamanții încălcând normele de urbanism, beneficiarul acționând cu bună știință având scopul evident de a eluda dispoziția legală, iar această situație nu poate fi tolerată, nefiind în concordanță cu interesul public, aspecte reținute în mod legal de prima instanță.
Prin emiterea dispoziției (…)/20.10.2021 autoritatea a acționat în mod legal, respectând interesul public, fapt confirmat și de hotărârea primei instanțe, astfel că se impune respingerea cererii de recurs ca nefondată.
În drept, intimații au invocat Legea 50/1991.
Prin întâmpinare, intimata Administrația Națională Apele Române, prin Administrația Bazinală de Apă (Ab), aînvederat faptul că își menține cele expuse în Adresa nr. (…) din 09.04.2021, cu privire la constatarea, în urma vizitei în teren, la data respectivă, a unei construcții civile executate în zona de protecție și în consolă pe cursul de apă cadastral Valea (L2), în dreptul gospodăriei de la nr. (…). Construcția nu se afla în proprietatea ABA (Ab) și nu era edificată în conformitate cu prevederile legale incidente în materia gospodăririi apelor.
În sensul celor expuse, intimata face trimitere la prevederile art. 49 din Legea apelor nr. 107/1996.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de ordine publică, precum și a motivelor de recurs invocate de recurentă, Curtea a apreciat recursul ca fiind întemeiat pentru următoarele considerente:
Motivele de recurs vizând greșita soluționare a excepției prescripției dreptului de a aplica amenda contravențională și de a dispune măsuri complementare se înscriu în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, greșita aplicare a normelor de drept material în domeniul constatării contravențiilor.
Aceste motive sunt neîntemeiate.
Prin Dispoziția nr. (…)/20.10.2021, Primarul Comunei (L1) a dispus desființarea pe cale administrativă a construcției provizorii terasă pe două niveluri cu acoperiș din tablă, edificată din beton și lemn, fără autorizație de construire, pe domeniul public al Statului Român, amplasată vizavi de magazinul alimentar al SC (R1) SRL, aferent nr. (…) din satul (L2), com. (L1), jud. (…).
Temeiul de drept în baza căruia s-a dispus desființarea construcțiilor l-a constituit art. 33 din Legea nr. 50/1991 și normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2008. Prin urmare, desființarea construcției s-a dispus pe cale administrativă, fără emiterea unei autorizații de desființare și fără sesizarea instanțelor judecătorești.
Potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, prin excepție de la prevederile art. 32, construcțiile executate fără autorizație de construire pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al statului, cât și construcțiile, lucrările și amenajările cu caracter provizoriu executate pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al județelor, municipiilor, orașelor și comunelor vor putea fi desființate pe cale administrativă de autoritatea administrației publice de pe raza unității administrativ-teritoriale unde se află construcția, fără emiterea unei autorizații de desființare, fără sesizarea instanțelor judecătorești și pe cheltuiala contravenientului.
Art. 32 din același act normativ reglementează situația persoanelor sancționate contravențional care au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenției, caz în care organul care a aplicat sancțiunea va sesiza instanțele judecătorești pentru a dispune, după caz încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației sau desființarea construcțiilor realizate nelegal.
Din interpretarea logică a celor două texte, instanța constată că regula este sancționarea contravențională a persoanelor care efectuează lucrări fără a deține autorizație de construire, autoritățile competente putând dispune fie măsura desființării construcției, fie menținerea construcțiilor autorizabile cu obligarea contravenientului la luarea măsurilor necesare pentru intrarea în legalitate. În situația în care contravenientul nu i-a măsurile necesare, desființarea construcției se dispune de către instanța de judecată la sesizarea organului care a aplicat sancțiunea. Art. 33 din Legea nr. 50/1991 reglementează o excepție de la această regulă.
Astfel, desființarea construcției se dispune pe cale administrativă, fără sesizarea instanței de judecată în situația construcțiilor executate fără autorizație de construire pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al statului (indiferent că are caracter provizoriu sau nu).
Art. 33 din Legea nr. 50/1991 trebuie interpretat în sensul în care poate produce efecte juridice, norma juridică interpretându-se în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice.
Așadar, aceste construcții pot fi desființate în mod direct pe cale administrativă, adică prin act administrativ distinct, și nu prin încheierea unui proces verbal de contravenție, cu efectul dispunerii măsurii desființării de către instanța de judecată.
În apărarea dreptului de proprietate publică sau privată a statului, legiuitorul a ales să instituie o procedură specială de desființare a construcțiilor și care să poată fi aplicată și în situația împlinirii termenului de prescripție pentru aplicarea sancțiunilor contravenționale.
Interpretarea art. 33 în sensul dorit de recurenți ar lipsi acest text de aplicabilitate și ar conduce la concluzia inadmisibilă de păstrare a construcțiilor ridicate fără autorizație, pe terenurile proprietate a Statului Român și fără acordul proprietarului, încălcând reguli fundamentale din materia accesiunii imobiliare artificiale, cu consecința absurdă a dobândirii unui drept de superficie (drept de proprietate asupra construcției ridicată pe terenul altuia) întrun mod neprevăzut de lege.
Prin urmare, nu este obligatoriu pentru autoritatea publică să urmeze procedura contravențională în prealabil, demarată prin încheierea unui proces verbal de contravenție în care să se dispună măsuri de intrare în legalitate a construcției, cu posibilitatea sesizării ulterioare a instanței de judecată.
Nefiind aplicabilă în speță procedura contravențională, nu era necesară nici încheierea prealabilă a unui proces verbal de contravenție, în termenul de prescripție prevăzut de art. 31 din Legea nr. 50/1991.
Așadar, în mod corect a aplicat prevederile legale instanța de fond, constatând că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legale în materia prescripției aplicării sancțiunii contravenționale.
Pentru aceleași motive, în mod corect a apreciat instanța de fond că nu au relevanță în cauză declarațiile martorilor privind data edificării construcției.
Recurenții critică hotărârea instanței de fond prin prisma aplicării greșite a prevederilor art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, prin aceea că instanța nu a ținut seama de ipoteza normei, respectiv ca terenul pe care a fost edificată construcția să aparțină domeniului public sau privat al statului, ori domeniului public sau privat al județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, critici ce vor fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă. Recurenții consideră și că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, critici ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, cu referire la o motivare corespunzătoare a hotărârii cu lămurirea tuturor aspectelor de fapt ale cauzei deduse judecății.
Cu titlu prealabil, Curtea arată că starea de fapt reținută de instanța de fond nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar având în vedere dispozițiile art. 483 alin. 3 și 4 Cod procedură civilă, potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței ierarhic superioare examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
De asemenea, aspectele ce țin de aprecierea probatoriului reprezintă chestiuni de netemeinicie și nu de nelegalitate, neputând fi încadrate astfel în motivele de casare prevăzute limitativ de către legiuitor.
Astfel, interpretând probele administrate, instanța de fond a reținut că acea construcție a fost edificată în zona de protecție și în consolă peste cursul de apă cadastrat Valea (L2), pe terenul cu nr. top. 205, aflat în domeniul public al Statului Român.
Din pagina 108 a Atlasului Cadastrului Apelor din România, ediția 1992, (document ce inventariază corpurile de apă de suprafață și subteran), ținut de Administrația Națională „Apele Române”, în acord cu prevederile Ordinului ministrului mediului și gospodăririi apelor nr.
1276/2005, rezultă că terasa din litigiu este construită pe nr. top. 205 care reprezintă curs valea (L2). Faptul că terasa a fost ridicată în consolă pe acest curs de apă rezultă și din planșele foto depuse la dosar chiar de către reclamanți, alăturat cererii de chemare în judecată (filele 30, 31, 37, 40, 43 vol. I dosar fond).
Instanța de recurs mai reține că, potrivit art. 2 din Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 1276/2005, cadastrul apelor este un subsistem de evidență și inventariere a bunurilor imobile din domeniul apelor, sub aspectul caracteristicilor de amplasament, localizare, tehnic, economic și de mediu, cu respectarea normelor tehnice elaborate de ANCPI și a datelor de bază din cadastrul general, privind suprafața, categoria de folosință și proprietarul bunului.
Prin urmare, în raport de probele administrate, pentru lămurirea stării de fapt nu se impunea administrarea unui probatoriu suplimentar de către instanța de fond, întrucât bunurile imobile înscrise în Cadastrul apelor au o evidență distinctă și nu se vor regăsi în cadastrul general, astfel că o coală de carte funciară care să probeze proprietarul nr. top. 205 nu există.
În plus, potrivit art. 1 alin. 2 și art. 4 din Legea nr. 107/1996 a apelor, apele fac parte din domeniul public al statului și se află în administrarea Administrația Națională Apele Române.
Prin urmare, nr. top. 205 curs Valea (L2) se află în domeniul public al statului, potrivit legii speciale, dar și în baza pct. 3 al anexei 2 din OUG nr. 57/2019.
În ceea ce privește administrarea probei cu expertiză topografică, instanța de recurs a remarcat faptul că o asemenea probă nu a fost solicitată de către reclamantă în fața instanței de fond. De asemenea, potrivit art. 254 alin. 6 Cod procedură civilă, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Or, Curtea are în vedere faptul că din dispozițiile art. 425 alin. (1) Cod procedură civilă rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, inclusiv arătarea motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței.
Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlului judiciar.
Pentru a da satisfacție acestui principiu nu este însă necesar ca instanța de judecată să examineze și să discute în mod special toate argumentele invocate de părți, fiind suficient ca ea să arate motivele de fapt și de drept care au dus la adoptarea soluției. Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești a fost subliniată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a arătat că motivarea nu trebuie să trateze separat fiecare dintre problemele punctuale ridicate de parte atâta timp cât instanța a atins toate aspectele esențiale ale argumentelor invocate de către părți (cauza Albina versus România).
În conformitate cu jurisprudența CEDO, chiar dacă dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.
Mai mult, aceeași instanță europeană a arătat că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).
În baza considerentelor expuse, Curtea a reținut că instanța de fond a lămurit starea de fapt și a arătat motivele de fapt și de drept pe care și-a fundamentat convingerea în pronunțarea soluției.
Referitor la aplicarea prevederilor art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale. Cât timp s-a stabilit că acea terasă a fost construită în consolă asupra unui curs de apă, este evident că este vorba de o construcție pe domeniul public al statului și, întrucât recurenții reclamanți nu au făcut dovada deținerii unei autorizații de construire a acesteia, ea poate fi desființată pe cale administrativă, dispoziția emisă în acest sens fiind legală.
Curtea găsește însă întemeiate motivele de ordine publică puse în discuție cu privire la legalitatea stabilirii prin dispoziția contestată a faptului că deținătorii construcției vor suporta cheltuielile de desființare a acesteia.
Se constată că prin Dispoziția nr. (…)/20.10.2021, la art. 4, s-a dispus ca desființarea construcției să se facă pe cheltuiala deținătorilor.
Potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, desființarea construcției poate fi dispusă pe cheltuiala contravenientului. Prin ipoteza normei, se înțelege că cel care va suporta cheltuiala desființării construcției va fi contravenientul, adică persoana care a săvârșit contravenția prevăzută la art. 26 din același act normativ, constatată în prealabil prin proces verbal de contravenție.
Numai în această ipoteză, legea dă în competența autorității publice să stabilească, prin act administrativ, cu caracter executoriu specific actului administrativ, cine va suporta cheltuielile generate de desființarea construcției.
În celelalte ipoteze, precum cea din speță, în care nu s-a încheiat proces verbal de contravenție, ci desființarea construcției s-a dispus direct pe cale administrativă, legea nu dă în competența autorității publice emitente a dispoziției de desființare să stabilească cine va suporta aceste cheltuieli.
Or, stabilirea lor în sarcina deținătorilor a fost făcută în speță cu exces de putere din partea autorității publice, prin încălcarea competenței prevăzute de lege, în sensul art. 2 alin. 1 lit. n) din Legea nr. 554/2004: „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.
În acest caz, antrenarea răspunderii sale civile a persoanei vinovate de ridicarea unei construcții, fără autorizație de construire, în repararea prejudiciului astfel cauzat, poate fi stabilită pe calea dreptului comun, prin hotărâre judecătorească, în urma analizării condițiilor specifice ale răspunderii civile.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 498 Cod procedură civilă, instanța a admis recursul declarat, a casat în parte sentința recurată și, rejudecând fondul, a dispus anularea în parte a Dispoziției nr. (…)/20.10.2021 emisă de Primăria Comunei (L1), în ceea ce privește art. 4 din cuprinsul acesteia.
Instanța a respins ca neîntemeiate restul pretențiilor formulate.
În baza art. 453 Cod procedură civilă, Curtea a obligat pe intimații UAT Comuna (L1), Instituția Primarului Comunei (L1) și Primăria Comunei (L1) să plătească recurentei S.C. (R1) S.R.L. suma de 1885 lei cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocațial conform chitanței nr. (…)/18.05.2023 și taxă judiciară de timbru.
