Spre deosebire de rezilierea contractului, care are natura unei sancţiuni suportate de partea care nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile izvorâte dintr-un contract cu executare succesivă sau continuă, denunţarea unilaterală reprezintă un drept a cărui exercitare nu este condiţionată de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale.
Ca atare, încetarea contractului de închiriere, în urma transmiterii de către proprietar a notificării de denunţare unilaterală, nu este condiţionată de existenţa unei neexecutări culpabile a obligaţiilor de către chiriașul pârât, singura condiţie impusă de art. 1276 alin. (2) C. civ. constând în acordarea unui termen rezonabil de preaviz.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2203 din 26 noiembrie 2019
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 13 decembrie 2016, sub nr. x/108/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 263.806,47 lei, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei în perioada cuprinsă între 20 martie 2016 şi 31 iulie 2016, prin ocuparea, fără drept, a imobilului aparţinând acesteia, constând în terenul în suprafaţă de 7.500 mp, situat în comuna Vladimirescu, sat Vladimirescu, f.n., Incinta Combinatului Chimic, judeţul Arad şi a sumei de 11.250 euro plus TVA/lună, începând cu 1 august 2016 şi până la eliberarea imobilului respectiv, precum şi a cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ.
Prin cererea depusă la 29 decembrie 2016, reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei totale de 568.062,72 lei, compusă din suma de 263.806,47 lei, aferentă perioadei cuprinse între 20 martie 2016 şi 31 iulie 2016 şi suma de 304.256,25 lei, aferentă perioadei cuprinse între 1 august 2016 şi 31 decembrie 2016, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin ocuparea, fără drept, a imobilului aparţinând acesteia, precum şi la plata în continuare a sumei de 11.250 euro plus TVA/lunar, calculată până la eliberarea efectivă a imobilului.
Prin încheierea din 4 mai 2017, Tribunalul Arad, Secţia a II-a civilă a respins obiecţiunile pârâtei la raportul de expertiză şi a acordat termen la 11 mai 2017, pentru ca reclamanta să depună dovada achitării diferenţei de onorariu în cuantum de 1.000 lei, aferentă raportului de expertiză şi pentru ca părţile să poată formula concluzii scrise.
Prin încheierea din 11 mai 2017, Tribunalul Arad, Secţia a II-a civilă a respins cererea de amânare a judecăţii, formulată de apărătorul pârâtei şi a amânat pronunţarea la 18 mai 2017, pentru ca părţile să poată formula concluzii scrise.
Prin sentinţa civilă nr. 334 din 18 mai 2017, Tribunalul Arad, Secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 419,648,24 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în perioada cuprinsă între 20 martie 2016 şi 31 decembrie 2016, prin ocuparea, fără drept, a imobilului aparţinând acesteia, raportat la suma de 9.975 euro, cu TVA inclus, pentru fiecare lună, la cursul euro/leu de 4,5075, de la data introducerii acţiunii; a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 11.250 euro plus TVA pentru fiecare lună, începând cu ianuarie 2017 şi până la data eliberării imobilului; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parţiale în cuantum de 11.000 lei.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 57/A din 29 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă și a sumei de 178.849,25 lei, reprezentând despăgubirile aferente perioadei cuprinse între 1 ianuarie 2017 şi 1 mai 2017, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.682 lei; a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.
Împotriva deciziei instanţei de apel, B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
Recurenta-pârâtă şi-a structurat criticile în cadrul a trei motive de recurs.
În cadrul primului motiv de recurs, autoarea căii de atac a învederat că a depus obiecţiuni la raportul de expertiză, care însă au fost respinse de prima instanţă, prin încheierea din 4 mai 2017, deşi acestea ar fi trebuit înaintate expertului judiciar, conform art. 337 C. proc. civ.
Titulara recursului a arătat că, la acelaşi termen de judecată, prima instanţă i-a pus în vedere reclamantei să depună diferenţa de onorariu cuvenit expertului judiciar până la termenul acordat la 11 mai 2017. Cum reclamanta era ţinută să facă dovada achitării onorariului expertului, sub sancţiunea decăderii din această probă, prima instanţă ar fi trebuit să verifice îndeplinirea acestei obligaţii, putând proceda la judecarea cauzei numai cu citarea pârâtei.
Având în vedere că a lipsit la termenele de judecată anterior evocate, recurenta-pârâtă a învederat că i-a fost încălcat dreptul la apărare.
Prin al doilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a susţinut că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au refuzat să analizeze şi să se pronunţe cu privire la momentul încetării contractului de închiriere nr. 41 din 1 august 2015.
După evocarea unor aspecte privind raporturile contractuale dintre părţi, recurenta-pârâtă a învederat că intenţia de reziliere a contractului de închiriere nr. 41 din 1 august 2015, concretizată prin adresa nr. 3 din 16 februarie 2016, este vădit nelegală şi lipsită de temei contractual. În acest sens, a arătat, rezilierea contractului era condiţionată de preexistenţa unei neexecutări culpabile din partea recurentei-pârâtei, care însă nu a existat şi nici nu a fost invocată de intimata-reclamantă.
În aceste condiţii, autoarea recursului a subliniat că nu a încetat contractul anterior evocat la data invocată de intimata-reclamantă, aspect omis a fi analizat de către instanţa de apel, care s-a rezumat la concluzia că respectivul contract a fost reziliat de către reclamantă, cu respectarea clauzei de la art. 12 din capitolul IV al contractului, conform căreia rezilierea unilaterală va putea fi făcută doar prin notificare scrisă, cu 30 de zile înainte de data intrării în vigoare.
În continuare, aceeaşi parte a susţinut că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că intenţia intimatei-reclamante a fost aceea de a continua executarea contractului, în condiţiile convenite de părţi, exprimându-şi refuzul de a înceta contractul din motive obiective, anterior termenului pentru care a fost încheiat.
Recurenta-pârâtă a arătat că nu a operat modificarea preţului contractului, întrucât nu şi-a exprimat consimţământul în acest sens. În aceste condiţii, a subliniat că intimata-reclamantă nu era îndreptăţită să emită facturi către recurenta-pârâtă, în afara termenilor contractuali conveniţi iniţial, aspect care trebuia cenzurat de către instanţa de apel.
Prin al treilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a învederat că instanţa de apel s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 178.849,25 lei, pe baza unor supoziţii referitoare la momentul eliberării platformei, fără însă a avea probe certe din care să rezulte data eliberării efective.
În final, recurenta-pârâtă a conchis că aspectele consemnate în încheierea de şedinţă din 22 ianuarie 2018 relevă că intimata-reclamantă nu şi-a probat pretenţiile deduse judecăţii, motiv pentru care instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Instanţa supremă constată că primul motiv de recurs, referitor la încălcarea dreptului la apărare, cuprinde critici care reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel, cărora instanţa de prim control judiciar le-a răspuns în considerentele deciziei recurate.
Aşadar, criticile referitoare la încălcarea dreptului la apărare vizează considerentele sentinţei primei instanţe, iar nu considerentele deciziei recurate.
Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. 1 lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.
În plus, instanţa de recurs a fost învestită cu verificarea legalităţii deciziei instanţei de apel, iar nu a sentinţei primei instanţe.
Prin urmare, criticile subsumate primului motiv de recurs nu întrunesc cerinţa impusă de art. 486 alin. 1 lit. d) C. proc. civ., astfel încât urmează a fi înlăturate.
Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta-pârâtă a susţinut că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au refuzat să analizeze şi să se pronunţe cu privire la momentul încetării contractului de închiriere nr. 41 din 1 august 2015 se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.
Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă nu a susţinut prin cererea de apel că încetarea contractului a operat la o altă dată decât cea reţinută de prima instanţă (20 martie 2016), ci a susţinut că respectivul contract nu a încetat prin voinţa unilaterală a părţii adverse.
În aceste condiţii, nemenţionarea în considerentele deciziei recurate a datei la care a încetat contractul de închiriere este justificată, din moment ce criticile din cererea de apel au vizat imposibilitatea denunţării contractului, nu şi data la care acesta a încetat.
Cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că intimata-reclamantă era îndreptăţită să denunţe unilateral contractul de închiriere, prin raportare la criticile cu analiza cărora a fost învestită.
Criticile referitoare la caracterul nelegal al rezilierii contractului, ca urmare a inexistenţei unei neexecutări culpabile din partea recurentei-pârâte, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
În legătură cu aceste critici, instanţa supremă reţine că adresa comunicată recurentei-pârâte la 16 februarie 2016 cuprinde declaraţia intimatei-reclamante de denunţare unilaterală a contractului de închiriere nr. 41 din 1 august 2015, în temeiul clauzei de la art. 12, iar nu de reziliere a acestui contract.
De altfel, contractul de închiriere putea fi denunţat de intimata-reclamantă chiar şi în absenţa clauzei de la art. 12 din acelaşi contract, întrucât exercitarea acestui drept este recunoscută de art. 1276 alin. 2 C. civ.
Conform acestui text de lege, „în contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare”.
Spre deosebire de rezilierea contractului, care are natura unei sancţiuni suportate de partea care nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile izvorâte dintr-un contract cu executare succesivă sau continuă, denunţarea unilaterală reprezintă un drept a cărui exercitare nu este condiţionată de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale.
Ca atare, încetarea contractului de închiriere, în urma transmiterii notificării de denunţare unilaterală, nu era condiţionată de existenţa unei neexecutări culpabile a obligaţiilor de către recurenta-pârâtă.
Singura condiţie impusă de art. 1276 alin. 2 C. civ. constă în acordarea unui termen rezonabil de preaviz. Or, această condiţie este îndeplinită în cauză din moment ce intimata-reclamantă i-a acordat recurentei-pârâte termenul de preaviz de 30 de zile, stipulat în contractul de închiriere.
Susţinerile în sensul că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că intenţia intimatei-reclamante a fost aceea de a continua executarea contractului, în condiţiile convenite de părţi, vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât aceste susţineri repun în discuţie probele administrate în cauză.
Or, evaluarea probelor în vederea stabilirii situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului se verifică numai legalitatea hotărârii recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. 3 C. proc. civ., care prevede că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Criticile prin care s-a învederat că intimata-reclamantă nu era îndreptăţită să emită facturi către recurenta-pârâtă, în afara termenilor contractuali conveniţi iniţial, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Referitor la aceste critici, instanţa supremă reţine că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru ocuparea, fără drept, a imobilului aparţinând reclamantei, după încetarea contractului de închiriere, în temeiul art. 1357 C. civ.
Aşadar, despăgubirile pretinse de reclamantă vizează perioada ulterioară încetării contractului de închiriere, ca urmare a denunţării unilaterale a acestuia şi au ca temei răspunderea civilă delictuală.
De vreme ce reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă contractuală, rezultă că aceasta nu era ţinută de clauzele contractului de închiriere când a evaluat despăgubirile pretinse pentru ocuparea, fără drept, a imobilului său.
Prin urmare, criticile de nelegalitate subsumate celui de-al doilea motiv de recurs sunt nefondate.
Criticile subsumate ultimului motiv de recurs, referitoare la inexistenţa unor probe certe din care să rezulte data eliberării platformei şi nedovedirea de către intimata-reclamantă a pretenţiilor deduse judecăţii vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.
Cum în calea extraordinară de atac a recursului se verifică numai legalitatea deciziei recurate, nu şi temeinicia acesteia, criticile respective urmează a fi înlăturate.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.
Partajează acest conținut:
