Decizia nr. 6/2020, publicată în M. Of. nr. 176 din 3 martie 2020
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Sintagma «atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru» din cuprinsul dispoziţiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la ipoteza utilizării dispozitivelor sau instalaţiilor montate pe autovehicul în sine ca utilaje sau instalaţii de lucru sau se referă la ipoteza utilizării autovehiculului pe care sunt montate acestea ca utilaj sau instalaţie de lucru în ansamblul său?”
Considerente:
[…] 90. Contrar celor afirmate de instanţa de trimitere, modalitatea de redactare a textului normativ în discuţie îngăduie identificarea ipotezei normei, a dispoziţiei acesteia şi a sancţiunii care intervine.
91. Se poate deci, cu suficientă evidenţă, constata că asigurătorul nu este ţinut a plăti despăgubiri atunci când vehiculele pe care sunt montate dispozitive sau instalaţii nu sunt folosite ca simple mijloace de transport, ci ca utilaje sau instalaţii de lucru. Prin urmare, în sensul textului legal, funcţiunea principală a acestor vehicule la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile nu este aceea de mijloace de transport, ci de ansambluri (maşini de lucru) care, exploatând utilajele sau instalaţiile montate pe ele, desfăşurau o activitate specifică.
92. Pentru a obţine o cât mai corectă înţelegere a sensului şi limitelor de aplicare a normei în discuţie, instanţa de trimitere putea recurge inclusiv la interpretarea sistematică a Normei nr. 23/2014, observând, spre exemplu, că prin prevederile art. 26 alin. (2) pct. 1 se stabileşte, în opoziţie cu situaţiile de exonerare de la plata despăgubirilor enumerate de art. 27, că „Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată (…): pentru prejudiciul produs de dispoziţiile sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a ataşului tractat de vehicul”.
93. Examinarea comparativă a acestor prevederi îngăduie cunoaşterea elementelor esenţiale de diferenţă între ipotezele avute în vedere de ele, facilitând corecta lor interpretare.
94. În fine, ar mai fi util de remarcat că o corectă înţelegere a sferei de aplicare a prevederilor art. 27 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 era înlesnită şi de observarea jurisprudenţei în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Hotărârea din 28 noiembrie 2017 a acestei Curţi, dată în Cauza C-514/16 Rodrigues de Andrade, s-a amintit că, potrivit art. 1 din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi (Directiva 72/166/CEE), „vehicul înseamnă orice vehicul cu motor destinat transportului pe uscat şi acţionat în mod mecanic, dar care nu se deplasează pe şine, inclusiv orice tip de trailer, indiferent dacă este cuplat sau nu”. Corelativ, s-a menţionat şi că potrivit art. 3 alin. (1) din aceeaşi directivă „fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obişnuit de pe teritoriul lor să fie acoperită prin asigurare. Aceste măsuri stabilesc aria răspunderii civile acoperite de asigurare, precum şi termenii şi condiţiile asigurării.”
95. Potrivit art. 4 al Directivei 72/166/CEE, „Un stat membru poate deroga de la dispoziţiile art. 3 cu privire la (…) (b) anumite tipuri de vehicule sau anumite vehicule care au o plăcuţă specială, lista acestor tipuri sau a acestor vehicule se alcătuieşte de către statul în cauză şi se comunică celorlalte state membre şi Comisiei”.
96. În Cauza C-514/16, pe care a soluţionat-o prin Hotărârea din 28 noiembrie 2017, C.J.U.E. a statuat, de asemenea, că „se încadrează în noţiunea de pagube produse de vehicule, în sensul art. 3 alin. (1) din această directivă, orice utilizare a unui vehicul ca mijloc de transport” (paragraful nr. 38).
97. De asemenea, C.J.U.E. a statuat, complementar, că „. . . în ceea ce priveşte vehiculele care (…) sunt destinate, pe lângă utilizarea lor obişnuită ca mijloace de transport, să fie utilizate, în anumite împrejurări, ca maşini de lucru, este necesar să se stabilească dacă, la momentul producerii accidentului în care a fost implicat un astfel de vehicul, acesta era utilizat în principal ca mijloc de transport, caz în care această utilizare se poate încadra în noţiunea «pagube produse de vehicule» în sensul art. 3 alin. (1) din prima directivă, sau ca maşină de lucru, caz în care utilizarea respectivă nu se încadrează în aceeaşi noţiune” (paragraful nr. 40).
98. În acelaşi spirit, prin art. 1 pct. 1 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, s-a stipulat că prin „vehicul” se înţelege orice vehicul cu motor destinat transportului pe uscat şi acţionat în mod mecanic, dar care nu se deplasează pe şine, inclusiv remorci, chiar şi necuplate.
99. Rezultă, din cele ce precedă, că instanţa de trimitere dispunea de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba în mod real despre dispoziţii neclare sau incomplete, care să se constituie într-un obstacol veritabil pentru judecătorii recursului.
100. Se mai constată că deşi instanţa de trimitere a apreciat că, în cauză, situaţia de fapt este deja stabilită, nefiind implicată şi o statuare asupra acesteia, atât prima instanţă, cât şi cea de apel, respectiv Judecătoria Oneşti şi Tribunalul Bacău, au aplicat dispoziţii diferite ale aceleiaşi norme, nr. 23/2014, interpretând în mod diferit aceeaşi situaţie de fapt.
101. Astfel, Judecătoria Oneşti a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 26 alin. 2 pct. 1 din Norma nr. 23/2014, care statuează asupra obligaţiei asigurătorului RCA de a răspunde pentru prejudiciul cauzat, pe când Tribunalul Bacău, ca instanţă de apel, a apreciat că probele administrate în cauză sunt în sensul reţinerii cazului de excludere de la asigurarea RCA, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014.
102. În acest context, determinarea textului de lege aplicabil unei situaţii de fapt concrete nu constituie o chestiune care să poată fi soluţionată pe calea procedurii hotărârii prealabile.
103. Determinarea încadrării juridice este un atribut propriu judecătorului cauzei, acesta fiind cel care trebuie să facă raţionamentul judiciar care să îl conducă la aplicarea textului de lege în care îşi află corespondent situaţia de fapt dată.
104. Drept urmare, se reţine, din această perspectivă, că nu se poate constata ca fiind total îndeplinită nici condiţia ca sesizarea să aibă ca obiect o veritabilă chestiune de drept care să poată primi o dezlegare de principiu.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
