Decizii ÎCCJ | Judecătorul care a pronunţat decizia din apel este incompatibil absolut să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel

Decizia nr. 24/2020, publicată în M. Of. nr. 144 din 11 februarie 2021

Considerente:

[…] 78. În ceea ce priveşte prima problemă de drept care a fost soluţionată neunitar de instanţele judecătoreşti, aceasta vizează, aşa cum s-a reţinut mai sus, interpretarea art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, în sensul stabilirii circumstanţelor în care ar fi incompatibil absolut judecătorul învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare (revizuire sau contestaţie în anulare) împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs. Instanţa de trimitere consideră că dezlegarea acestei probleme de drept ar ţine de interpretarea sintagmei „aceeaşi pricină”, din cadrul normei juridice menţionate anterior.

79. În prealabil, este de reţinut că în actul de sesizare figurează printre argumentele primei orientări jurisprudenţiale (în cadrul căreia se susţine respingerea unor cereri de abţinere/recuzări formulate în situaţia menţionată anterior), cel al definirii sintagmei „aceeaşi pricină” ca desemnând cauza/cererea introductivă de instanţă în cadrul căreia are loc judecata, pronunţarea hotărârii şi exercitarea căilor de atac ordinare şi extraordinare împotriva acesteia, de unde ar rezulta că, întrucât contestaţia în anulare/revizuirea nu au ca obiect hotărârea pronunţată de judecătorul învestit cu soluţionarea acestora, nu am fi în prezenţa aceleiaşi pricini, în accepţiunea art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

80. Or, observând hotărârile la care se face trimitere ca susţinând o astfel de interpretare, se constată că în cadrul acestora nu există un astfel de argument şi nici vreo susţinere legată de faptul că în această situaţie nu ar fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, referitoare la existenţa aceleiaşi pricini. În motivarea majorităţii acestor hotărâri se reţine că, raportat la circumstanţele particulare ale acelor cauze, judecătorul nu ar ajunge să îşi verifice în calea de atac legalitatea şi/sau temeinicia propriei hotărâri.

81. Referirea la îndeplinirea condiţiei existenţei aceleiaşi pricini se regăseşte, în schimb, în cadrul unora dintre hotărârile care au adoptat soluţia admiterii cererilor de abţinere.

82. Ca atare, sursa practicii neunitare, reprezentată de soluţiile diferite date în interpretarea aceleiaşi probleme de drept, raportat la situaţia de fapt concretă, nu este reprezentată de interpretarea în mod diferit a sintagmei „aceeaşi pricină” din cadrul art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă.

83. În abordarea problematicii cu care a fost învestit Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii urmează a se avea în vedere fundamentul incompatibilităţii reglementat de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi anume acela de a nu îl pune pe judecător în situaţia de a reveni asupra soluţiei sale, numai astfel asigurându-se imparţialitatea şi protejarea încrederii în justiţie.

84. Din această perspectivă, sintagma „aceeaşi pricină” trebuie înţeleasă în accepţiunea sa largă, de proces civil, iar nu restrânsă, de etapă procesuală, având în vedere că este prioritară respectarea imparţialităţii obiective (imparţialitatea aşa cum este văzută de un observator obiectiv), fiind necesar să nu se afecteze încrederea publică şi să fie respectate garanţiile dreptului la un proces echitabil, conferite de art. 6 din Convenţie.

85. Argumente în plus în sprijinul acestei interpretări pot fi identificate şi în dispoziţiile art. 25 alin. (2) şi art. 192 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Coroborarea acestor dispoziţii legale conduce la concluzia că procesul civil în faza de judecată începe prin formularea cererii de chemare în judecată şi se sfârşeşte doar în momentul în care au fost soluţionate căile de atac, inclusiv căile extraordinare de retractare.

86. Astfel, din cuprinsul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură civilă rezultă că legiuitorul are o privire generală şi unitară asupra procesului civil, menţinând regula aplicării legii procesuale de la momentul formulării cererii de chemare în judecată, inclusiv în ipoteza trimiterii cauzei spre rejudecare.

87. Drept urmare, formularea unei căi de atac extraordinare de retractare nu dă naştere unui litigiu distinct, ci va continua aceeaşi judecată, în limitele trasate de exercitarea căii de atac. La fel cum în cazul apelului sau al recursului nu se interpretează că am fi în prezenţa altei pricini, aceeaşi interpretare se impune şi în cazul căilor extraordinare de atac de retractare, chiar succesiv exercitate.

88. Pornind de la obligaţia asigurării deopotrivă, atât a imparţialităţii subiective, cât şi a imparţialităţii obiective pe care le reclamă desfăşurarea unui proces echitabil, sintagma „aceeaşi pricină” se circumscrie şi situaţiei în care calea de atac de retractare nu are ca obiect direct hotărârea pronunţată de judecătorul învestit cu soluţionarea acesteia, ci este îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de alţi judecători, dacă prin aceasta din urmă s-a soluţionat o cale de atac de retractare exercitată împotriva deciziei pronunţate de către un complet din care a făcut parte şi judecătorul învestit cu soluţionarea căii de atac de retractare în discuţie.

89. Astfel, chiar şi atunci când se formulează o cale de atac de retractare împotriva unei decizii date tot într-o cale de atac de retractare, cererea nu dă naştere unui litigiu distinct, ci va continua judecata în aceeaşi cauză, dat fiind caracterul unitar al procesului civil, care semnifică speţa dedusă judecăţii, în orice stadiu s-ar afla.

90. Pe cale de consecinţă, noţiunea „aceeaşi pricină” la care se referă art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă semnifică procesul civil în care nu s-a epuizat faza de judecată, indiferent de stadiul procesual concret (căi de atac ordinare sau extraordinare).

91. Acesta este motivul pentru care dezlegarea primei probleme de drept, raportat la circumstanţele concrete invocate, nu poate fi legată de stabilirea înţelesului sintagmei „aceeaşi pricină”.

92. În cadrul actului de sesizare s-a menţionat ca posibil argument pentru rezolvarea acestei probleme de drept şi cel referitor la sancţionarea exercitării abuzului de drept.

93. Sub acest aspect este de remarcat că exercitarea abuzivă a dreptului de a formula căi de atac de retractare, în mod succesiv, are remedii în legislaţia procesual civilă, partea care introduce cu rea-credinţă cereri (căi de atac) vădit netemeinice putând fi sancţionată cu amendă judiciară, conform art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, sancţiune care poate fi aplicată însă numai de către o instanţă independentă şi imparţială.

94. Într-adevăr, potrivit art. 12 alin. (1) din Codul de procedură civilă drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

95. Totuşi, este de observat că legiuitorul român nu a optat pentru sancţionarea abuzului de drept cu respingerea cererii formulate abuziv şi cu atât mai puţin cu soluţionarea cererii de către o instanţă care nu se bucură de imparţialitate obiectivă.

96. Dimpotrivă, în cadrul alineatului (2) al art. 12 din Codul de procedură civilă s-a prevăzut expres sancţiunea care intervine în cazul încălcării prevederilor alineatului (1), şi anume: „Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.”

97. Astfel, dezlegarea primei probleme de drept nu poate fi determinată nici de regimul juridic al sancţionării abuzului de drept.

98. Dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă au la bază o prezumţie absolută de lipsă de obiectivitate a judecătorului în situaţiile expres menţionate de acest text de lege, menită să asigure lipsa oricărei prejudecăţi (parţialităţi) a instanţei şi protejarea încrederii în justiţie.

99. Prezumţiile, conform doctrinei, au la bază un raţionament care se bazează pe probabilităţi, generalizând ceea ce este dominant şi comun pentru anumite fapte şi împrejurări.

100. Respingerea cererilor de abţinere sau recuzare în anumite situaţii specifice, care doar în aparenţă ar face parte dintre cele menţionate în art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu depinde de redefinirea sintagmei „aceeaşi pricină”, în funcţie de circumstanţe particulare, care ar duce la arbitrariu, ci de înlăturarea premiselor care au stat la baza prezumţiei legale de lipsă de obiectivitate a judecătorului în cazurile prevăzute de acest text de lege, caz în care această normă de drept devine inaplicabilă.

101. Or, ţinând cont de premisele care au stat la baza prezumţiei legale de lipsă de obiectivitate a judecătorului în cazurile prevăzute de acest text de lege, acestea sunt înlăturate dacă din circumstanţele particulare ale litigiului reiese în mod evident că acesta nu este pus în situaţia de a-şi evalua, direct sau indirect, propria hotărâre.

102. Această evaluare trebuie făcută astfel încât să fie oferite suficiente garanţii pentru a se exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorului, aşa cum este văzută de un observator obiectiv.

103. În consecinţă, referitor la prima problemă de drept care face obiectul recursului în interesul legii, în cazul în care judecătorul este învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel sau recurs, nu sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, dacă din circumstanţele particulare ale litigiului reiese în mod evident că acesta nu este pus în situaţia de a-şi evalua, direct sau indirect, propria hotărâre.

104. În ceea ce priveşte a doua problemă de drept care a fost soluţionată neunitar de instanţele judecătoreşti, aceasta are ca obiect interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă judecătorul care a pronunţat decizia din apel este incompatibil absolut să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare, exercitată împotriva hotărârii date în recursul exercitat împotriva acesteia.

105. În prealabil, este de precizat că hotărârile prin care au fost soluţionate cererile de abţinere, care au stat la baza formulării recursului în interesul legii, au fost pronunţate în procese începute atât anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

106. Forma iniţială a art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă avea următorul conţinut: „Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.”

107. Prin Legea nr. 310/2018 a fost modificat art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel: „Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs.” (s.n.)

108. Excepţia introdusă prin această modificare se referă la situaţia în care judecătorul ar fi chemat să se pronunţe în aceeaşi pricină după trimiterea spre rejudecare. Această interpretare reiese din faptul că norma juridică face referire la „chestiuni dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs”, ceea ce înseamnă că priveşte situaţia în care judecătorul care a pronunţat o hotărâre în aceeaşi pricină ar fi învestit ulterior cu soluţionarea aceleiaşi pricini după ce o instanţă de apel sau recurs a soluţionat o cale de atac ce privea hotărârea sa.

109. Nu se poate considera că se referă şi la situaţia în care, după ce a soluţionat cauza, este învestit cu o cale de atac extraordinară de retractare, întrucât nu există nicio justificare rezonabilă pentru care ar fi exclus de la regula incompatibilităţii absolute pentru acest caz judecătorul care a pronunţat hotărârea în primă instanţă.

110. În consecinţă, nu are relevanţă pentru problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii modificarea art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 şi, astfel, nu se pune problema formulării unor reguli diferite în funcţie de data începerii procesului, ulterior sau anterior acestei modificări.

111. Referitor la a doua problemă de drept care a fost soluţionată neunitar de instanţele judecătoreşti, aşa cum s-a reţinut anterior, aceasta are ca obiect interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă judecătorul care a pronunţat decizia din apel este incompatibil absolut să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare exercitată împotriva hotărârii date în recursul declarat împotriva acesteia.

112. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că răspunsul la această întrebare este afirmativ pentru considerentele ce succedă.

113. Potrivit art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în recurs, situaţie a cărei aplicare nu a creat controverse în practica judiciară.

114. Problema de drept care a generat opinii diferite este dată de cererile de revizuire şi contestaţiile în anulare care au ca obiect hotărâri care nu au fost pronunţate de judecătorul învestit cu soluţionarea acestora şi, ca atare, acesta, în aparenţă, nu ar fi pus în situaţia de a-şi controla propria hotărâre, una dintre premisele care stă la baza instituirii cazurilor de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

115. Totuşi, în cazul cererilor de revizuire şi contestaţiilor în anulare, deşi judecătorul trebuie să se pronunţe mai întâi asupra admisibilităţii acestora prin raportare la condiţiile şi cazurile strict prevăzute de lege în care pot fi formulate, situaţia-regulă, potrivit art. 513 alin. (4), respectiv art. 508 alin. (3) din Codul de procedură civilă, este a judecării acestor căi extraordinare de atac de retractare într-o singură etapă.

116. Ca atare, soluţionând cererea de revizuire sau contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei din recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de acesta, judecătorul ar putea fi pus în situaţia de a-şi controla propria hotărâre.

117. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii observă că nu se poate aprecia la momentul soluţionării cererii de abţinere asupra şanselor de câştig şi pierdere ale cererii de revizuire sau ale contestaţiei în anulare sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acestora, soluţie care nu ar concorda cu scopul asigurării imparţialităţii obiective.

118. În consecinţă, în ceea ce priveşte a doua problemă de drept, în temeiul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunţat decizia din apel este incompatibil absolut să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel.

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.