Decizia nr. 57/2020, publicată în M. Of. nr. 1170 din 3 decembrie 2020
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă,, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
În interpretarea dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în caz de alegere de domiciliu la sediul unui cabinet individual de avocatură, este necesară indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură?
Considerente:
[…] 56. Dispoziţiile legale citate nu reprezintă o noutate legislativă în materia reglementărilor privind alegerea locului citării şi al comunicării altor acte de procedură.
57. Astfel, acelaşi mod de reglementare se regăseşte şi în cuprinsul Codului de procedură civilă din 1865: Art. 93 „În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.”
58. Din analiza comparativă a reglementărilor citate se constată că între acestea există o asemănare perfectă de conţinut, dispoziţiile legale supuse interpretării prin sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti reprezentând o simplă reluare a unui text legal anterior.
59. Aşadar, chestiunea de drept supusă analizei nu este nouă, din perspectiva datei la care a intrat în vigoare sau a duratei reglementării.
60. Caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014).
61. Examenul jurisprudenţial al hotărârilor judecătoreşti comunicate de curţile de apel din ţară (la care s-a făcut referire la pct. VII) relevă că opinia majoritară a instanţelor este orientată spre soluţia necesităţii indicării persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură în cazul alegerii domiciliului sau, după caz, a sediului procesual.
62. În acelaşi sens sunt practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după cum rezultă din analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate la nivelul acestei instanţe, precum şi interpretarea dedusă din Decizia nr. 556 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.047 din 10 decembrie 2018, prin care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă (menţionate la pct. VIII şi IX).
63. Sub un alt aspect, deşi dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „chestiune de drept”, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. Scopul procedurii este acela de a obţine o dezlegare de principiu a unor dispoziţii normative care sunt neclare, lacunare, de o complexitate deosebită şi care pot primi interpretări diferite prin hotărâri judecătoreşti.
64. Condiţia dificultăţii chestiunii de drept nu este prevăzută în mod explicit de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, însă rezultă în mod evident din interpretarea coroborată a acestora. Dificultatea chestiunii de drept rezultă din posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii, drept condiţie a admisibilităţii, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită soluţionarea de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale sau chiar litigiul în cauză.
65. Dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă impun ca în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se regăsească motivele care susţin admisibilitatea sesizării.
66. Din examinarea încheierii de sesizare rezultă că instanţa de trimitere nu a arătat motivele pentru care a apreciat dificultatea problemei de drept în discuţie, deşi, pentru a justifica formularea sesizării, este neîndoielnic faptul că trebuia să expună aceste motive, pornind de la posibilele interpretări contradictorii ale dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
67. Indicarea problemei calificate de instanţa de trimitere ca fiind o chestiune de drept în accepţiunea art. 519 din Codul de procedură civilă şi simpla afirmare a faptului că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt însă suficiente. Sunt necesare nu numai menţionarea problemei de drept şi exprimarea unui punct de vedere, ci şi prezentarea concretă a argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare care justifică o dezlegare de principiu de către instanţa supremă.
68. În lipsa dificultăţii, prin întrebarea formulată se urmăreşte, în realitate, determinarea modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluţionarea excepţiei invocate în cauză, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.
69. În cazul analizat, titularul sesizării solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă se poate considera că partea şi-a îndeplinit obligaţia de a arăta persoana însărcinată cu primirea corespondenţei în situaţia în care a indicat, pe lângă adresa domiciliului procesual ales, şi cabinetul de avocatură, nemaifiind necesară indicarea unei persoane fizice care ar putea să primească efectiv corespondenţa.
70. Se observă astfel că sesizarea vizează în concret tranşarea aspectului litigios privind legalitatea comunicărilor deciziei instanţei de apel, efectuate în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere, în condiţiile în care aceasta din urmă nu a indicat o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
