În perioada 15-16 noiembrie 2023 a avut loc, la Bucureşti, Întâlnirea preşedinţilor secțiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi procesual penal, ocazie cu care a fost dezbătută și problema datei săvârșirii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor unice
(unitate de infracțiune) prevăzute de art. 289 – 292 din Codul penal, în ipoteza în care sunt realizate la date diferite mai multe
modalități alternative ale elementului material, este data comiterii primei modalități alternative sau data comiterii ultimei modalități alternative/ultimului act omogen al ultimei modalități.
Într-o primă opinie, s-a considerat că data săvârșirii infracțiunilor unice prevăzute de art. 289 – 292 din Codul penal, comise prin realizarea la date diferite a mai multor modalități alternative ale elementului material și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, este data realizării primei modalități alternative.
În motivarea acestei opinii s-a reținut că data de la care se consideră săvârșită o infracțiune este cea de la care fapta dobândește relevanță penală, respectiv data consumării.
Întrucât infracțiunile prevăzute de art. 289 – 292 din Codul penal sunt infracțiuni cu consumare anticipată, instantanee și de pericol abstract, momentul consumării este cel în care infracțiunea s-a produs în configurația sa tipică, respectiv momentul în care s-a produs starea de pericol abstract cerut de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în forma sa tip, și anume momentul realizării primei modalități alternative.
În cadrul acestei opinii s-a reținut că aceste fapte reprezintă, într-o opinie infracțiuni simple, iar într-o altă opinie unitate naturală colectivă, dar, indiferent de natura unității de infracțiune, realizarea, după momentul consumării infracțiunii, a altor conduite ce reprezintă acțiuni specifice unor modalități alternative ale elementului material, nu are relevanță penală.
În cea de-a doua opinie, s-a reținut că data săvârșirii infracțiunilor unice prevăzute de art. 289 – 292 din Codul penal este data realizării ultimei modalități alternative (de exemplu, data primirii mitei după pretinderea realizată la o dată anterioară) sau, respectiv, data realizării ultimului act omogen dintre mai multe, care reunite caracterizează o singură modalitate alternativă (de exemplu, data ultimei tranșe din suma de bani ce reprezintă mita), aceasta fiind și data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.
Într-o primă categorie de argumente s-a considerat că o astfel de faptă este comisă sub forma unității naturale colective întrucât presupune comiterea la intervale de timp a mai multor modalități alternative ale elementului material, între care există o legătură obiectivă și subiectivă și care reprezintă etape diferite de realizare a unei activități ilicite unice. Constituind o formă a unității naturale de infracțiune, dar care are o desfășurare în timp, infracțiunea are un moment al consumării, marcat de realizarea primei modalități alternative, și un moment al epuizării, reprezentat de ultima modalitate alternativă sau ultimul act al unei pluralități de astfel de acte, care alcătuiesc împreună ultima modalitate alternativă, ce reprezintă, totodată, și data săvârșirii infracțiunii unice. Negarea acestei caracteristici a unității naturale colective de a avea o desfășurare în timp, ar însemna ca atunci când activitatea ilicită cunoaște o succesiune de acte subsumate unei infracțiuni unice, de natură a agrava răspunderea penală, contribuțiile ulterioare actului inițial să fie plasate în afara sferei de aplicare a legii penale și, prin aceasta, să devină lipsite de consecințe juridice, în pofida indisolubilei lor legături cu activitatea originară ce a marcat momentul consumativ al infracțiunii.
Într-o a doua categorie de argumente s-a considerat că o astfel de infracțiune este comisă în formă continuată, fiind, astfel, o formă a unității legale de infracțiune cu consecința aplicării dispozițiilor art.154 alin.2 din Codul penal, care prevăd că data săvârșirii infracțiunii continuate este data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.
În opinia INM, în esenţă, problema de drept ridicată vizează situaţia infracţiunilor de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă în cazul cărora activitatea infracţională se întinde o perioadă mai îndelungată, în care sunt săvârşite mai multe dintre modalităţile alternative ale elementului material (de ex., infracţiunile de luare-dare de mită în cazul cărora, după tratativele dintre mituitor şi cel mituit, folosul material asupra căruia făptuitorii au căzut de acord este remis funcţionarului după trecerea unui interval de timp, iar uneori chiar în rate succesive a căror plată se prelungește de asemenea în timp).
Apreciem că, pentru soluţionarea problemei de practică neunitară ridicate, este necesar a se stabili mai întâi dacă situaţiei din speţă îi este aplicabilă decizia nr. 5/2019 (RIL) a Î.C.C.J., prin care s-a stabilit că „Prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.”. Această opinie a fost exprimată în mai multe lucrări de specialitate, astfel că se impune lămurirea sa cu prioritate.
Considerăm că decizia anterior menţionată nu se referă la situaţia infracţiunilor prevăzute de art. 289 – 292 din Codul penal. Astfel, problema supusă interpretării unitare a Înaltei Curţi prin recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. a vizat stabilirea datei săvârşirii infracţiunilor simple a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit, iar această urmare imediată se se realizează într-un anumit interval de timp, uneori îndelungat.
Însă, infracţiunile prevăzute de art. 289 – 292 din Codul penal, fiind infracţiuni de pericol abstract, nu presupun, din perspectiva laturii lor obiective nici producerea unei pagube şi nici realizarea unui folos necuvenit.
Această concluzie rezultă de altfel şi din cuprinsul considerentelor deciziei, în cuprinsul cărora Înalta Curte s-a referit doar la infracţiuni cum ar fi abuzul în serviciu, prev. de art. 297 din Codul penal sau folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prev. de art. 301 din Codul penal. Totodată, Înalta Curte a reţinut expres în considerentele hotărârii că „(…) atunci când infracţiunea comisă este o infracţiune de rezultat sau de pericol concret (s.n.), dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune).”
Totodată, împrejurarea că decizia menţionată nu vizează infracţiunile prevăzute de art. 289 – 292 din Codul penal rezultă implicit şi din dispozitivul său, deoarece toate aceste infracţiuni sunt de consumare anticipată, simpla promisiune, acceptare a promisiunii, oferire ori pretindere a unor bani sau a altor foloase fiind suficiente pentru săvârşirea acestora, nefiind necesar ca avantajele care au făcut obiectul promisiunii, ofertei sau pretinderii să fi fost efectiv obţinute. Drept urmare, este imposibil ca Înalta Curte să fi avut în vedere şi acest tip de fapte la momentul pronunţării deciziei nr. 5/2019 (RIL).
În continuare, considerăm că nu este corectă opinia potrivit căreia data săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289 – 292 din Codul penal este cea a realizării primei modalități alternative a elementului material, iar realizarea, după momentul consumării infracțiunii, a altor conduite ce reprezintă acțiuni specifice unor modalități alternative ale elementului material, nu ar avea relevanță penală. Astfel, inconvenientul major al acestei opinii constă în lipsirea de relevanţă penală a unor acţiuni ilicite subsecvente (darea, primirea de bani sau alte foloase) care prezintă pericol concret mai mare decât acţiunea ilicită iniţială (promisiunea, acceptarea promisiunii, oferirea sau pretinderea avantajelor) și a căror săvârșire dovedește o deosebită perseverenţă infracţională a celor implicaţi în actele de corupţie respective fiind, totodată, de natură să agraveze semnificativ starea de pericol generată de infracţiunea săvârşită.
În acest context, apreciem că nu se poate face o analogie între infracţiunile prev. de art. 289 – 292 din Codul penal şi alte infracţiuni cu variante alternative ale elementului material, cum ar fi, de exemplu, infracţiunea de abuz de încredere, deoarece în cazul acestei ultime fapte, indiferent de numărul de acţiuni specifice modalităților alternative ale elementului material, urmarea imediată în realitatea obiectivă rămâne neschimbată (subiectul pasiv al infracţiunii este lipsit de bunul său mobil), în timp ce în cazul infracţiunilor analizate, starea de pericol abstract se amplifică pe măsură ce sunt săvârşite noi acţiuni care se subsumează modalităţilor alternative ale elementului material.
De altfel, o opinie similară a fost exprimată și de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei nr. 85/2022 – Completul de 5 Judecători: „a raţiona în sens contrar înseamnă a admite că, atunci când activitatea ilicită a infractorului cunoaște o succesiune de acte subsumate unei infracțiuni unice, de natură a agrava răspunderea sa penală, contribuțiile ulterioare actului inițial să fie plasate în afara sferei de aplicare a legii penale și, prin aceasta, să devină lipsite de consecințe juridice, în pofida indisolubilei lor legături cu activitatea originară, ce a marcat momentul consumativ al infracțiunii.”
Totodată, conform acestei opinii, termenul de prescripţie al răspunderii penale începe să curgă încă de la momentul realizării primei variante alternative a elementului material (de exemplu, acceptarea de către cel mituit a promisiunii de bani sau alte foloase), deşi activitatea infracţională a mituitorului şi a celui mituit continuă să se desfăşoare uneori pe perioade foarte lungi de timp (de ex., în cazul remiterii banilor sau a altor foloase în rate), ajungându-se în acest mod ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să curgă în paralel cu desfăşurarea acţiunilor ilicite ale făptuitorilor.
Practic, mergând până la consecinţele finale ale acestei opinii, se poate ajunge teoretic la situaţia greu de acceptat din punct de vedere juridic în care răspunderea penală să fie deja prescrisă, însă mituitorul să continue plata foloaselor materiale care constituie obiectul mitei.
De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere că în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 289 – 292 din Codul penal cu desfăşurare în timp, planul de acţiune al făptuitorilor presupune ab initio o durată mai lungă de săvârşire a acţiunilor ilicite, aspect care nu poate fi ignorat la momentul stabilirii datei săvârşirii infracţiunilor corelative (luare-dare de mită, trafic-cumpărare de influenţă).
Totodată, opinia anterior menţionată creează dificultăţi în sancţionarea omplicilor care, fără să fi participat la momentul iniţial al consumării faptei (de ex., promisiunea şi acceptarea promisiunii), sunt implicaţi în activităţile infracţionale subsecvente (de ex., complicele care remite suma de bani reprezentând mita către cel mituit). Practic, dacă actele ulterioare momentului consumării ar fi lipsite de relevanţă penală, atunci este neclar cum s-ar putea reţine în sarcina acestei persoane infracţiune de complicitate la luare/dare de mită.
Drept urmare, în rezolvarea situaţiei care face obiectul problemei de practică neunitară, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a cunoscut două orientări majore:
– reţinerea formei continuate a acestui tip de infracţiuni (de ex., dec. 1801/2010 a Î.C.C.J., dec. nr. 97/2017 a Î.C.C.J.), soluţie propusă de altfel şi de doctrina clasică
– reţinerea săvârşirii acestui tip de fapte în forma unităţii naturale colective, căreia îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, regulile cu valoare de principiu regăsite în Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, prin care s-a stabilit că, în cazul infracţiunilor continue, data în raport cu care se produc consecinţele juridice referitoare, inter alia, la aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, este data încetării acţiunii sau inacţiunii, adică data epuizării infracţiunii (de ex., dec. nr. 85/2022 a Î.C.C.J. – Completul de 5 Judecători, dec. nr. 152/RC/2021).
Apreciem că cele două orientări jurisprudențiale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt în esență corecte, fiind de natură să înlăture inconvenientele primei opinii analizate, însă strict pentru considerente de acuratețe juridică, preferința noastră se îndreaptă către cea de-a doua soluție, care reflectă mai fidel realitatea faptică din acest tip de cauze.
În acest sens, în cuprinsul deciziei nr. 85/2022 a Î.C.C.J. – Completul de 5 Judecători s-a arătat că:
„Referitor la momentul săvârșirii infracțiuni se constată că, deși infracțiunea de trafic de influență reținută în sarcina inculpatului A. s-a consumat la data actului inițial, de pretindere a unui procent de 5% din valoarea contractului ce urma a fi încheiat (dată la care s-a realizat elementul material al traficului de influență în modalitatea normativă a „pretinderii”), actele subsecvente constând în primirea, în mai multe rânduri, a folosului necuvenit pretins, se circumscriu în mod natural laturii obiective a aceleiași infracțiuni. Aceste acte ulterioare se află în strânsă legătură, obiectiv și subiectiv, cu acțiunea inițială de pretindere, săvârșirea ultimului act de primire având, juridic, semnificația epuizării infracțiunii, moment distinct și ulterior celui al consumării sale.
În acest sens, se impune observația că, în cazul infracțiunilor al căror element material cunoaște variante normative alternative, săvârșirea uneia dintre acestea marchează consumarea infracțiunii, ceea ce nu înseamnă, însă, că săvârșirea faptei și în alte modalități regăsite în norma de incriminare ar fi complet lipsită de relevanță penală. Comiterea ulterioară a altor variante alternative ale elementului material al traficului de influență obiectivează, atunci când între actele succesive există o strânsă legătură obiectivă și subiectivă, etape diferite de realizare a unei activități ilicite unice, împreună alcătuind o unitate naturală de infracțiune.
Unitatea naturală colectivă de infracțiune presupune, așadar, o anumită desfășurare în timp, cunoscând un moment al consumării infracțiunii – cel al săvârșirii primei modalități alternative a elementului material și un moment distinct al epuizării -echivalent datei săvârșirii ultimei variante normative. Contrar susținerilor inculpatului, acest moment al epuizării are relevanță penală, el marcând data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data în raport cu care se stabilește legea penală aplicabilă întregii activități ilicite și se calculează termenul de prescripție a răspunderii penale.
Constituind, prin urmare, o formă a unității naturale de infracțiune cu desfășurare în timp, traficului de influență reţinut în speţă îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, regulile cu valoare de principiu regăsite în Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, prin care s-a stabilit că, în cazul infracțiunilor continue, data în raport cu care se produc consecințele juridice referitoare, inter alia, la aplicarea legii penale în spațiu și timp, este data încetării acțiunii sau inacțiunii, adică data epuizării infracțiunii.”
