Dispoziţiile art. 1538 C.civ. instituie un regim juridic diferit faţă de prevederile art. 1549 alin. (1) C.civ., justificarea acestei diferenţe de tratament juridic regăsindu-se în faptul că, spre deosebire de creditorul care nu a convenit cu debitorul său o clauză penală şi care nu poate invoca, ca temei al pretenţiilor sale de a fi despăgubit, nicio clauză contractuală, ci doar prevederile art. 1549 alin. (1) C.civ., ce impun rezoluțiunea prealabilă a contractului pentru a se putea pretinde daune-interese, creditorul beneficiar al clauzei penale are un temei contractual de a solicita despăgubirea compensatorie convenită, în cazul neexecutării obligaţiei principale de către debitor, temei reprezentat de clauza penală inserată în contract, ipoteză în care singura sarcină care îi mai revine este aceea de a dovedi că obligaţia principală a rămas neexecutată fără justificare.
Astfel, în ipoteza în care părţile au prevăzut o clauză penală compensatorie, stabilind ele însele consecinţele neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi, în virtutea principiului libertăţii contractuale, convenind atât asupra prestaţiei compensatorii cât şi asupra întinderii acesteia, dreptul creditorului, care nu se află în culpă contractuală, de a solicita prestaţia compensatorie convenită contractual de la debitorul culpabil îşi are izvorul în contract, clauza penală astfel convenită constituind temeiul juridic al pretenţiei creditorului şi devenind operantă în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului.
Întrucât are un temei contractual pentru a solicita prestaţia compensatorie convenită, creditorul nu mai este obligat să ceară rezoluțiunea contractului ci doar să dovedească neexecutarea, fără justificare, a obligaţiei principale asumată de către debitor, deoarece numai în aceste condiţii clauza penală devine incidentă şi este în măsură să producă efecte juridice între părţi.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 83 din 23 ianuarie 2024
Circumstanţele litigiului în faţa instanţelor de fond:
Prin cererea adresată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 15.04.2021, înregistrată sub nr. x/30/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei:
– obligarea pârâtei la plata sumei de 4.465.636,25 lei, cu titlu de penalități, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale;
– obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente, calculată de la data de 15.03.2021 şi până la data plăţii efective și
– obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 08.06.2021, pârâta B. S.R.L. a formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat:
– în principal, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca inadmisibilă și, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nelegală și netemeinică, reducerea penalității în sumă de 4.465.636,25 lei la nivelul penalităților de întârziere datorate de reclamantă pârâtei sau la cuantumul dobânzii legale remuneratorii calculată la nivelul dobânzii de referință practicat de Banca Națională a României în perioada 01.12.2020-29.01.2021;
– admiterea cererii reconvenționale formulată de aceasta, în calitate de reclamantă reconvențională, și obligarea pârâtei reconvenționale la plata sumei de 1.388.412,55 lei, penalități de întârziere a plății prețului mărfurilor livrate.
– în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C.proc.civ., pârâta a solicitat obligarea pârâtei reconvenționale la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 25.06.2022, reclamanta A. S.A. a formulat și depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă și admiterea acțiunii, astfel cum a fost aceasta formulată.
La data de 09.07.2021, reclamanta A. S.A. a formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinare la cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat în principal, disjungerea cererii reconvenționale și în cazul în care se va aprecia că nu se impune disjungerea cererii reconvenționale, respingerea acesteia ca nelegală și netemeinică.
La data de 10.08.2021, pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L. a formulat și depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea formulată la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii de disjungere a cererii reconvenţionale și înlăturarea apărărilor privind respingerea cererii reconvenţionale.
La termenul de judecată din data de 08.06.2022, pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L. a formulat și depus la dosarul cauzei, în ședință publică, precizare a cererii reconvenționale, prin care a solicitat admiterea cererii reconvenţionale formulată și obligarea reclamantei-pârâte reconvențional la plata sumei de 1.313.239 lei, reprezentând penalităţi de întârziere a plăţii preţului mărfurilor livrate către pârâta-reclamantă reconvențional.
La data de 11.11.2022, reclamanta S.C. A. S.A., a formulat și depus la dosarul cauzei, concluzii scrise, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.465.636,25 lei cu titlu de penalități, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, precum și la plata dobânzii aferente, calculată de la data de 15.03.2021 și până la data de plății efective. Totodată, aceasta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.
Prin sentinţa civilă nr. 813/PI din data de 20.12.2022, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea formulată de reclamanta-pârâtă reconvențional A. S.A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L. şi a admis şi cererea reconvenţională formulată și precizată de pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional A. S.A., dispunând:
– obligarea pârâtei B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.A. suma de 4.465.636,25 lei cu titlu de penalităţi, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. M422 din 11.06.2020;
– obligarea reclamantei A. S.A. să plătească pârâtei B. S.R.L. suma de 1.313.239 lei cu titlu de penalități de întârziere, conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul tehnic judiciar C.;
– respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 4.465.636,25 lei, calculate de la data de 15.03.2021 până la data plății efective a debitului;
– obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 98.261,36 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 50.000 lei onorariu de avocat redus;
– obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 39.859,13 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 813/20.12.2022 pronunţată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/30/2021, a declarat apel pârâta B. S.R.L. prin care a solicitat schimbarea hotărârii şi, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă ca inadmisibilă, în subsidiar, ca nelegală şi netemeinică şi, tot în subsidiar, reducerea penalităţii în sumă de 4.465.636,25 lei la nivelul penalităţilor de întârziere datorate de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
Împotriva aceleiaşi sentinţe precum şi a încheierii de ședință din data de 20.10.2021 a declarat apel şi reclamanta A. S.A., solicitând:
– schimbarea în parte a încheierii de şedinţă pronunţată în data de 20.10.2021 şi recalificarea apărărilor formulate pe fondul cauzei potrivit pct. 1.5 din întâmpinare de către pârâtă ca fiind cereri accesorii ale cererii reconvenţionale cu consecinţa timbrării acestora, sau respingerea lor ca netimbrate;
– schimbarea în parte a soluţiei instanţei de fond, în sensul admiterii şi a petitului accesoriu privind obligarea pârâtei, la plata dobânzii legale aferente sumei datorate potrivit clauzei penale, respingerea cererii reconvenţionale şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în mod integral.
Prin decizia civilă nr. 345/A/21 iunie 2023, Curtea de Apel Timișoara, Secţia de insolvență, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi:
– a admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 813/20.12.2022, pronunţată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2021 şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de către apelanta-pârâta B. S.R.L., împotriva apelantei-reclamante A. S.A., înlăturând obligaţia apelantei-reclamante de a plăti apelantei pârâte suma de 39.859,13 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.
– a menţinut în rest sentinţa apelată;
– a respins apelul declarat de către apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 20.10.2022, pronunţată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2021;
– a respins apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 813/20.12.2022, pronunţată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2021;
– a obligat apelanta-pârâtă B. S.R.L. la plata către apelanta-reclamantă A. S.A. a sumei de 50.000 lei cheltuieli de judecată parţiale reprezentând onorariu de avocat şi a sumei de 8.744,57 lei reprezentând taxă de timbru.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L., invocând motivele de casare prev. de art. 488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. şi solicitând casarea în întregime a deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timișoara şi cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Circumscris cazului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., pârâta-recurentă a susţinut că decizia atacată este fundamentată pe motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, relevând în acest sens mai multe aspecte.
În accepțiunea recurentei, un prim aspect de contradictorialitate este legat de faptul că instanţa de apel a examinat cu prioritate apelul declarat de către pârâta B. S.R.L., prin care s-a invocat inadmisibilitate acţiunii principale în absenţa unui capăt de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului, iar nu apelul reclamantei, considerând că, de soluţiona pronunţată asupra apelului pârâtei, ar depinde modul de soluţionare a unuia dintre motivele de apel invocate de reclamantă, referitor la accesoriile solicitate cu titlu de dobândă legală.
Redând în acest sens fragmente din considerentele hotărârii pronunţate în apel, recurenta a susţinut că argumentele instanţei de apel sunt contradictorii de vreme ce instanţa de apel concluzionează că, clauza penală ar avea o cvadruplă înfăţişare, fiind în acelaşi timp: modalitate de executare prin echivalent, de dauna interese fără rezoluțiunea contractului, mod alternativ de executare silită a contractului precum şi mod de despăgubire în caz de rezoluțiune.
Apreciind că motivarea instanţei este, în acelaşi timp, şi străină de natura cauzei şi, făcând trimitere la clauza de la art. 7.2 din contractul părţilor, prin care s-a stabilit că neonorarea obiectului contractului se penalizează cu 50 euro/tonă asupra obligaţiei neexecutate ori executate cu întârziere, recurenta a învederat că această clauză penală convenită de părţi a generat un drept la daune interese sub forma daunelor compensatorii, nefiind în intenţia părţilor de a conveni o clauză care să îndeplinească rolul de modalitate de executare a obligaţiilor contractuale şi nici de modalitate de executare prin echivalent a aceloraşi obligaţii. În acest context, subliniind incidenţa art. 1538 alin. (2) şi art. 1549 alin. (1) C. civ., care impun rezoluțiunea contractului pentru a se putea opta pentru clauza penală compensatorie, recurenta a conchis că motivele care acordă clauzei penale convenite de părţi multiple calificări, toate pentru a justifica înlăturarea cerinţei solicitării rezoluțiunii contractului, nu au niciun înţeles predictibil, nici în drept şi nici în fapt.
Pe de altă parte, redând pasaje din considerentele instanţei de apel, recurenta a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura apelului cu care a fost învestită de vreme ce instanţa de apel acordă clauzei inserată la pct. 7.2 din contractul părţilor natura unei clauze penale care ar prevedea o modalitate alternativă de executare silită a obligaţiilor, care însă este străină de obiectul pricinii.
Învederând că natura clauzei penale a fost clarificată de către prima instanţă iar considerentele acesteia nu au făcut obiect al apelului din partea celor două părţi litigante, recurenta a susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal, a conferit clauzei penale o altă natură juridică decât cea stabilită în faţa tribunalului, în contextul în care nici partea adversă nu a susţinut că această clauză penală ar reprezenta o modalitate alternativă de executare a obligaţiei.
În aprecierea recurentei, tot străine de obiectul cauzei sunt şi considerentele instanţei de apel prin care aceasta recurge la comparaţii între obiectele clauzei penale, după cum aceasta se invocă pentru neexecutarea obligaţiei principale, respectiv pentru executarea cu întârziere, solicitând instanţei de recurs să constate confuzia generată de instanţa de apel între motivele de încetare a contractului şi efectele contractului, susţinând că atât executarea contractului cât şi rezoluțiunea contractului sunt efecte ale acestuia care duc la încetarea contractului iar nu modalităţi de „epuizare” ori de desfiinţare a convenţiei.
Dintr-o altă perspectivă, recurenta a subliniat că un alt set de considerente străine de obiectul apelului declarat sunt reprezentate de setul de argumente ale instanţei de apel referitoare la pretinsa invocare a unui caz fortuit ori a unei stări de impreviziune, deşi prin apelul declarat nu s-au invocat aceste instituţii juridice astfel că reproşul adus de instanţa de apel pârâtei, cum că nu ar fi invocat aceste aspecte, nu au legătură cu apărările formulate şi nici cu motivele de apel.
Tot subsumat motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., recurenta a susţinut că sunt contradictorii şi considerentele instanţei de apel prin care se analizează apărările legate de buna-credinţă a reclamantei, în aprecierea recurentei instanţa de apel conchizând, în mod contradictoriu, că reclamantei îi este permis să îşi invoce reaua sa credinţă, fără a putea întru-totul să îşi invoce buna credinţă, aceste considerente nefiind de natură a stabili cui îi aparţine culpa contractuală pentru neexecutarea obligaţiei de livrare a produselor contractate.
Un al doilea set de critici a fost fundamentat de recurenta-pârâtă pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurenta susţinând că, prin soluţia adoptată, instanţa de apel a aplicat greşit o serie de dispoziţii de drept material.
Astfel, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1538 C.civ. referitoare la clauza penală, pe care instanţa de apel le-a considerat, în mod greşit, autonome faţă de prevederile pretins inaplicabile ale art. 1549 alin. (1) C. civ. rap. la art. 1544 alin. (2) C.civ., aşezând în acest fel, în mod eronat clauza penală într-un raport de independenţă faţă de rezoluțiunea contractului.
Redând dispoziţiile legale invocate precum şi pasaje din motivarea hotărârii atacate, recurenta a susţinut în esenţă, contrar concluziei instanţei de apel, că dreptul la daunele interese, stabilite prin clauza penală inserată de părţi în contract, este în legătură de cauzalitate juridică rezoluțiunea/rezilierea contractului, aşa cum o reglementează art. 1549 alin. (1) C.civ. În acest sens, a susţinut că, de vreme ce penalitatea a fost convenită ca o daună compensatorie pentru prejudiciul afirmat ca urmare a neexecutării contractului, pretenţia la penalitatea convenită este condiţionată de rezoluțiunea contractului care, la rândul ei, este condiţionată de neexecutarea, fără justificare, a obligaţiei de către debitor.
Apreciind că niciuna din aceste condiţii referitoare la exerciţiul dreptului la daune interese nu este îndeplinită în cauză, recurenta a susţinut că prevederile art. 1538 C.civ. nu pot fi aplicate autonom ci doar împreună cu prevederile art. 1549 alin. (1) C.civ., astfel că, pentru a obţine daunele compensatorii stabilite prin clauza penală, este obligatoriu ca partea să solicite, în primul rând, rezoluțiunea contractului, din moment ce nu este îndreptăţită să ceară atât executarea obligaţiei principale cât şi penalitatea stabilită contractual pentru neexecutare.
În sprijinul acestei interpretări, recurenta a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 1538 alin. (5) C.civ. din conţinutul cărora rezultă că dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile şi convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit să păstreze plata parţială făcută de debitor, în cazul rezoluțiunii contractului din culpa acestuia.
În esenţă, făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 1516 alin. (2) C.civ. referitoare la drepturile creditorului în cazul neexecutării obligaţiei asumate de debitor, recurenta a susţinut că rezoluțiunea şi valorificarea clauzei penale nu sunt remedii contractuale independente sau facultative opuse, iar sancţiunile pe care le prevăd pot fi cumulate, astfel că un creditor care nu solicită executarea obligaţiei principale, nu poate solicita despăgubirea ce rezultă din clauza penală decât dacă solicită, în prealabil, rezoluțiunea contractului, având în vedere că această clauză penală nu face altceva decât să evalueze daunele interese la care creditorul este îndreptăţit în caz de rezoluțiune, sens în care a invocat şi o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă (decizia nr. 1461/10 iunie 2021).
În aprecierea recurentei, nu poate fi primită argumentaţia instanţei de apel deoarece, solicitarea în mod direct a penalităţii compensatorii şi lăsarea în fiinţă a contractului, cu semnificaţia continuării raporturilor contractuale, reprezintă o finalitate interzisă de dispoziţiile art. 1539 teza I C.civ.
Dintr-o altă perspectivă, invocând şi dispoziţiile art. 1266-1269 C.civ., referitoare la regulile de interpretare a contractului, recurenta a susţinut că nu este conformă acestor reguli interpretarea dată de instanţa de apel clauzei inserată de părţi la art. 7.2 din contract, referitoare la penalitatea pentru neexecutarea obligaţiei asumate, în sensul că aceasta ar institui o modalitate alternativă de executare a obligaţiei contractuale, în contextul în care, conţinutul explicit şi lipsit de echivoc al acestei clauze relevă faptul că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a conferi clauzei natura juridică a unei clauze penale, de estimare anticipată a prejudiciului cauzat în ipoteza neexecutării, în tot sau în parte, a obligaţiilor contractuale.
Sub un al doilea aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit o prinsă invocare a unei imposibilităţi de executare sau a unei stări de impreviziune, în sensul art. 1271 C.civ. Cu privire la această critică, recurenta a susţinut că a invocat o serie de dispoziţii legale în sprijinul apărărilor formulate constând în lipsa culpei sale contractuale, toate aceste dispoziţii nefiind analizate de către instanţa de apel, mai precis: art. 1170, art. 1532, art. 1516, art. 1548, art. 1530, 1538 alin. (1)-(4), art. 1540, art. 1350 alin. (3) art. 1517 C.civ. Din această perspectivă, recurenta a solicitat instanţei de recurs să constate că instanţa de apel nu a examinat niciuna din prevederile legale invocate, în schimb a examinat incidenţa dispoziţiilor referitoare la impreviziunea contractuală, care nu au fost invocate prin apelul declarat în cauză.
Detaliind, recurenta a învederat că a susţinut existenţa unui refuz nejustificat al creditorului de a primi executarea obligaţiei, ceea ce ar fi antrenat incidenţa dispoziţiilor art. 1170 C.civ., obligă părţile la o conduită de bună-credinţă pe tot parcursul executării contractului.
Redând conţinutul dispoziţiilor art. 1516 alin. (1) pct. 2 şi 3, art. 1548, art. 1530, art. 1540 alin. (1) C.civ., pe care le apreciază a fi incidente la starea de fapt din litigiu, recurenta a conchis prin a susţine că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii sale contractuale, deoarece:
– neexecutarea nu a avut un caracter nejustificat;
– în realitate, reclamanta a refuzat în mod nejustificat să primească livrarea unei cantităţi de marfă de aceeaşi calitate, fără costuri suplimentare;
– neexecutarea contractului se datorează relei-credinţe a reclamantei;
– nu este prezentă nici prezumţia de culpă a pârâtei, aceasta fiind răsturnată de reaua-credinţă a reclamantei de a primi executarea contractului;
– prejudiciul invocat de reclamantă nu este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare de către pârâtă a obligaţiilor contractuale;
– penalitatea nu putea fi cerută în contextul în care livrările din România au întâmpinat imposibilitatea obiectivă de realizare, iar reclamanta a generat neexecutarea contractului prin refuzul de a primi marfa similară achiziționată din Ungaria;
– lipsa oricărui prejudiciu suferit de reclamantă.
Recurenta a mai susţinut că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1530 alin. (3) C.civ., referitoare la lipsa prerogativei părţilor de a înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru alte reguli mai favorabile, a celor din art. 1170 C.civ. referitoare la cerinţa bunei-credinţe a părţilor atât la data încheierii contractului cât şi pe tot parcursul executării acestuia, precum şi a prevederilor art. 1517 C.civ. vizând imposibilitatea unei părţi de a invoca neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte, în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.
Sub un al treilea aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1538 alin. (4) C.civ., cu ignorarea unei dezlegări date acestui text de lege de instanţa supremă într-o decizie de speţă, prin care s-a statuat că, deşi textul de lege prevede că o clauză penală dispensează pe creditor de obligaţia de a face proba cuantumului şi existenţei acestuia, creditorul poate pretinde plata despăgubirilor rezultate din clauza penală doar în măsura în care face dovada unui prejudiciu (Decizia nr. 824/20 aprilie 2016, ICCJ, Secţia a II-a civilă). Or, recurenta a susţinut că instanţa de apel ignorat aceste dezlegări, considerând că aceste dispoziţii legale o dispensează pe creditoare de orice examen de dovedire a unui prejudiciu.
Sub un al patrulea aspect, recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1541 C.civ. referitoare la reducerea penalităţii stabilită printr-o clauză penală. În această privinţă, recurenta a susţinut că dispoziţiile legale invocate permit instanţei să dimensioneze caracterul just şi echitabil al despăgubirii rezultate din clauza penală pentru a se evite o îmbogăţire fără just temei, apreciind eronate considerentele instanţei de apel care s-a mărginit să constate că nu se poate reţine caracterul vădit excesiv al penalităţilor convenite de vreme ce acestea sunt inferioare preţului de vânzare convenit de părţi, argument care, în opinia recurentei, nu are legătură cu caracterul excesiv al penalităţii pe tona de cereale nelivrată.
Sub un al cincilea aspect, recurenta a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 13, art. 1630 alin. (1) C.civ. şi a aplicat greşit prevederile art. 1539 C.civ., în ce priveşte modul de soluţionare a cererii reconvenţionale.
În această privinţă, subliniind că art. 13 coroborat cu art. 1630 C.civ. consacră principiul conform căruia renunţarea la drept nu se prezumă, iar renunţarea trebuie să fie lipsită de echivoc, recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 1539 C. civ. atunci când a concluzionat că acest text de lege consacră o prezumţie legale de renunţare la drept.
Făcând o analiză a textelor de lege invocate, recurenta a susţinut că textul de la art. 1539 nu instituie o renunţare la dreptul la penalităţi astfel încât, în absenţa unor renunţări exprese ori a unei remiteri de datorie, neechivoce, pe tot parcursul termenului de prescripţie, se prezumă că un creditor nu a renunţat la dreptul său la penalităţi de întârziere. În completare, a învederat că prezumțiile legale nu pot face obiect al excepţiilor iar excepţiile nu pot fi prezumate în faţa regulilor care impun manifestarea expresă de voinţă a renunţării la drept şi acordul expres sau tacit al iertării de datorie, cu precizarea că instanţa de apel nu a clarificat dacă dreptul său la penalităţi s-a stins prin renunţarea la drept sau remiterea de datorie, reţinând în schimb prezumţii neprevăzute de lege şi excepţii inadecvate celor două instituţii referitoare la renunţarea la drept şi iertarea de datorie.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 05 octombrie 2023, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor recurentei în motivele de nelegalitate prev. de art. 488 C.proc.civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Argumentele intimatei referitoare la excepţia de nulitate a recursului au fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor la ultimul termen de judecată din 23 ianuarie 2023, termen la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia apreciind că unele din motivele invocate prin cererea de recurs pot fi încadrate în cazurile de casare prev. de art. 488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., concluziile părţilor şi soluţia instanţei regăsindu-se în practicaua prezentei decizii.
În ceea ce priveşte fondul recursului declarat de către pârâta-recurentă, intimata a expus istoricul litigiului dintre părţi precum şi argumentele instanţei de apel din cuprinsul hotărârii atacate, apreciind că motivele invocate de către recurentă nu sunt fondate.
În ce priveşte criticile recurentei subsumate motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., intimata a apreciat că acestea au fost invocate pur formal, deoarece susţinerile recurentei sunt contrazise fie de alte susţineri ale sale, fie chiar de ceea ce se regăseşte în conţinutul considerentelor deciziei atacate.
Subliniind că prin „considerente contradictorii” se înţelege ipoteza în care s-ar fi reţinut două situaţii de fapt diferite, ceea ce nu se verifică în speţă, intimata a învederat că recurenta nu a explicat în concret nici în ce constă contradictorialitatea invocată şi nici de ce considerentele deciziei ar fi străine de natura cauzei, în contextul în care din lectura hotărârii rezultă că, ulterior analizei făcute, extrăgând considerentele teoretice şi aplicându-le situaţiei de fapt, Curtea de Apel a tras propriile concluzii prin interpretarea probelor aflate la dosarul cauzei, o astfel de expunere şi argumentare respectând exigenţele de redactare a unei hotărâri judecătoreşti.
Cu privire la critica recurentei vizând acordarea unei alte naturi juridice clauzei penale de către instanţa de apel, intimata a susţinut că recurenta a extras doar anumite paragrafe din hotărâre pentru a conferi aparenţă de temeinicie criticilor sale, în contextul în care motivarea unei hotărâri trebuie examinată unitar, iar nu în varianta propusă de recurentă.
Pe de altă parte, intimata a subliniat că, deşi recurenta susţine că instanţa de apel ar fi creat o confuzie între motivele de încetare a contractului şi efectele acestuia, nu a explicat în ce constă această confuzie.
Intimata a mai învederat că instanţa de apel s-a aplecat sistematic şi analitic asupra fiecărui argument pus în discuţie de către părţi care ar fi putut influenţa decizia, pe care l-a analizat aplicat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, condiţii în care nu se poate susţine că hotărârea pronunţată ar conţine considerente străine de natura cauzei ori considerente contradictorii, concluzionând în sensul că cele reţinute în considerentele hotărârii reprezintă raţionamentul juridic ca urmare a evaluării stării de fapt deduse judecăţii, raportat la dispoziţiile legale incidente.
Cu privire la criticile recurentei subsumate prevederilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ., intimata a făcut o prezentare teoretică, cu trimiteri la contribuţiile doctrinare şi jurisprudenţiale, cu privire la ce înseamnă sintagmele „interpretarea greşită” respectiv „aplicarea greşită a legii”, susţinând că acest motiv de recurs se referă la acele situaţii în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii sau dă eficienţă unei norme generale atunci când este aplicabilă o normă specială, ipoteze care nu se regăsesc însă în hotărârea recurată.
Reluând în parte starea de fapt şi conţinutul clauzei penale convenită de părţi prin contractul încheiat, intimata a combătut susţinerile recurentei referitoare la greșita aplicare a dispoziţiilor legale privind clauza penală, apreciind că unicele condiţii care trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii în temeiul clauzei penale sunt:
– existenţa obligaţiilor contractuale;
– neexecutarea acestor obligaţii în mod culpabil;
– existenţa unei clauze penale valide.
Susţinând că orice altă condiţionare ar fi extra-lege, intimata a apreciat că aducerea în discuţie forţată a incidenţei art. 1549 alin. (1) C.civ., este una pur ficțională iar prin raportare la prevederile art. 1516 C.civ., o interpretare conform căreia clauza penală ar fi incidentă doar în ipoteza rezoluțiunii contractului ar fi contrară logicii juridice.
Intimata a combătut şi alegaţia recurentei conform căreia, prin maniera de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel, contractul nu a fost abandonat, astfel că obligaţia principală a continuat să subziste, învederând că acest punct de vedere nu poate fi primit, prin raportare la clauzele contractuale, din care rezultă că obligaţia principală putea fi îndeplinită doar până la data de 30 noiembrie 2020, astfel că această obligaţie a încetat să mai existe după împlinirea acestui termen.
Făcând o analiză a dispoziţiilor art. 1516 C.civ. şi a naturii juridice a clauzei penale, intimata a făcut trimitere şi la decizii de speţă a instanţei supreme, referitoare la modalităţile de satisfacere a creanţei pe care le are creditorul confruntat cu neexecutarea obligaţiei de către debitor (ICCJ, Secția a II-a civilă, dec. civ. nr. 2011 din 20.11.2020), precum şi la faptul că, în ipoteza unei clauze penale, creditorul nu trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului (ICCJ, Secția a II-a civilă, dec. civ. nr. 259/9.02.2021).
Cu privire la criticile recurentei referitoare la analiza de către instanţa de apel a aspectelor legate de imposibilitatea fortuită de executare şi de impreviziune, care nu ar fi fost invocate prin cererea de apel, intimata a subliniat că instanţa de apel a dat doar eficienţă art. 9.3 din contractul părţilor prin care s-a stipulat că îndeplinirea obligaţiilor de către părţi nu poate depinde de condiţii străine acestuia.
Pe de altă parte, intimata a susţinut că aceste considerente ale instanţei de apel sunt logice în contextul în care recurenta însăși a fost cea care a invocat, atât în primă instanţă, cât şi prin cererea de apel, onerozitatea excesivă a propriilor sale obligaţii, ca urmare a creşterii preţurilor pe piaţă.
Cât priveşte enumerarea făcută de recurentă a pretinselor argumente în temeiul cărora nu i s-ar putea reţine vreo culpă contractuală, intimata a susţinut că aceste aspecte nu pot fi încadrate în critici de nelegalitate iar pe de altă parte, dacă ar fi totuşi admisibile în recurs, nu au acoperire faptică în materialul probator administrat în cauză.
În ce priveşte critica recurentei fundamentată pe ideea că, chiar şi în ipoteza unei clauze penale, creditorul ar trebui totuşi să dovedească un prejudiciu pentru a putea pretinde penalitatea, contrar dispoziţiilor art. 1538 alin. (4) C.civ., intimata a învederat că, în raport cele stipulate de acest text de lege, orice argument contrar sau discuție privind interpretarea acestei norme legale trebuie a fi considerată sterilă. În plus, în ce priveşte soluţia de jurisprudenţă pe care recurenta a invocat-o în sprijinul criticii sale, a învederat că aceasta a fost pronunţată sub vechea reglementare, astfel că nu mai poate avea vreo incidenţă în prezentul litigiu.
Intimata a combătut şi criticile recurentei referitoare la greșita aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1541 C.civ. referitoare la reducerea penalităţii excesive. Sub un prim aspect, intimata a învederat că dispoziţiile legale analizate limitează reducerea clauzei penale până la un nivel care să fie superior obligaţiei principale, astfel că, chiar dacă s-ar aprecia că această clauză ar fi generat o penalitate excesivă, nu se putea opera o reducere a acesteia sub cuantumul obligaţiei principale.
Reamintind că analiza clauzei penale s-a realizat de către instanţa de apel prin raportare la partea din obligaţie care nu a fost executată, intimata a învederat că lipsa caracterului excesiv al unei astfel de clauze rezultă din faptul că recurenta însăși a probat că a încheiat şase contracte cu clauze chiar mai oneroase, pe care le-a depus la dosar în sprijinul cererii de suspendare a executării deciziei atacate.
Cu privire la criticile recurentei vizând modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13, art. 1539 şi art. 1630 C.civ., intimata a învederat că recurenta-pârâtă a formulat cererea de penalităţi datorită înverşunării în relaţia cu reclamanta deoarece, în realitate, renunţase expres la aceste penalităţi, aşa cum rezultă din materialul probator administrat, omiţând, pe de altă parte, a combate considerentele reţinute de instanţa de apel. Intimata a făcut trimitere, cu privire la acest aspect, la întâmpinarea depusă la prima instanţă de către pârâta-recurentă, prin care ea însăși a învederat că nu a considerat oportun a mai percepe penalităţi de întârziere în raportul contractual anterior dintre părţi.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei la data de 24 octombrie 2024, recurenta a combătut excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare, reluând criticile formulate prin cererea de recurs şi prezentând argumentele care conduc la încadrarea lor în motivele de nelegalitate prev. de art. 488 pct. 6 şi 8.
În plus, cu privire la fond, recurenta a reiterat susţinerea conform căreia hotărârea atacată conţine atât considerente contradictorii cât şi considerente străine de natura pricinii, făcând trimitere inclusiv la dispoziţiile art. 425 C.proc.civ. referitoare la exigenţele procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti dar şi la art. 6 par. 1 din Convenţia pentru Apărarea drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, privitoare la exigenţele unui proces echitabil în sensul Convenţiei.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie asupra recursului declarat:
Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de recurs şi a argumentelor prezentate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul nu este fondat, criticile invocate de către recurentă şi circumscrise celor două cazuri de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ. nefiind fondate.
Subsumat cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., ce vizează vicii ale hotărârii din perspectiva considerentelor acesteia, a argumentaţiei clare şi logice care trebuie să susţină soluţia pronunţată, recurenta a invocat mai multe motive, dintre care numai unele se încadrează în exigenţele acestor dispoziţii.
Astfel, Înalta Curte reaminteşte că, în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., o hotărâre judecătorească poate fi casată în recurs atunci când:
– nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că este nemotivată iar din lectura considerentelor nu se pot identifica argumentele care să sprijine soluţia pronunţată;
– cuprinde motive contradictorii, în sensul că argumentele expuse de către instanţă se exclud unele pe altele ori sunt antagonice, astfel că ele nu pot conduce împreună la concluzia materializată în hotărârea pronunţată;
– cuprinde numai motive străine de natura cauzei, ipoteză ce poate fi reţinută numai în acele situaţii în care întreg ansamblul de considerente expuse în hotărârea atacată sunt străine litigiului, nu au legătură nici cu miza procesului, nici cu susţinerile sau argumentele părţilor şi nici cu obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată astfel încât, prin înlăturarea sau omiterea lor, se constată că, în realitate, hotărârea este nemotivată.
Aşa cum rezultă din exprimarea textului de lege, această ultimă ipoteză a cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. poate fi primit doar în măsura în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii. Prin urmare, motivul de recurs nu poate fi primit în acele ipoteze în care doar unele din considerentele instanţei sunt străine de natura pricinii, în acest caz respectivele considerente, în măsura în care nu sunt contradictorii cu celelalte motive expuse de instanţă, urmează a fi apreciate a fi indiferente ori supraabundente, iar soluţia pronunţată urmând a fi examinată numai în raport cu argumentele pertinente care se încadrează în exigenţele procedurale cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. ce impun ca motivarea să fie în acord cu obiectul şi cauza litigiului precum şi cu susţinerile şi argumentele părţilor.
Ţinând cont de aceste considerente preliminare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai unele dintre critici subsumate de recurentă cazului de casare analizat, pot fi primite şi examinate întrucât satisfac exigenţele procedurale.
Este admisibilă în acest sens critica recurentei referitoare la o pretinsă contradictorialitate a deciziei atacate, din perspectiva ordinii de examinare a apelurilor declarate în cauză, precum şi din perspectiva calificării naturii juridice a clauzei penale, însă analiza acestei critici conduce la concluzia că această critică este nefondată.
Din perspectiva ordinii de soluţionare a apelurilor, Înalta Curte nu identifică nicio contradictorialitate ci, dimpotrivă, o abordare logică din partea instanţei de apel. Astfel, este de observat că apelul reclamantei A. S.A. viza, printre altele, modul de soluţionare a capătului de cerere accesoriu din cererea de chemare în judecată, în timp ce apelul declarat de pârâta B. S.R.L. era îndreptat împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra capătului principal al cererii de chemare în judecată. Prin urmare, având în vedere că soarta cererii accesorii era strâns legată de soluţia finală asupra capătului principal de cerere, în mod logic şi judicios, instanţa de apel a procedat la examinarea cu prioritate a apelului declarat de pârâtă, care viza soluţia asupra capătului principal de cerere, întrucât soarta apelului declarat de reclamantă, cu privire la capătul de cerere accesoriu soluţionat de prima instanţă, depindea de soluţia ce urma a fi pronunţată asupra capătului principal de cerere.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu identifică considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate nici în ce priveşte natura şi regimul juridic al clauzei penale, susţinerile şi criticile recurentei având ca premisă propria sa viziune asupra clauzei penale, viziune neîmbrățișată de instanţa de apel, conform căreia creditorul ar fi îndreptăţit a solicita despăgubirea prestabilită contractual printr-o clauză penală exclusiv în ipoteza în care solicită, în prealabil, rezoluțiunea contractului.
Fără a primi această susţinere a recurentei-pârâte, instanţa de apel a expus propriul raţionament şi propriile argumente, cu trimiteri la dispoziţiile noului Cod civil, cu privire la regimul juridic al clauzei penale, din care rezultă că, în virtutea art. 1538 alin. (2) C.civ., un creditor poate solicita executarea obligaţiei convenită de părţi prin clauza penală, fără a fi nevoit să ceară şi rezoluțiunea contractului, deoarece legea nu impune o condiţionare în acest sens. În acelaşi timp, instanţa de apel a subliniat că acest fapt nu îl împiedică pe creditor să solicite şi rezoluțiunea contractului, în temeiul art. 1549 alin. (1) C.civ., fără însă a fi obligat să o ceară atunci când înţelege să se prevaleze de o clauză penală inserată în contract şi să solicite obligarea debitorului la executarea prestaţiei stabilită prin acea clauză.
Nu există nicio contradictorialitate în argumentaţia instanţei de apel, iar din lectura acestor considerente rezultă foarte clar raţionamentul acesteia. Împrejurarea relevată de recurenta-pârâtă, conform căreia instanţa de apel a conferit o cvadruplă înfăţişare clauzei penale, nu susţine teza contradictorialităţii considerentelor. Este cât se poate de evident că, în ipoteza în care se ajunge la executarea obligaţiei stabilită printr-o clauză penală, înseamnă că părţile sunt în prezenţa unei executări prin echivalent deoarece creditorul nu primeşte prestaţia la care era îndreptăţit prin contract, obiect al obligaţiei principale a debitorului, ci o altă prestaţie. În acelaşi timp, instanţa de apel a explicat argumentele pentru care a conchis că această clauză penală conturează o „despăgubire”, în sensul unei prestaţii echivalente obligaţiei principale, despăgubire ce poate fi solicitată de creditor fără a solicita rezoluțiunea contractului. Pe de altă parte, de vreme ce părţile convin asupra prestaţiei datorate de partea aflată în culpă pentru neexecutarea obligaţiei principale (clauza penală compensatorie), prin clauza penală astfel stabilită, părţile instituie un mod alternativ şi subsidiar de executare a contractului, la care poate apela doar creditorul. În fine, atunci când creditorul solicită şi rezoluțiunea contractului (deşi nu este obligat să o ceară), clauza penală serveşte la dimensionarea daunelor-interese (a despăgubirii) la care se referă art. 1549 alin. (1) C.civ. şi la care este îndreptăţit creditorul care nu se află în culpă contractuală.
Faptul că acest raţionament al instanţei de apel nu se suprapune pe argumentele şi construcţia juridică propusă de pârâta-recurentă nu face argumentaţia instanţei de apel să fie contradictorie, iar eventuala interpretare greşită a dispoziţiilor legale nu poate fi examinată din perspectiva acestei critici de nelegalitate, urmând a fi analizată circumscris celuilalt motiv de casare invocat de recurentă.
Subsumat acestui motiv de casare – art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. – recurenta a mai invocat critici prin care a pretins că o parte din argumentele instanţei de apel ar fi străine de obiectul pricinii. Dincolo de exigenţa textului de lege care impune ca motivele reţinute de instanţă să fie străine de natura cauzei, adică să nu aibă legătură cu litigiul dedus judecăţii, Înalta Curte observă că nemulţumirea recurentei are premisă faptul că instanţa de apel nu a îmbrăţişat viziunea sa privitoare la clauza penală şi regimul ei juridic, context în care recurenta a înţeles să critice orice argument al curţii de apel care susţinea raţionamentul propriu al instanţei, dar care se depărta de la viziunea recurentei-pârâte legată de modul cum operează clauza penală.
Astfel, recurenta şi-a exprimat nemulţumirea pentru faptul că instanţa de apel a apreciat operantă clauza penală chiar şi în lipsa unui capăt de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului, precum şi pentru faptul că a conferit clauzei penale convenită de părţi, în art. 7.2 din contractul încheiat, natura juridică a unei modalităţi alternative de executare a obligaţiei principale asumate. Aceste motive nu sunt însă străine de natura cauzei sau de „obiectul cauzei” cum a invocat recurenta, ci reprezintă argumentele pe care instanţa şi-a fundamentat raţionamentul juridic care a condus la soluţia pronunţată asupra apelului declarat de pârâtă, o eventuală interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale, nefiind susceptibilă a fi analizată din perspectiva acestui motiv de casare care vizează existenţa, claritatea, logica şi coerenţa motivării instanţei.
Nici examinarea comparativă a clauzei penale convenită de părţi, după cum este vorba despre o neexecutare ori o executare cu întârziere a obligaţiei principale şi nici pretinsele confuzii ale instanţei de apel, legate de motivele de încetare a contractului şi efectele sale, invocate de către recurenta-pârâtă, nu pot fi examinate din perspectiva criticii de nelegalitate subsumată art. 488 pct. 6 teza referitoare la întemeierea soluţiei numai pe motive străine de natura pricinii. În egală măsură, simpla împrejurare că instanţa de apel a examinat susţinerile pârâtei-recurente inclusiv din perspectiva unei ipotetice impreviziuni contractuale ori a unei imposibilităţi fortuite de executare, pe care le-a dedus din argumentaţia şi susţinerile pârâtei, câtă vreme ele nu constituie singurele argumente ale instanţei de apel şi nici motivele principale care susţin soluţia pronunţată, nu antrenează cazul de casare prev. de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., în contextul în care pentru casarea hotărârii legea impune ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura pricinii.
Nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte conform căreia instanţa de apel nu ar fi examinat susţinerile sale referitoare la absenţa culpei contractuale din perspectiva argumentelor aduse în acest sens. Dimpotrivă, din lectura considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanţa de apel a examinat aceste susţineri însă a constatat că pârâta a încercat să impună creditoarei o prestaţie cu schimbarea condiţiilor convenite la momentul încheierii contractului, apreciind că o astfel de conduită contractuală nu poate fi primită. În egală măsură, instanţa de apel a procedat şi la analiza susţinerilor pârâtei din perspectiva impreviziunii contractuale şi a pretinsei imposibilităţi de executare a obligaţiei principale, aşa cum a fost ea asumată, având în vedere apărările şi susţinerile pârâtei care se grefau pe ideea dificultăţilor de executare a obligaţiilor asumate, ca urmare a consecinţelor produse de condiţiile climatice din anul 2020, care au condus la scăderea producţiei de porumb şi la creşterea costurilor de achiziţionare a porumbului de pe piaţa internă. Faptul că instanţa de apel a concluzionat că nu se poate reţine o absenţă a culpei contractuale, aşa cum a invocat şi susţinut pârâta, nu echivalează cu lipsa de examinare a argumentelor acesteia.
O ultimă critică subsumată de recurenta-pârâtă cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. se referă la o pretinsă motivare contradictorie a instanţei de apel cu privire la reaua-credinţă a reclamantei, critică care însă se dovedeşte a fi vădit nefondată, fiind fundamentată pe o premisă care nu decurge din lectura hotărârii atacate. Astfel, instanţa de apel a subliniat în mod clar şi explicit că nu se poate reţine reaua credinţă a unui creditor care pretinde prestaţia la care s-a obligat debitorul în condiţiile stabilite în contract, o astfel de conduită fiind în acord cu principiul forţei obligatorii a contractului. În egală măsură însă, instanţa de apel a statuat că eventuala rigiditate contractuală şi o abatere de la principiul bunei-credinţe a creditoarei pe parcursul derulării contractului, putea fi analizată numai în contextul în care părţile ar fi încercat o adaptare a contractului din perspectiva impreviziunii contractuale, însă pârâta-debitoare nu a invocat impreviziunea şi nici nu a solicitat vreodată adaptarea contractului în raport de situaţiile pretins neprevăzute ivite şi invocate. În acest context, curtea de apel a conchis că simplul refuz al creditoarei de a primi o prestaţie în alte condiţii decât cele convenite contractual, nu reprezintă o atitudine contractuală abuzivă şi nu poate antrena concluzia relei-credinţe a acesteia cu consecinţa înlăturării răspunderii contractuale a pârâtei aflată în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor asumate, neexistând nici un aspect contradictoriu în acest raţionament al instanţei de apel.
Un al doilea set de critici formulate de recurentă au fost subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. conform căruia hotărârea atacată poate fi casată dacă a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează clauza penală şi rezoluțiunea (în principal art. 1538, art. 1539, art. 1549 alin. (1) şi art. 1554 C.civ.), în contextul în care a conchis că prevederile art. 1538 alin. (2) C.civ. pot fi aplicate autonom independent de rezoluțiunea contractului. În esenţă, recurenta a susţinut că aceste prevederi legale nu pot fi aplicate decât împreună şi că un creditor nu poate solicita penalitatea compensatorie convenită contractual printr-o clauză penală decât dacă, în prealabil, solicită rezoluțiunea contractului.
Critica recurentei nu este fondată.
Este adevărat că, potrivit art. 1549 alin. (1) C.civ. „dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.”
Din lectura acestui text de lege rezultă că dreptul creditorului la daune interese, adică la o despăgubire care să acopere prejudiciul suferit prin neexecutarea obligaţiei principale asumate de debitorul aflat în culpă contractuală, poate fi exercitat doar în ipoteza în care solicită rezoluțiunea contractului.
Acest principiu este incident în toate convenţiile în care părţile nu au convenit o clauză penală, adică nu au stabilit ele însele, pe tărâm contractual, consecinţele neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate prin convenţia lor. Într-o astfel de ipoteză, devin incidente dispoziţiile art. 1549 alin. (1) C.civ. ce reprezintă singurul temeiul juridic prevăzut de lege, în baza căruia un creditor ar putea solicita repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea obligaţiei de către debitor. Altfel spus, într-o atare ipoteză, pretenţia creditorului de reparare a prejudiciului încercat prin neexecutare nu ar avea temei contractual, iar singurul temei al îndreptăţirii la despăgubiri ar fi textul de lege de la art. 1549 alin. (1) C.civ., care, în ipoteza neexecutării fără justificare a obligaţiilor asumate contractual, reglementează ca remediu rezoluțiunea contractului, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară şi cu obligaţia debitorului de a repara eventualul prejudiciu cauzat prin conduita sa contractuală ilicită, sub forma unor daune-interes, adică a unor despăgubiri care să acopere prejudiciul astfel cauzat.
În contrast, în ipoteza în care părţile convin o clauză penală compensatorie, stabilind ele însele consecinţele neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi, în virtutea principiului libertăţii contractuale, convenind atât asupra prestaţiei compensatorii cât şi asupra întinderii acesteia, dreptul creditorului, care nu se află în culpă contractuală, de a solicita prestaţia compensatorie convenită contractual de la debitorul culpabil îşi are izvorul în contract, clauza penală astfel convenită constituind temeiul juridic al pretenţiei creditorului şi devenind operantă în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului.
Având un temei contractual de a solicita prestaţia compensatorie convenită, creditorul nu mai este obligat să ceară rezoluțiunea contractului ci doar să dovedească neexecutarea, fără justificare, a obligaţiei principale asumată de către debitor, deoarece numai în aceste condiţii clauza penală devine incidentă şi este în măsură să producă efecte juridice între părţi.
Aşa se explică şi opţiunea legiuitorului care, în cuprinsul art. 1538 alin. (2)-(4) C.civ. a statuat că, în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală, fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu, cu precizarea că debitorul nu are acelaşi drept de opţiune şi nici nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează, în acord cu considerentele instanţei de apel, că dispoziţiile art. 1538 C.civ. instituie un regim juridic diferit faţă de prevederile art. 1549 alin. (1) C.civ. Justificarea acestei diferenţe de tratament juridic se regăseşte în faptul că, spre deosebire de creditorul care nu a convenit cu debitorul său o clauză penală şi care nu poate invoca, ca temei al pretenţiilor sale de a fi despăgubit, nicio clauză contractuală, ci doar prevederile art. 1549 alin. (1) C.civ., ce impun rezoluțiunea prealabilă contractului pentru a se putea pretinde daune-interese, creditorul beneficiar al clauzei penale are un temei contractual de a solicita despăgubirea compensatorie convenită, în cazul neexecutării obligaţiei principale de către debitor, temei reprezentat de clauza penală inserată în contract, ipoteză în care singura sarcină care îi mai revine este aceea de a dovedi că obligaţia principală a rămas neexecutată fără justificare.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, în configuraţia art. 1538 C.civ., clauza penală nu se rezumă a fi o clauză prin care părţile stabilesc cu anticipaţie doar întinderea prejudiciului suferit prin neexecutare ci, în egală măsură, ea consfințește o obligaţie alternativă şi subsidiară cu rol compensatoriu, convenită contractual, la care este îndreptăţită partea care nu se află în culpă contractuală şi care dovedeşte că obligaţia principală asumată nu a fost executată de cealaltă parte în mod culpabil.
Trimiterile pe care recurenta le face la dispoziţiile art. 1538 alin. (5) C.civ., conform cărora „dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă”, nu sunt de natură a duce la o altă concluzie. Aceste prevederi legale invocate reglementează o ipoteză distinctă de cea examinată în prezentul litigiu şi au în vedere convenţia părţilor referitoare la soarta prestaţiei parţiale efectuate în derularea contractului, fiind evident că o astfel de clauză penală, a cărei incidenţă nu mai presupune nicio prestaţie din partea niciuneia dintre părţile contractuale, îşi poate produce efectele doar în cazul desfiinţării contractului prin rezoluțiune, constituind o excepţie de la principiul restituirii prestaţiilor, principiu ce guvernează regimul juridic al rezoluțiunii privită drept cauză de desfiinţare retroactivă a contractului.
În contrast, în ipoteza analizată în prezentul litigiu, este vorba despre cererea unui creditor de executare a unei obligaţii asumate contractual, respectiv cererea de executare a unei prestaţii compensatorii, alternative şi subsidiare. Prin urmare, din perspectivă contractuală, este vorba tot despre o cerere de executare a contractului, deoarece este vorba despre un drept şi o obligaţie corelativă izvorâte din contract. Însă, cererea de executare nu priveşte obligaţia principală asumată prin contract, ci obligaţia alternativă, compensatorie şi subsidiară convenită de părţi, pentru ipoteza neexecutării obligaţiei principale.
Nici argumentele recurentei referitoare la dispoziţiile art. 1516 C.civ., nu sunt de natură a contura temeinicia susţinerilor acesteia.
Este adevărat că, din economia dispoziţiilor art. 1516 alin. (2) pct. 1 şi 2 C.civ., rezultă că, atunci când debitorul, fără justificare, nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, în principal creditorul, poate, la alegerea sa, fie să ceară executarea silită a obligaţiei principale, fie să solicite rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative.
Este de observat însă că acelaşi text de lege de la art. 1516 alin. (2) C.civ., prevede la pct. 3 şi opţiunea creditorului de a folosi, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său. Fiind vorba despre un drept la despăgubire invocat de creditorul-reclamant din prezenta cauză, clauza penală convenită de părţi în contract, prin care s-a stabilit obligaţia de despăgubire şi întinderea despăgubirii, reprezintă mijlocul prevăzut de lege pentru satisfacerea dreptului său la despăgubiri a creditorului, astfel că justificarea de către creditoarea-reclamantă a pretenţiilor sale doar pe temeiul contractual, constituit de clauza penală convenită de părţi, nu reprezintă o abordare de natură a înfrânge dispoziţiile art. 1516 C.civ., ci un demers în acord cu prevederile cuprinse în art. 1516 alin. (2) pct. 3 C.civ.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei referitoare la consecinţele injuste care ar rezulta din executarea clauzei penale şi menţinerea în vigoare a contractului dintre părţi, în ipoteza în care acesta nu este rezolvit. În realitate, o asemenea finalitate este exclusă.
De esenţa clauzei penale compensatorii este faptul că ea înlocuieşte obligaţia principală. Aceasta este şi raţiunea pentru care dispoziţiile art. 1538 alin. (2) şi art. 1539 alin. (1) C.civ., prevăd expres că:
– în caz de neexecutare, creditorul are un drept de opţiune şi poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală;
– creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi penalitatea.
Pe cale de consecinţă, odată exercitată opţiunea de a cere şi a primi prestaţia compensatorie convenită prin clauza penală, creditorul nu va putea pretinde în viitor atât executarea obligaţiei principale cât şi executarea compensaţiei convenite contractual, deoarece prevederile art. 1539 alin. (1) interzic în mod expres o asemenea conduită, astfel că temerea recurentei privind o dublă executarea a sa în viitor este ipotetică şi nefundamentată juridic.
În ce priveşte critica recurentei referitoare la o pretinsă nesocotire, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor referitoare la interpretarea convenţiilor, cuprinse în art. 1266-1269 C.civ., instanţa supremă constată că recurenta nu a indicat care regulă de interpretare şi în ce mod a fost nesocotită ori aplicată în mod greşit de către instanţa de apel. În contextul în care interpretarea clauzelor contractuale implică un demers de apreciere a instanţei de fond, prin corelarea clauzelor din contract cu materialul probator administrat în cauză, concluzia instanţei de fond referitoare la conţinutul raportului juridic dintre părţi, la drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi la întinderea acestora, reprezintă aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii iar nu de eventuala nelegalitatea a acesteia, astfel că ele nu pot forma obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului.
Nu este fondată nici critica referitoare la pretinsa neexaminare de către instanţa de apel a unor dispoziţii legale apreciate de către recurentă a fi incidente în cauză şi, analiza eronată a aspectelor ce ţin de imposibilitatea fortuită de executare sau de impreviziunea contractuală. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel, în mod legal, a omis a analiza aceste dispoziţii legale, în contextul în care a valorificat şi pus în valoare o clauză contractuală convenită de părţi în art. 10.3 din contract, în virtutea principiului libertăţii contractuale. Prin această clauză de agravare a răspunderii, pârâta-recurentă, în calitatea sa de vânzător şi-a asumat riscul tuturor împrejurărilor care au fost avute în vedere de părţi la data semnării contractului, conform art. 1271 alin. (3) lit. c) C.civ., fiind de acord şi să nu invoce impreviziunea contractuală, în ipoteza survenirii unor schimbări ale acestor împrejurări. În acest context, în mod corect, şi în acord cu principiul forţei obligatorii a contractului, consfințit de art. 1270 C.civ., instanţa de apel a concluzionat asupra caracterului nefondat al susţinerilor pârâtei privitoare la impedimentele ivite pe parcursul derulării contractului cât şi asupra caracterului nefondat al susţinerilor pârâtei care a pretins că reclamanta a fost în culpă contractuală deoarece a refuzat primirea prestaţiei în alte condiţii decât cele convenite contractual.
Or, instanţa de apel, în acord cu principiul forţei obligatorii a contractului, a explicat de ce nu se poate reţine reaua-credinţă a reclamantei pentru simpla împrejurare că a refuzat să primească o prestaţie în alte condiţii decât cele convenite contractual, mai ales în contextul în care pârâta-vânzător şi-a asumat contractual toate riscurile ce ar fi putut surveni ca urmare a schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii convenţiei.
Toate aceste aspecte, ce ţin de interpretarea voinţei contractuale, de modul în care părţile au înţeles să îşi deruleze relaţiile contractuale, de atitudinea lor contractuală, precum şi de îndeplinirea sau nu a condiţiilor pentru antrenarea răspunderii contractuale, reprezintă aspecte de temeinicie ce comportă o apreciere din partea instanţelor de fond prin raportare la contractul dintre părţi şi probatoriul administrat, fiind totodată apanajul exclusiv al acestora, neputând fi cenzurate prin intermediul căii de atac a recursului.
Tot critici de netemeinicie sunt şi aserţiunile recurentei prin care aceasta a invocat lipsa caracterului nejustificat al neexecutării sale, culpa şi reaua-credinţă a reclamantei în derularea raportului juridic, pretinsa înlăturare a prezumţiei sale de culpă contractuală, lipsa unui prejudiciu suferit de reclamantă, sau cele legate de imposibilitatea executării obligaţiei de livrare în contextul în care livrările din România au întâmpinat imposibilitatea obiectivă de realizare, iar reclamanta a generat neexecutarea contractului prin refuzul de a primi marfa similară achiziționată din Ungaria, astfel că acestea nu pot face obiect de analiză în recurs.
Nu este fondată nici critica recurentei referitoare la pretinsa interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1538 alin. (4) C.civ., conform cărora „creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.” Decizia de speţă invocată în sprijinul opiniei susţinută de recurentă, conform căreia clauza penală nu îl dispensează pe creditor de dovada prejudiciului, are în vedere un raport juridic născut sub imperiul legislaţiei civile anterioare (Codul civil 1864). Pe de altă parte, susţinerea recurentei nu poate fi primită deoarece este contrară conţinutului clar şi explicit al textului de lege. Raţiunea acestui text de lege îşi are fundamentul tot în principiul forţei obligatorii a contractului, instituit de art. 1270 C.civ. De vreme ce părţile, prin acordul lor de voinţe, au convenit contractual, nu doar asupra obligaţiilor principale asumate, ci şi asupra eventualului prejudiciu pe care l-ar suferi prin neexecutare, conturând inclusiv întinderea acestui prejudiciu şi fiind de acord cu repararea acestuia, imperativul respectării forţei obligatorii a contractului impune ca o astfel de clauză să nu mai fie discutată la epoca la care contractul ajunge în impas, ci să fie executată, fără ca creditorul să mai fie pus în situaţia dificilă de a proba existenţa sau întinderea prejudiciului, remediul pentru situaţia ipotetică a unei despăgubiri excesive prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut la încheierea contractului, fiind reglementat de art. 1541 C.civ. care permite instanţei, în anumite circumstanţe, reducerea penalităţii astfel convenite.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1541 C.civ., referitoare la reducerea penalităţii, nu poate fi primită deoarece argumentele aduse de recurentă reprezintă critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
Este de observat că prevederile art. 1541 alin. (1) lit. b) C.civ., invocate în cauză de către recurentă, permit în mod excepţional instanţei de judecată să reducă penalitatea în ipoteza în care aceasta este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.
Legea nu prevede criterii de determinare a caracterului „vădit excesiv” al penalităţii care ar permite instanţei să intervină autonomia contractuală, astfel că lasă la libera apreciere a instanţei să cântărească, de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele şi particularităţile fiecărei speţe în parte, ce anume criterii trebuie utilizate pentru a se identifica eventualul caracter vădit excesiv al penalităţii raportat la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la data încheierii contractului. Din această perspectivă, împrejurarea că instanţele de fond s-au raportat la preţul de vânzare a tonei de porumb convenită contractual de părţi, observând că penalitatea este mult inferioară acestui preţ stabilit de părţi, nu reprezintă un aspect de nelegalitate al hotărârii atacate, instanţa de apel, la fel ca şi prima instanţă de altfel, fiind libere să evalueze, în funcţie de criterii apreciate relevante în raport cu circumstanţele speţei, caracterul rezonabil sau vădit excesiv al penalităţii.
Cât priveşte ultima critică a recurentei, aceasta vizează argumentele instanţei de apel cu privire la apelul declarat de reclamantă, privitor la caracterul neîntemeiat al cererii reconvenţionale promovate în cauză (având ca obiect pretenţii-penalităţi de întârziere rezultate dintr-un alt raport juridic al celor două părţi litigante), recurenta susţinând că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1539 teza finală C. civ., ca urmare a aplicării greşite a prevederilor ce reglementează renunţarea la drept, statuând că renunţarea la un drept ar putea fi şi implicită/prezumată, în contextul în care dispoziţiile art. 13 C. civ. consacră expres că „renunţarea la un drept nu se prezumă.”
Privitor la această critică, instanţa supremă constată că, potrivit art. 1539 teza finală C.civ., în cazul penalităţii stabilită pentru întârzierea în executarea obligaţiei, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.
Se observă, aşadar, că dispoziţia legală instituie două împrejurări a căror prezenţă nu dau creditorului dreptul la penalităţi de întârziere: primirea prestaţiei fără rezerve, ceea ce reprezintă o stare de fapt ce se impune a fi determinată din analiza probatoriului administrat şi renunţarea la acest drept, ce presupune examinarea intervenirii unui astfel de act de dispoziţie din perspectiva regimului juridic aplicabil renunţării la un drept.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie primeşte observaţia recurentei conform căreia principiul general este cel înscris în art. 13 C.civ., care statuează că „renunţarea la un drept nu se prezumă.”
Însă, din analiza corelată a acestor dispoziţii legale se pot trage cel puţin două concluzii:
– cu referire strictă la penalităţile de întârziere, primirea fără rezerve a prestaţiei cuvenite şi renunţarea la dreptul de a solicita penalităţi de întârziere produc acelaşi efect, respectiv pierderea de către creditor a dreptului de a cere penalităţi;
– primirea fără rezerve a prestaţiei cuvenite şi păstrarea dreptului de a cere penalităţi sunt incompatibile din punct de vedere juridic.
Pe de altă parte, potrivit art. 1630 ce reglementează remiterea de datorie (iertarea de datorie), aceasta poate fi atât expresă cât şi tacită, însă din lectura deciziei atacate, nu rezultă părţile litigante să fi invocat remiterea de datorie în cadrul susţinerilor acestora şi, cu atât mai puţin, ca instanţa de apel să fi analizat incidenţa dispoziţiilor art. 1630 C.civ., rezumându-se a examina aspectul litigios dedus judecăţii, exclusiv din perspectiva art. 1539 C.civ.
În acest context, se observă că instanţa de apel a statuat, în mod judicios, că dispoziţia legală cuprinsă în art. 1539 teza finală C.civ. reprezintă o dispoziţie legală, inexistentă în legislaţia civilă anterioară, care „instituie o prezumţie legală dedusă din împrejurarea că, acceptând fără rezerve executarea obligaţiei, creditorul fie este mulţumit de prestaţia primită, fie nu a suferit, în fapt, nici un prejudiciu.”
Confirmând aceste statuări interpretative ale instanţei de apel ca fiind judicioase şi conforme cu sensul dispoziţiilor art. 1539 C.civ., instanţa supremă apreciază nefondate susţinerile recurentei conform cărora, în absenţa unei renunţări exprese ori a unei remiteri de datorie, dreptul creditorului de a cere penalităţi subzistă pe toată perioada termenului de prescripţie. Dincolo de exprimarea neechivocă a textului de lege înscris în teza finală a art. 1539 C.civ., nu există niciun argument juridic care să conducă la concluzia că acceptarea fără rezerve a prestaţiei nu are niciun efect asupra dreptului de a cere penalitatea de întârziere. O acceptare fără rezerve a unei prestaţii contractuale executate cu întârziere, nu înseamnă altceva decât primirea fără nicio obiecțiune a acestei prestaţii, ceea ce semnifică faptul că un astfel de creditor nu a fost afectat de întârziere, fiind de acord să primească obligaţia chiar şi ulterior scadenţei iniţial stabilite. O astfel de atitudine contractuală, constând în executarea cu întârziere urmată de primirea fără rezerve a prestaţiei, în contextul consensualismului contractual, poate fi şi semnificaţia unui acord tacit de prelungire a scadenţei, astfel că debitorul nu mai poate fi considerat a fi în întârziere şi, prin urmare, nu mai poate fi vorba despre penalităţi de întârziere datorate de acesta şi cuvenite creditorului.
Pe de altă parte, se mai constată că instanţa de apel a subliniat că ceea ce s-a invocat în apărare de către reclamantă, a fost primirea fără rezerve de către pârâtă a prestaţiei, subliniind că, prin modul de reglementare, legiuitorul a asimilat, din perspectiva efectelor produse, acceptarea fără rezerve de către creditor a executării obligaţiei în alt loc sau cu întârziere, cu renunţarea la clauza penală.
Prin urmare, împrejurarea esenţială care a determinat instanţa de apel să concluzioneze că penalităţile solicitate nu sunt datorate, a fost aceea că, la epoca executării prestaţiei, aceasta a fost primită fără rezerve de către pârâtă, astfel că dreptul acesteia de a mai cere penalitatea de întârziere s-a stins ca urmare a conduitei sale contractuale.
Prin urmare, chiar dacă în considerentele sale, instanţa de apel a făcut vorbire şi despre „prezumţia de renunţare la penalităţi”, dedusă din acceptarea fără rezerve a prestaţiei de către pârâtă, o astfel de abordare nu constituie o înfrângere a dispoziţiilor art. 13 C.civ., conform cărora renunţarea la un drept nu se prezumă, ci constituie o deducţie logică bazată pe incompatibilitatea juridică ce există între acceptarea fără rezerve a prestaţiilor şi subzistenţa, în acelaşi timp, a dreptului de a cere penalităţile de întârziere.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte a făcut aplicarea art. 496 C.proc.civ. şi a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 345/A din 21 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timișoara, Secţia de insolvență, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.
Totodată, urmare a respingerii recursului, având în vedere dispoziţiile art. 453 C.proc.civ. conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească părţii care a câştigat, cheltuielile de judecată avansate de aceasta în proces şi constatând că recurenta este partea care a pierdut procesul în recurs, în înţelesul acestor prevederi legale, Înalta Curte a obligat recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 79.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei.
