În cazul neîndeplinirii condiției suspensive – deficiente condicione a qua – actul este reputat a nu fi produs efecte juridice. Astfel, deși contractul s-a încheiat, raportul juridic obligațional este suspendat, iar acţiunea intentată de creditor înainte de îndeplinirea condiţiei nu are niciun efect, întrucât dreptul nu există.
Potrivit art. 1.403 C.civ., sancțiunea aplicabilă unui act juridic încheiat sub condiție suspensivă pur potestativă este nu nulitatea, ci lipsirea lui de efecte, echivalentă cu inexistența, cu caracterul său nescris.
Așadar, subsecvent statuării corecte privind existența unei condiții suspensive pur potestative, instanța de apel trebuia să analizeze motivele de apel pornind de la cele două premise, și anume că raporturile juridice sunt suspendate și lipsite de efecte.
În contrast, statuând asupra principiilor retroactivității și restabilirii situației anterioare, instanța de apel a plasat greșit disputa litigioasă în planul restituirii prestațiilor în temeiul unui contract desființat cu efect retroactiv, reglementată de art. 1.635 C.civ., deși cauza juridică, răspunderea contractuală, îi impunea, cu prioritate, să stabilească dacă între părți există un contract valid, care să fundamenteze acțiunea.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 177 din 31 ianuarie 2024
Prin cererea înregistrată la 14.04.2022, pe rolul Tribunalului Vrancea, Secția a II-a civilă şi de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. Vrancea a chemat în judecată pe pârâții Î.I. B. și C., solicitând obligarea lor la plata sumelor de 6.925 USD, în echivalent în lei, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul contractual cauzat şi de 284.900 lei, reprezentând beneficiu nerealizat.
Prin sentinţa civilă nr. 126/29.12.2022, Tribunalul Vrancea, Secţia a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, toate părţile au promovat apel.
Prin decizia nr. 162/18.05.2023, Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de Î.I. B. şi C., a admis calea de atac formulată de S.C. A. S.A. Vrancea, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi, în rejudecare, a admis cererea, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 6.925 USD, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a sumei de 284.900 lei, cu titlu de beneficiu nerealizat, și a sumei de 10.151,22 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în fond şi în apel.
Întreprinderea individuală Î.I. B. și C. au promovat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și, în rejudecare, respingerea apelului formulat de S.C. A. S.A. Vrancea, cu consecința menținerii sentinţei primei instanțe, prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei.
Printr-un prim motiv de recurs, autorii căii de atac au invocat că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei; s-au prevalat, astfel, de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
În motivare, în temeiul art. 1.401 alin. (1) C. civ., recurenții au arătat că stipulația privind obligația de predare a biletului la ordin în 24 de ore de la încheierea contractului are natura unei condiții rezolutorii, că interpretarea dată ei de curtea de apel este contradictorie și concluzia eronată; au afirmat că o condiție rezolutorie pur potestativă din partea debitorului are valoarea unei clauze exprese de revocare a obligației și este valabilă.
Au indicat că formularea unei condiții suspensive presupunea a se menționa expres că actele juridice iau naștere numai dacă vânzătorul predă biletele la ordin, ceea ce nu s-a întâmplat.
Așadar, au conchis că, prin încălcarea art. 1.266 C.civ., instanța de apel a dat o calificare juridică greșită clauzei 2.7 lit. g), vădit contrară voinței părților, în a căror înțelegere nepredarea biletelor la ordin caracteriza realizarea condiției rezolutorii, cu consecința anulării contractului și a lipsirii lui de efecte comerciale și juridice.
Printr-un al doilea motiv de recurs, autorii căii de atac au indicat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; au invocat, astfel, ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea acesteia, au susținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii contractuale; au precizat că nelivrarea produselor agricole contractate este reală, însă culpa lipsește, câtă vreme au probat survenirea în anul 2020 a unei secete severe, necontestată de intimată, care a condus la calamitarea culturilor deținute și a generat o imposibilitate obiectivă de livrare a produselor, în sensul art. 1.351 C.civ.
Recurenții au afirmat că pretențiile cumpărătoarei, întemeiate pe contractele nr. T041/24.02.2021, încheiat cu S.C. D. S.R.L. pentru porumb, și nr. 23672/04.12.2020, încheiat cu S.C. E. S.A. pentru floarea soarelui, sunt nefondate, întrucât prejudiciul a fost cauzat chiar de intimată, care cunoștea, la semnarea lor, că nu i se vor livra cerealele.
Totodată, au apreciat că prejudiciul pretins nu este cert, iar cuantificarea sa excedează prevederile contractuale, întrucât art. 2.7 lit. h) din contracte nu permite cumpărătorului să pretindă beneficiul nerealizat.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la 26.10.2023, S.C. A. S.A. Vrancea a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.
În primul rând, a arătat că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., lipsind motivele contradictorii; a susținut că obligația de predare a biletului la ordin depindea exclusiv de voința debitorilor-pârâți și, fiind asumată sub condiție suspensivă pur potestativă, conduce la lipsirea de orice efect a actelor juridice, conform art. 1.403 C. civ.
Totodată, a argumentat că, și în ipoteza în care condiția pur potestativă ar fi rezolutorie, culpa recurentei în desființarea contractelor determină obligarea ei la acoperirea prejudiciului cauzat.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În fața primei instanțe, pârâții, actualii recurenți, au opus acțiunii în răspundere contractuală, inițiate de reclamantă, lipsa de eficacitate a obligațiilor asumate potrivit contractelor de achiziție, dedusă din îndeplinirea condiției prevăzute de art. 2.7 lit. g) din acestea, pe care au apreciat-o ca fiind pur potestativă rezolutorie.
Tribunalul a statuat că stipulația contractuală nu reglementează o obligație asumată sub condiție pur potestativă, dar a apreciat incidentă excepţia nulităţii contractului și a respins pretențiile, ca fiind întemeiate pe un contract încetat de drept.
Toate părțile au declarat apel, fiind admisă numai calea de atac promovată de S.C. A. S.A. Vrancea, care a calificat drept rezolutorie condiția sub care pârâta și-a asumat obligația de a preda biletele la ordin și a învederat că a renunțat la beneficiul ei, în sensul art. 1.406 C. civ.; totodată, a argumentat că, inclusiv în situația anulării contractelor, pârâtei îi incumbă repararea prejudiciilor pricinuite.
Curtea de apel a reținut că, deși obligaţia în litigiu a fost asumată de vânzătorul-pârât Î.I. B., sub condiţie suspensivă pur potestativă, lipsită, potrivit art. 1.403 C.civ., de orice efect juridic, apelanta-reclamantă nu pierde dreptul la daune-interese, fiind incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, excepție de la principiul retroactivității și stabilirii situației anterioare, care cârmuiesc nulitatea.
Prin recursul promovat, pârâții apreciază nelegală admiterea apelului S.C. A. S.A. Vrancea, iar, în primul rând, subsumat motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., afirmă că art. 2.7 lit. g) din contracte reprezintă nu o condiție suspensivă pur potestativă, cum a statuat, contradictoriu, instanța de apel, ci o condiție rezolutorie, a cărei îndeplinire determină anularea contractului, care nu produce niciun fel de efecte comerciale și juridice.
Instanța supremă reamintește că, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., hotărârea este casabilă în cazul în care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, iar, prin prisma motivelor contradictorii, atunci când considerentele sunt antagonice, astfel încât fundamentează soluții diametral opuse sau prefigurează o soluție divergentă celei regăsite în dispozitiv.
Criticile vor fi încadrate și analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., câtă vreme nu caracterizează niciuna dintre ipotezele reglementate de pct. 6, ci vizează legalitatea statuărilor instanței de apel în privința aplicării art. 1.399-1.401 și 1.403 C.civ., cu privire la contractele de achiziție încheiate între părți, prin prisma interpretării și aplicării art. 2.7 lit. g) din acestea.
Pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, Înalta Curte confirmă concluzia curții de apel cu privire la natura suspensivă pur potestativă a condiției inserate în clauza 2.7 lit. g), însă infirmă dezlegarea cu privire la efectul condiției asupra contractelor de achiziție.
Starea de fapt stabilită în fața instanțelor devolutive relevă că părțile – reclamanta, în calitate de cumpărător, și pârâtul Î.I. B. – în calitate de vânzător, au încheiat două contracte de vânzare, nr. 7061/23.06.2020 – prin care se achiziționa floarea-soarelui, cu termen de livrare 30.09.2020, și nr. 7186/25.06.2020 – prin care se livra porumb, la 30.10.2020; reclamanta urma să își execute obligația de plată în 48 de ore de la livrare.
Clauza 2.7 lit. g) din contracte are următorul conținut: „Pentru a garanta îndeplinirea integrală a obligațiilor asumate prin prezentul contract, vânzătorul va emite un bilet la ordin avalizat (…). Dacă biletul la ordin nu intră în posesia cumpărătorului în termen de 24 de ore de la emiterea contractului, contractul este considerat anulat și nu produce niciun fel de efecte comerciale și juridice ”.
Instanțele au fost învestite de cumpărător cu o acțiune în răspundere contractuală, iar, în contextul invocării, în apărare, de către vânzător a efectului produs asupra contractelor de clauza 2.7 lit. g), legala aplicare a normelor de drept material presupune ca această prevedere să fie analizată, din perspectiva art. 1.399-1.403 C.civ., drept o condiție ce afectează contractele de vânzare.
Pentru a califica această modalitate după criteriul naturii efectelor produse, Înalta Curte va investiga, premergător, în ce măsură este incidentă prezumția reglementată de art. 1.401 alin. (2) C.civ., care statuează că: „Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini”; subsecvent, va aplica definițiile prevăzute de art. 1.400-1.401 din cod, pentru a determina voința părților, în considerarea art. 1.266.
Procedând astfel, notează că scadența obligațiilor principale – decelate, prin recurgerea la art. 1.672 și 1.719 C.civ., ca fiind transmiterea proprietății și predarea bunului vândut și, respectiv, preluarea acestuia și plata prețului – este ulterioară momentului când condiția examinată se putea îndeplini, și, astfel, conchide că prezumția reglementată de art. 1.401 alin. (2) din cod nu poate fi activată; în secvențialitatea raportului juridic litigios, îndeplinirea condiției predării biletului la ordin era prefigurată cu prioritate – la 24 de ore de la emiterea contractelor, 23 și 25.06.2020 – în timp ce scadența obligației de livrare, 30.09 și 30.10.2020, și a celei de plată, în 48 de ore de la livrarea mărfii, erau ulterioare.
În continuare, observă că obligația de predare a biletului la ordin este plasată în antecedența oricărui efect al contractelor și, în orice caz, în precedența momentului în care cumpărătorul era chemat să își îndeplinească propriile obligații, ceea ce impune concluzia că voința părților a fost de a învesti obligația litigioasă cu valența de a confirma sau, dimpotrivă, de a infirma intenția vânzătorului de a se obliga, concordant cu art. 1.240 alin. (2) C.civ.
Prin urmare, aplicarea art. 1.400 C.civ. conduce la concluzia că eficacitatea contractelor depinde de îndeplinirea condiției suspensive, reglementate de art. 2.7 lit. g) din contractele de achiziție. Contrar susținerilor intimatului, această calificare nu este subordonată inserării în contract a unei prevederi care să menționeze literal că actele juridice iau naștere numai dacă se predau biletele la ordin.
În subsecvența concluziei anterioare, condiția suspensivă trebuie examinată și în raport cu criteriul legăturii dintre realizarea ei și voința părților, deoarece, în regulă generală, astfel cum corect arată și autorii recursului, numai obligația asumată sub condiție rezolutorie pur potestativă este valabilă, în timp ce actele juridice încheiate în același mod, dar sub condiție suspensivă, sunt lipsite de efecte, concordant cu art. 1.403 C.civ.
Înalta Curte își însușește calificarea pe care instanța de apel a dat-o condiției, ca fiind pur potestativă, de vreme ce debitorul obligației nu a dovedit că predarea biletelor la ordin avalizate depindea și de voința unei alte persoane sau de hazard, pentru ca ea să fie considerată cauzală.
Pentru considerentele expuse, instanța de recurs înlătură critica recurenților-pârâți privind calificarea condiției sub care a fost asumată obligația de predare a biletelor la ordin, și va examina, în continuare, motivul care pune în discuție eficiența contractelor.
Fără a contesta că pârâta Î.I. B. nu și-a îndeplinit obligația asumată, conform art. 2.7 lit. g), actualii recurenți s-au prevalat în apărare de ineficacitatea contractelor, avându-și originea tocmai în această neexecutare; au susținut, folosind termenii clauzei, că actele juridice „au fost anulate”.
Instanțele de fond au acceptat această teză, însă, suplimentar tribunalului, curtea de apel a statuat că principiile retroactivității și stabilirii situației anterioare nu sunt aplicabile, ca efect al regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans, și, astfel, intimata-reclamantă conservă dreptul la daune-interese, în temeiul contractelor de achiziție.
Pentru considerentele expuse în continuare, Înalta Curte găsește nelegală dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar motivului de apel prin care S.C. A. S.A. Vrancea a susținut că pârâții sunt ținuți la repararea prejudiciilor pricinuite și constată că se impune rejudecarea căii de atac declarate de reclamantă, în conformitate cu dezlegările din prezenta decizie.
Instanțele devolutive au aplicat literal clauza 2.7 lit. g) din contractele în litigiu și au conchis că sancțiunea neîndeplinirii acestei condiții este nulitatea.
Instanța supremă infirmă această interpretare, contrară înseși calificării pe care curtea de apel a dat-o condiției menționate – suspensivă pur potestativă – și impune concluzia că dispoziția în litigiu avea a fi interpretată, potrivit art. 1.266 alin. (1) C.civ., cu detașarea de sensul literal al termenilor folosiți de părți.
În cazul neîndeplinirii condiției suspensive – deficiente condicione a qua – actul este reputat a nu fi produs efecte juridice; deși contractul s-a încheiat, raportul juridic obligațional este suspendat, iar acţiunea intentată de creditor înainte de îndeplinirea condiţiei nu are niciun efect, întrucât dreptul nu există.
Potrivit art. 1.403 C.civ., sancțiunea aplicabilă unui act juridic încheiat sub condiție suspensivă pur potestativă este nu nulitatea, ci lipsirea lui de efecte, echivalentă cu inexistența, cu caracterul său nescris.
Așadar, subsecvent statuării corecte privind existența unei condiții suspensive pur potestative, curtea de apel trebuia să analizeze motivele de apel pornind de la cele două premise sintetizate anterior; că raporturile juridice sunt suspendate și lipsite de efecte.
În contrast, statuând asupra principiilor retroactivității și restabilirii situației anterioare, curtea de apel a plasat greșit disputa litigioasă în planul restituirii prestațiilor, în temeiul unui contract desființat cu efect retroactiv, reglementată de art. 1.635 C.civ., deși cauza juridică, răspunderea contractuală, îi impunea, cu prioritate, să stabilească dacă între părți există un contract valid, care să fundamenteze acțiunea.
Distinct de acest fapt, nici analiza sumară făcută efectelor nulității de instanța de control judiciar devolutiv nu este legală, nici în drept, câtă vreme, în actuala reglementare civilă, regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu constituie o excepție de la principiul restitutio in integrum, dar nici în fapt, în condițiile în care, deși părțile sunt obligate, în temeiul art. 1.343 teza a doua C.civ., să își restituie plata făcută înainte de îndeplinirea condiției suspensive, în litigiu nu s-a făcut și nici alegat o asemenea plată.
Apărările intimatei în combaterea criticii analizate nu pot fi valorificate; raționamentul propus este contradictoriu, din moment ce, deși acceptă, ca premisă, ineficacitatea obligațiilor principale, conchide că, în temeiul contractelor, poate fi atrasă răspunderea contractuală a pârâților.
Tot astfel, noțiunea de desființare culpabilă de care se prevalează intimata este antagonică efectului neîndeplinirii condiției suspensive, care constă tocmai în a considera că actul juridic nu a fost niciodată încheiat.
Pentru motivele expuse, critica prin care recurenții susțin că instanța de apel a reținut greșit incidența cauzei de nulitate și că, în realitate, contractele de achiziție nu au produs efecte este găsită fondată.
În consecință, pornind de la considerentele prezentei decizii, curtea de apel va rejudeca apelul promovat de S.C. A. S.A. Vrancea, verificând, cu prioritate, fundamentul atragerii răspunderii contractuale a pârâților, existența unui contract valabil.
În vederea unei judecăți unitare, noua judecată va privi și apelul declarat de pârâți împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 126/29.12.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea, Secţia a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, nu însă și cu privire la dispoziția de reducere a onorariului avocațial, intrată în puterea lucrului judecat.
Al doilea motiv de casare valorificat de recurenți este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., circumscris căruia afirmă că instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Instanța supremă nu va statua asupra acestor motive, câtă vreme răspunderea contractuală nu poate fi concepută decât în prezența unei obligații eficace, deci a unui contract încheiat, iar consecutiv tranșării acestei chestiuni, curtea de apel va analiza, în limita utilității lor, și criticile referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii contractuale, expuse de recurenți în sprijinul motivului de casare analizat.
De aceea, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C.proc.civ., a admis recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi Î.I. B. împotriva deciziei nr. 162/18.05.2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, care a fost casată și, nefiind întrunite condițiile pentru rejudecarea procesului de instanța de recurs, a trimis cauza instanței de apel pentru o nouă judecată a apelurilor promovate de C. şi Î.I. B. și de S.C. A. S.A. Vrancea.
Curtea de apel va statua și asupra chestiunii incidentale a cheltuielilor de judecată, în condițiile art. 453 C.proc.civ.
