Prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei unui împrumut, la care dă dreptul însăşi încheierea unui atare act juridic, este guvernată de dispoziţiile art. 7 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.”
O astfel de statuare nu presupune nicidecum crearea unei identităţi ori suprapuneri între data încheierii actului juridic şi cea a scadenţei împrumutului. Este real că de esenţa împrumutului este o scadenţă ulterioară datei încheierii actului, însă acest aspect nu intră în coliziune ori nu neagă realitatea că prescripţia dreptului material la
acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului începe să curgă după regulile statornicite de art. 7 alin. (2) din Decretului nr. 167/1958, întrucât independent de ceea ce au prefigurat părţile în legătură cu restituirea împrumutului (dar nu au şi reglementat prin convenţia lor scrisă), de la data încheierii actului juridic se naşte dreptul acestora la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului nereglementat ori nestipulat. De la acelaşi moment, potrivit regulilor instituite prin art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă şi termenul de prescripţie al unui atare drept, iar pe toată durata acestuia (aşadar, înăuntrul termenului de prescripţie) dispoziţiile art. 1582 – 1583 C.civ. îşi pot găsi deplină aplicare, fiind greşit considerentul instanței de apel care a văzut în evenimentul juridic al intervenirii prescripţiei un mijloc de golire de conţinut a acestor prevederi legale.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.10.2019 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., să se stabilească termenul scadent pentru restituirea sumei de 123.000 euro, reprezentând preţul plătit de reclamanţi cu titlu de împrumut în calitate de procuratori de fonduri pentru cumpărarea unui apartament de către pârâţi, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2158, art. 2162 C.civ., art. 30, art. 192-195 C.proc.civ.
Pârâta D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, respectiv excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa din 2020, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Câmpulung.
Prin sentinţa din 2020, Judecătoria Câmpulung a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.
Prin sentinţadin 12.01.2021, Tribunalul Argeş – Secţia civilă a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.
Prin decizia 20.10.2021, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul
Argeş.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat generic pe dispoziţiile art. 483 C.proc.civ. pârâta D., arătând că hotărârea recurată este nelegală în ce priveşte modalitatea de interpretare și aplicare a dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune cuprinse în Decretul nr. 167/1958, precum şi a dispoziţiilor art. 1582 C.civ.
În acest sens, arată că reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere privind stabilirea unui termen de scadenţă pentru restituirea unui împrumut pentru care nu s-a prevăzut o astfel de dată.
Fiind vorba de o acţiune în realizare aferentă unui drept de creanţă, aceasta este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data acordării împrumutului (în lipsa altor dispoziţii speciale).
Cum reclamantul nu a solicitat instanţei, în lipsa unui acord cu părţile, în termen de 3 ani de la data acordării împrumutului, stabilirea unei date scadente, acesta nu mai are o astfel de posibilitate dincolo de momentul împlinirii termenului de prescripţie, pierzând dreptul material la acţiune, coroborat cu opoziţia recurentei prin invocarea excepţiei prescripţiei în termenul legal.
Intimaţii-reclamanţi A., B. au formulat întâmpinare prin care au arătat că este greşită soluţia primei instanţe care a prezumat că data scadenţei împrumutului coincide cu data încheierii
contractului, o atare prezumţie fiind una care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 1582 C.civ. În raport cu obiectul acţiunii, instanţa avea obligaţia să stabilească, în raport cu împrejurările cauzei, o altă dată pentru plata obligaţiei de restituire a împrumutului.
Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.
De asemenea, a formulat întâmpinare şi intimatul-pârât C., prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei din apel care nu s-a pronunţat ferm în sensul intervenirii sau neintervenirii prescripţiei, ci doar a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în vederea analizării voinţei interne a părţilor, voinţă în raport de care ar putea curge şi un eventual termen de prescripţie.
O eventuală prescripţie nu ar putea curge de la data încheierii actului juridic, din moment ce acesta cuprinde o serie de clauze din care ar putea să rezulte contrariul, mai precis că restituirea sumelor de bani urma să se realizeze la momentul părăsirii de către cei împrumutați a apartamentului ce a fost cumpărat cu banii ce au fost daţi acestora.
În plus, acţiunea dedusă judecăţii este una în constatare, care este imprescriptibilă, dar şi dacă ar fi calificată ca o acţiune în realizare, consideră că prescripţia tot nu ar fi împlinită.
Intimaţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât C., cu care s-au declarat de acord.
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine caracterul său întemeiat, potrivit celor ce urmează.
Examinarea legalităţii deciziei atacate se va face în raport de motivul legal de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., indicat drept temei legal al recursului prin răspunsul recurentei-pârâte la întâmpinarea intimaţilor-reclamanţi şi reţinut ca fundament legal al încadrării criticilor formulate, de către instanţa de recurs. În esenţă, prin sentinţa tribunalului, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea reclamanților, prin care aceştia urmăreau stabilirea unui termen scadent pentru restituirea sumei de 123.000 eu pretins împrumutată pârâţilor, potrivit convenţiei autentificate sub nr. 1267 din 28.08.2008, prescripţie ce a fost reţinută pe temeiul art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, luându-se în considerare data
încheierii contractului (28.08.2008) şi normele tranzitorii cuprinse în art. 6 alin.2 şi 3 C.civ. şi cele ale art. 102 alin.1 din Legea nr. 71/2011.
Această soluţie a fost infirmată în calea de atac a apelului, pe de o parte afirmându-se că din motivarea în fapt a sentinței nu rezultă clar dacă tribunalul a avut în vedere prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului ori chiar prescripția dreptului material la acţiunea în restituirea împrumutului, iar, pe de altă parte, arătându-se că prescripţia avută în vedere în hotărârea primei instanţe prezumă că data scadenţei ar coincide cu data încheierii contractului, prezumţie ce ar goli de conţinut şi ar face inaplicabile dispoziţiile art. 1582 C.civ. anume reglementate de legiuitor pentru a suplini omisiunea părţilor de a stabili un element esenţial al contractului, respectiv termenul/data scadenţei.
Niciunul dintre aceste argumente nu este corect.
Astfel, se înţelege cât se poate de clar din considerentele sentinţei că singura acţiune pe care a avut-o în vedere tribunalul în analiza sa, atunci când a reţinut incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune pe temeiul art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, a fost aceea dedusă judecății, având ca obiect stabilirea de către instanță a termenului de restituire a sumei de 123.000 euro, ce au făcut obiectul convenţiei autentificate sub nr. 1267/2008. Atare împrejurare rezultă neîndoielnic din referirile tribunalului atât la obiectul acţiunii
deduse judecății, cât şi la temeiul juridic al acesteia, dat de dispoziţiile art. 1582 – 1583 din C.civ. din 1864, observându-se, în plus, că singurul moment în care prima instanţă aduce în discuţie cealaltă acţiune la care dă dreptul încheierea unui contract de împrumut, cea în restituirea împrumutului, este acela în care reţine lipsa de consecinţe (în sensul unei eventuale întreruperi a cursului prescripţiei) a recunoaşterii venite din partea intimatului C. în privinţa dreptului reclamanţilor la restituirea împrumutului. Se observă, însă, că această referire este făcută pentru a sublinia nerelevanţa recunoaşterii tocmai în considerarea învestirii sale nu cu o acţiune în restituirea sumei împrumutate, ci a uneia distincte de aceasta, în stabilirea termenului de restituire a împrumutului. Aşadar, singura referire la acţiunea în restituirea sumei împrumutate pe care prima instanţă o face, este realizată chiar în scopul de a demarca cele două tipuri de acţiuni şi pentru a evita confuzia lor, astfel încât este lipsit de temei considerentul instanţei de apel care acuză existenţa de neclarităţi în hotărârea tribunalului cât priveşte reţinerea intervenirii prescripţiei extinctive, sub aspectul acţiunii la care se referă.
Referitor la prescripţia extinctivă, instanța de apel a înlăturat teza tribunalului –care reţinuse că aceasta a început să curgă la data încheierii convenţiei, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, şi că era împlinită la 28.08.2011 – considerând că raţionamentul primei instanţe presupune că termenul scadent ar coincide cu data încheierii convenţiei, ceea ce părţile au infirmat prin poziţiile lor şi ceea ce ar exclude aplicarea dispoziţiilor art. 1582 C.civ., edictate de legiuitor tocmai pentru situaţii precum cele în speţă.
Argumentele instanței de apel contravin însă prevederilor art.7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, stabilite ca fiind incidente în cauză în raport cu data încheierii contractului între părţi, şi celor ale art. 1582 C.civ., înţelegându-se că în viziunea acesteia, dreptul material la acţiunea în ocrotirea unui drept de creanţă poate fi considerat imprescriptibil doar pentru că beneficiază de o reglementare legală (în speţă art. 1582), iar intervenirea prescripţiei în privinţa acestuia capătă semnificaţia golirii de conţinut/lipsirii de aplicabilitate a dispoziţiei legale respective. În realitate, însă, reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune care, prin obiectul său – stabilirea scadenţei obligaţiei de restituire a unui împrumut – nu poate fi altfel văzută decât ataşată dreptului de creanţă propriu-zis care, astfel, este una prescriptibilă extinctiv, aşa cum corect stabilise prima instanță.
Prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei unui împrumut, la care dă dreptul însăşi încheierea unui atare act juridic, este guvernată de dispoziţiile art. 7 alin.2 din Decretulnr. 167/1958 potrivit cărora „În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.”
O astfel de statuare nu presupune nicidecum crearea unei identităţi ori suprapuneri între data încheierii actului juridic şi cea a scadenţei împrumutului, după cum fără nicio justificare reţine în mod critic instanţa de apel cu referire la dezlegările tribunalului. Deducând din raţionamentul tribunalului realizarea unei atare suprapuneri, curtea de apel dovedeşte ea însăşi greşeala confuziei pe care o realizează între cele două tipuri de acţiuni, cea în stabilirea scadenţei împrumutului şi cea în restituirea împrumutului. Este real că de esenţa
împrumutului este o scadenţă ulterioară datei încheierii actului, însă acest aspect nu intră în coliziune ori nu neagă realitatea că prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului începe să curgă după regulile statornicite de art. 7 alin. 2 din Decretului nr. 167/1958, întrucât independent de ceea ce au prefigurat părţile în legătură cu restituirea împrumutului (dar nu au şi reglementat prin convenţia lor scrisă), de la data încheierii actului juridic se naşte dreptul acestora la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului nereglementat ori nestipulat. De la acelaşi moment, potrivit regulilor instituite prin art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă şi termenul de prescripţie al unui atare drept, iar pe toată durata acestuia (aşadar, înăuntrul termenului de prescripţie) dispoziţiile art. 1582 – 1583 C.civ. îşi pot găsi deplină aplicare, fiind greşit considerentul
instanței de apel (şi contrar raţiunilor instituției prescripţiei extinctive) care a văzut în evenimentul juridic al intervenirii prescripţiei un mijloc de golire de conţinut a acestor prevederi legale, înlăturând şi cu acest argument soluţia din sentinţă.
În considerarea acestor argumente, soluţia instanței de apel, care a infirmat-o pe cea a primei instanțe ce reţinuse cu argumente corecte intervenirea prescripţiei extinctive în privinţa dreptului material la acţiunea introdusă de reclamanţi, apare ca fiind una contrară dispoziţiilor art. 1582 C.civ. şi celor ale art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, iar trimiterea cauzei pentru soluţionarea sa pe fond la tribunal, subsecvent anulării sentinţei, ca o măsură ce nu se mai justifică în raport cu cele arătate în prezenta decizie.
Luând în considerare soluţiile puse la dispoziţia Înaltei Curţi, ca instanță de recurs, în cuprinsul art. 497 C.proc.civ., în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a fost admis recursul
declarat şi casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de reclamanţi pe baza dezlegărilor ce decurg din prezenta hotărâre.
Partajează acest conținut:
