De esența simulației este acordul simulatoriu, respectiv voința părților de a simula, de a deghiza total sau parțial față de terți adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal și, de cele mai multe ori, a unui act secret care conține adevărata înțelegere a părților.
Astfel, înscrisul sub semnătură privată, prin care împrumutătorul declară că actul de împrumut are valoare juridică doar dacă împrumutatul primește de la A.N.R.P. o despăgubire bănească, chiar dacă are natura juridică a unui act unilateral, este apt de a dovedi intenţia simulatorie, întrucât ilustrează manifestarea de voinţă chiar a presupusului creditor din actul public (contractul de împrumut), şi anume că suma specificată în convenţie nu era o sumă împrumutată, ci reprezenta remuneraţia pentru serviciile de intermediere convenite de părţi.
Prin urmare, pornind de la conţinutul actului secret, care relevă că datoria bănească a părţii împrumutate nu derivă dintr-un împrumut, ci din ideea remunerării unor demersuri ce urmau a fi soldate cu încasarea unor despăgubiri de la A.N.R.P., în mod corect, s-a statuat că acest act juridic evidenţiază acordul simulatoriu al părţilor, actul încheiat fiind un contract de comision şi nu de împrumut, făcându-se astfel dovada existenţei operaţiunii juridice a simulaţiei.
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 6.07.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa: să constate caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat sub nr. 382/3.03.2011 de BNP X. şi a întregii operaţiuni juridice constituite din încheierea, în aceeaşi împrejurare, a înscrisului autentic şi a înscrisului sub semnătură privată intitulat declaraţie, simulaţia fiind ilicită, întrucât au fost încălcate dispoziţiile imperative ale legii, bunele moravuri şi ordinea publică; să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr.382/3.03.2011 de BNP X. pentru lipsa cauzei juridice şi fraudă la lege, actul atacat ascunzând o înţelegere ocultă care a avut ca scop eludarea dispoziţiilor legale; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr.304 din 3.03.2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr.710A din 20.09.2017, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului.
A schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea.
A constatat caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat sub nr.382/03.03.2011 la BNP X. şi nulitatea acestuia şi a actului secret.
L-a obligat pe pârât la 6.685,00 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi la 3.343,00 lei cheltuieli de judecată în apel.
4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual
Prin decizia nr.1325 din 26.06.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr.l259 A/2020 a Curţii de Apel Bucureşti.
A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în rejudecare – al doilea ciclu procesual
Prin decizia nr.1259 A din 8.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului.
A schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr.382/3.03.2011 de BNP X., pe care l-a respins, ca inadmisibil.
A păstrat soluţia de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere având ca obiect acţiune în constatarea simulaţiei.
6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cel de-al doilea ciclu procesual
Prin decizia nr.2463 din 17.11.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a l-a civilă s-a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr.l259A/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
A fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în rejudecare – al treilea ciclu procesual
Prin decizia nr.970A din 16.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr.304/2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea.
A constatat caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat de BNP X. cu încheierea nr.382/03.03.2011.
A constatat nulitatea contractului de împrumut menţionat.
A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 6.685 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi 3.340 lei în apel (primul ciclu procesual).
A luat act de declaraţia apelanţilor-reclamanţi privind recuperarea cheltuielilor efectuate în apel pe cale separată.
8. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr.970A/2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul C., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.488 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ.
După prezentarea situaţiei de fapt din dosar şi reluarea celor dispuse de instanţe în primele două cicluri procesuale, recurentul a susţinut că instanţa nu a motivat hotărârea în concret şi nu a răspuns apărărilor acestuia, prin decizia atacată aducându-se în discuţie, în mod repetat, maniera de dezlegare a cauzei pe care a oferit-o instanţa de apel în primul ciclu procesual, deşi respectiva hotărâre a fost casată.
Recurentul a apreciat că se impune sancţionarea manierei prin care instanţa de apel, în cel de-al treilea ciclu procesual, vine cu un punct de vedere asupra unei stări de fapt, prin recalificarea faptelor, şi validând o decizie casată, fără să dispună administrarea unui minim de probatoriu, care ar fi putut să consolideze din perspectiva legalităţii orice demers. Mai mult, instanţa a înlăturat efectele mijloacelor de probă, care au fost administrate după anul 2019, deşi nu a participat în mod efectiv la această cercetare judecătorească.
A susţinut că instanţa de apel a reluat în integralitate poziţia părţilor adverse exprimată în cererea de apel, însuşindu-şi argumentele acestora, singurele modificări fiind făcute cu încălcarea principiului disponibilităţii.
A apreciat că hotărârea criticată nu prezintă argumentele pentru care au fost înlăturate sau omise probele favorabile acestuia, fapt care echivalează cu o necercetare a fondului cauzei şi cu o nemotivare efectivă a hotărârii pronunţate, sens în care devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 6) C.proc.civ..
Totodată, recurentul a susţinut că, făcând trimitere în mod repetat la considerentele unei decizii casate, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 500 alin.(1) C.proc.civ., precum şi ale art. 501 alin.(1) şi (3) din acelaşi cod, nefiind respectată nici decizia de casare nr.2463/2021 a instanţei de recurs, pronunţată în al doilea ciclu procesual. În aceste condiţii, consideră că au fost încălcate dispoziţiile art.6 C.proc.civ., dar şi cele ale art.9, art.13, art.14 şi art.15 din acelaşi act normativ, fapt care atrage incidenţa art.174 C.proc.civ., precum şi motivul de casare reglementat de art.488 alin.(l) pct.5 C.proc.civ.
Totodată, recurentul a învederat că instanţa a calificat aşa-zisul act secret în mod diferit, de 2 ori, în cuprinsul aceleiaşi decizii, fără să pună acest aspect în discuţia părţilor.
Iniţial, a apreciat corectă calificarea actului secret pe care acesta l-a primit în primul ciclu procesual, ca fiind „un mandat”, pentru ca, în partea finală a hotărârii, să aprecieze de o altă manieră, reţinând că, „deşi, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a calificat înţelegerea reală ca mandat, Curtea apreciază că este mai degrabă vorba despre un comision, căci prin înţelegerea secretă nu s-a conferit o veritabilă putere de reprezentare intimatului-pârât”.
Or, în opinia recurentului, acestea reprezintă considerente contradictorii în sensul art.488 alin.(l) pct.6 C.proc.civ. Mai mult, calificarea înţelegerii părţilor s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilităţii, obiectul presupusului contract intervenit între părţi fiind stabilit în mod discreţionar de instanţă, fără a avea în vedere materialul probatoriu administrat în cauză.
A mai apreciat recurentul că, prin decizia atacată, se reinterpretează de o manieră nepermisă instituţia de drept material care reglementează operaţiunea juridică a simulatiei, aspect ce ar trebui sancţionat în raport de prevederile art.488 alin.(l) pct.8) C.proc.civ.
A arătat că Înalta Curte, prin hotărârile pe care le-a pronunţat în cadrul acestui dosar, în ambele cicluri procesuale, a legitimat raţionamentul instanţei de fond, sens în care a reţinut că existenţa unei simulaţii presupune probarea existenţei concomitente, între aceleaşi părţi, a două contracte, unul public şi unul secret. In lipsa dovedirii încheierii actului secret, în mod temeinic, a fost respinsă şi solicitarea de constatare a caracterului ilicit al simulatiei, simulaţia neexistând.
Instanţa de apel nu numai că nu a procedat conform celor impuse de instanţa de casare, dar a şi interpretat de o manieră nepermisă normele de drept substanţial, apreciind că încheierea actului secret reprezintă doar o probă concludentă a operaţiunii simulatiei. Aşadar, instanţa a confirmat inexistenţa unui al doilea contract şi implicit a simulatiei.
Pe de altă parte, deşi instanţa a reţinut că declaraţia a fost întocmită ulterior momentului perfectării contractului la notar, a apreciat că este neverosimil a se considera că aceasta ar putea reprezenta altceva decât o recunoaştere a înţelegerii părţilor şi a caracterului simulat al contractului de împrumut. Or, validarea unei atare teorii ar echivala cu înfrângerea voinţei legiuitorului, care a stabilit fără echivoc condiţiile în care poate interveni simulaţia.
Revenind la critica vizând maniera de interpretare a voinţei părţilor în raport de probaţiunea administrată în dosar, recurentul a arătat că, în cercetarea existenţei unei înţelegeri simulate, instanţa a avut în vedere exclusiv declaraţiile a doi martori, Y. şi Z., făcând referire tangenţial la existenţa unor sms-uri despre care se afirmă că acesta le-ar fi recunoscut provenienţa.
Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
9. Apărările formulate în cauză
Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil (referindu-se de fapt la excepţia nulităţii recursului), întrucât criticile nu se încadrează decât formal în motivele prevăzute Ia dispoziţiile art.488 C.proc.civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 26.06.2023, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.
10. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.proc.civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02.11.2023, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B.
A admis în principiu recursul declarat de C. împotriva deciziei nr. 970A/2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Recurentul invocă prin memoriul de recurs încălcarea dispoziţiilor art. 9, art. 13, art. 14, art. 15 şi art. 501 alin.1 C.proc.civ., critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ.
Acesta este nefondat, pentru următoarele aspecte:
Recurentul pretinde că i-au fost încălcate dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii, oralitatea şi principiul disponibilităţii întrucât instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a actului secret, ca fiind un contract de mandat sau de comision şi că a stabilit, în mod discreţionar, obiectul contractului intervenit între părţi, fără a avea în vedere materialul probatoriu administrat în cauză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând practicaua hotărârii atacate constată că recurentul, prin apărător, cu ocazia concluziilor scrise şi-a exprimat oral poziţia procesuală cu privire la calificarea juridică a actului secret, susţinând că instanţa de apel, în rejudecare, trebuie să stabilească, prin raportare la îndrumările instanţei de casare, dacă este un contract de comision sau un contract de mandat cu titlu oneros.
De asemenea, recurentul, prin apărător, a prezentat argumentele pentru care a apreciat natura juridică a contractului, ca fiind de comision.
În condiţiile în care instanţa devolutivă a avut de soluţionat un dosar aflat în al treilea ciclu procesual, iar recurentul a expus concluziile orale, ţinând cont de îndrumările instanţei de casare, şi a punctat toate aspectele relevante pentru soluţionarea cauzei (existenţa acordului simulatoriu, natura juridică a actului secret şi relevanţa soluţiei pronunţate în dosar penal finalizat printr-o soluţie de clasare), se evidenţiază că au fost respectate pe deplin toate principiile evocate, a căror încălcare o invocă recurentul, motiv pentru care va înlătura aceste susţineri.
Recurentul invocă că nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare nr. 2463/2021.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că instanţa de apel a respectat îndrumările instanţei de casare, atât din primul ciclu procesual, cât şi din cel de-al doilea.
În cuprinsul primei decizii de casare, s-a reţinut că instanţa de apel nu a motivat de ce a reținut concomitența actului secret cu cel public, în condițiile în care nu s-ar fi examinat susținerile contrare ale intimatului-pârât, potrivit cărora declarația era ulterioară actului de împrumut. Se observă că Înalta Curte nu a statuat prin acea primă decizie de casare asupra îndeplinirii sau nu a condițiilor simulației, ci doar a impus instanței de apel, în rejudecare, să analizeze apărările intimatului-pârât, motivând corespunzător decizia. În al doilea rând, s-a reproșat că nu s-a pus în discuția părților calificarea de contract de mandat, calificare posibilă, dar numai cu respectarea în prealabil a principiului contradictorialității.
În cea de-a doua decizie de casare, s-a statuat că este greşită reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr.526 din 15.04.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere dedus soluţionării în litigiul pendinte şi că hotărârea instanţei de apel nu este motivată.
Cercetând considerentele hotărârii recurate, se evidenţiază că instanţa de apel în cel de-al treilea ciclu procesual a respectat îndrumările instanţelor de casare, analizând pe fond cauza cu privire la existenţa operaţiunii juridice a simulaţiei, luând în considerare cererile şi apărările părţilor, dar şi probatoriile administrate.
Prin celelalte critici formulate, recurentul solicită o reinterpretare a probelor administrate, din care să rezulte realitatea faptică pretinsă, atribuirea unei alte semnificaţii probatoriului testimonial şi înscrisurilor administrate ca probe, în faza devolutivă a procesului, împrejurare care este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs.
Pentru aceste motive, se constată că nu este întemeiat acest motiv de recurs.
Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte:
În cuprinsul dispoziţiilor indicate sunt menţionate trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri şi anume:
a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;
b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;
c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.
Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., pentru celelalte două variante normative – motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii – recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.
În cuprinsul memoriului de recurs, se susţine acest motiv sub două aspecte, de pe o parte, se invocă lipsa motivării, întrucât instanţa de apel nu a expus considerentele, pentru care a înlăturat apărările formulate şi probatoriile administrate, iar pe de altă parte, se relevă existenţa unor considerente contradictorii cu privire la calificarea juridică a actului intervenit între părţi, respectiv fie un contract de mandat, fie un contract de comision.
Cu privire la primul aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. 1 lit. (b) C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Potrivit art. 13 C.proc.civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății”.
Art. 6 CEDO stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.
Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.
Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.
Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești.
Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).
Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art.21 alin.(3) din Constituția României și art.6 alin.(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.
Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].
Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).
Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine şi părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.
Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație şi Justiție constată că motivarea instanţei de apel este exhaustivă, fiind menţionate în mod clar şi coerent argumentele avute în vedere de instanţa devolutivă la soluţionarea cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti a relevat situaţia de fapt stabilită, pe baza probatoriilor administrate în cauză, în ciclurile anterioare, şi a evidenţiat în mod logic şi coerent raţionamentul juridic, prin care şi-a întemeiat soluţia pronunţată.
Recurentul, prin criticile formulate, impută instanţei de apel faptul că a statuat asupra situaţiei de fapt litigioase în baza probatoriilor administrate în cauză în ciclurile anterioare, considerând că s-ar fi încălcat principiul nemijlocirii administrării probelor, întrucât administrarea probatoriilor s-a realizat de către instanţa de apel, în primul şi al doilea ciclu procesual şi nu direct, de judecătorii, care au pronunţat soluţia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura această susţinere, cu motivarea că principiul nemijlocirii probelor normat în dispoziţiile art. 16 C.proc.civ. implică obligaţia instanţei de a administra probele ex propriis sensibus, presupunând ca probele să fie cercetate de către instanţa care pronunţă soluţia finală în cauză, iar nu de către o instanţă diferită.
În materie procesual civilă spre deosebire de domeniului procesualului penal, legiuitorul utilizează noţiunea de „instanţă care judecă cauză”, iar nu noţiunea de „judecătorul cauzei”, împrejurarea care denotă accepţiunea largă, mai puţin restrictivă a principiului. Astfel, atâta timp cât probatoriile au fost administrate cu respectarea dispoziţiile legale în faţa instanţei de judecată, se apreciază că este respectat principiul nemijlocirii.
Împrejurarea că aceste probatorii au fost administrate în primul şi al doilea ciclu procesual nu este de natură a încălca principiul enunţat, întrucât probele au rămas câştigate cauzei, nefiind casată nici încheierea de încuviinţarea şi nici cea de administrare a acestora, iar, în cel de-al treilea ciclu procesual, atât părţile litigante, cât şi instanţa de apel au avut posibilitatea efectivă de a administra probatorii suplimentare sau de readministra probatoriile, dacă apreciau că ar fi fost necesar.
În plus, instanţa supremă, analizând conţinutul practicalei hotărârii recurate, notează că însuşi recurentul s-a opus la administrarea unor probatorii suplimentare în cel de-al treilea ciclu procesual.
Cu privire la susţinerea că instanţa a reapreciat probatoriile administrate în cauză, stabilind o situaţia de fapt diferită de cea reţinută în ciclul anterior, instanţa supremă relevă că stabilirea situaţiei de fapt este apanajul instanţei de apel, neputând fi criticată în calea extraordinară a recursului, care vizează numai motive de nelegalitate şi nu de temeinicie.
Modalitatea de apreciere a probelor reprezintă atributul instanţelor devolutive şi excede analizei instanţei de recurs.
Referitor la împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat apărările formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că susţinerea nu este confirmată, întrucât hotărârea pronunţată explicitează motivele pentru care a înlăturat apărările recurentului referitor la natura şi efectele juridice ale declaraţiei, la relevanţa soluţiei dispuse prin Ordonanţa de clasare din 30.05.2016 şi la caracterul sincer, respectiv nesincer al depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză.
Faptul că recurentul este nemulţumit de dezlegarea dată de către instanţă nu echivalează cu lipsa motivării, aşa cum se pretinde, în mod eronat.
Sub cel de-al doilea aspect privind existenţa unor considerente contradictorii cu privire la calificarea juridică a actului intervenit între părţi, respectiv fie un contract de mandat, fie un contract de comision, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nici această susţinere nu se confirmă.
Instanţa de apel a statuat asupra naturii juridice a actului intervenit între părţi, respectiv asupra existenţei unui contract de comision, care a fost simulat printr-un contract de împrumut.
Instanţa supremă notează că s-a statuat în mod clar şi neechivoc asupra faptului că înţelegerea secretă dintre părţi reprezenta un contract de comision, aşa cum a susţinut reclamantul, prin cererea de chemarea în judecată, şi nu de mandat, întrucât nu s-a conferit recurentului-pârât o veritabilă putere de reprezentare.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casație şi Justiție constată că nu există o lipsă a motivării şi nici o motivare contradictorie, în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 alin. (6) C.proc.civ., nefiind incident acest motiv de recurs.
Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ.- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1289 C.civ. care reglementează simulaţia- este nefondat, pentru următoarele aspecte:
Pentru verificarea aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente în cauză, instanţa de recurs va prezenta situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită, pe baza probatoriului administrat în cauză.
Între părţi s-a încheiat actul public reprezentat de contractul de împrumut autentificat sub nr. 382/3.03.2011 la BNP X., prin care s-a consemnat nereal că intimatul C. ar fi dat o sumă de bani împrumut (308.000 lei) reclamanților soți A. și B.; în al doilea rând, din actul secret, din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, și acordul simulatoriu (ca negotium juris), respectiv voința părților de a simula – prin acest act secret (tot în sens de negotium), constatat prin înscrisul sub semnătură privată încheiat tot la 3.03.2011, C. a declarat că actul de împrumut are valoare juridică doar dacă familia A. primește de la ANRP (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților) o despăgubire bănească de 1.000.000 (valută neprecizată)”.
Instanţa devolutivă a statuat că înțelegerea reală dintre părți a fost ca recurentul C. să intermedieze obținerea de către reclamanți a unor despăgubiri de la ANRP, într-un dosar de despăgubire întocmit potrivit legislației speciale – prin mijloace specifice, care puteau fi deopotrivă legale (petiții, cereri) sau ilegale.
În condițiile în care reclamanții erau nemulțumiți de trenarea dosarului și au auzit că recurentul ar fi cunoscut pentru realizarea unor astfel de intermedieri, au înțeles să convină în esență ca acesta să efectueze demersuri pentru obținerea despăgubirilor, urmând ca suma specificată în contractul de împrumut să fie datorată în cazul concret al obținerii unor despăgubiri minime; așadar, suma specificată în actul public nu era o sumă împrumutată, ci reprezintă remunerația pentru serviciile intimatului, convenite cu acesta.
Instanța de apel a statuat că declarația dată de recurent nu are altă rațiune decât decelarea voinței reale a părților, anume de intermediere a unor insistențe specifice către ANRP în vederea obținerii de despăgubiri, precum și de plată a unei remunerații pentru acestea în ipoteza obținerii despăgubirilor.
S-a statuat că s-a făcut dovada existenţei operaţiunii juridice a simulaţiei, având în vedere existenţa actului public (contractul de împrumut) şi a acordului simulatoriu (concretizat prin declaraţia unilaterală).
Din punct de vedere teoretic, simulaţia reprezintă operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală şi a unui alt contract secret conţinând adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate. Scopul general şi abstract al oricărei simulații este acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului de voinţă real faţă de terţi. Simulaţia, indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa unui act care nu există, sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori să marcheze adevăratele condiţii ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un acord între părţile contractante pentru a ascunde adevărata convenţie intervenită între ele.
Sub aspect terminologic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că denumirile de act public și act secret, ca și echivalentul semantic folosit pentru actul secret – anume contraînscrisul – trebuie înțelese în adevăratul lor sens juridic, actul juridic fiind manifestarea de voință prin care părților constituie, modifică sau sting un raport juridic. Așadar, chiar când se vorbește despre contraînscris, nu se are în vedere un înscris (respectiv instrumentul probator al actului juridic în sens de negotium), ci se are în vedere negotium iuris, așadar operațiunea juridică.
De esența simulației este acordul simulatoriu, respectiv voința părților de a simula, de a deghiza total sau parțial față de terți adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal (ascunzând în tot sau în parte adevărata înțelegere) și, de cele mai multe ori, a unui act secret care conține adevărata înțelegere a părților. Acest act secret poate lipsi atunci când actul public este în întregime fictiv (ascunde faptul că nu există, în realitate, nicio operațiune juridică). Cu alte cuvinte, de esența simulației este actul public și acordul simulatoriu, adică înțelegerea părților de a simula, respectiv de a crea o aparență în tot sau în parte neconcordantă cu adevărata înțelegere între părți.
În ceea ce priveşte existenţa acordului simulatoriu, conform doctrinei și practicii judiciare în materie, ideea de acord simulatoriu sugerează o reprezentare comună a părților, anterior încheierii actului public și a actului secret, reprezentare comună în care părțile să orchestreze întreaga operațiune a simulației, adică să imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevărata relație dintre ele față de terți. Acordul simulatoriu este sinonim cu intenția părților de a simula și constă în voința lor ca acea operațiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulației.
Intenția de a simula se obiectivizează în acordul simulator al părților acord care intervine cel mai târziu în momentul perfectării actului secret. În lipsa unui astfel de acord nu suntem în prezența simulației. Intenția de a simula conținută în acordul simulator din actul secret, este un element intern al simulației care ține de esența acestei operațiuni juridice.
În litigiul pendinte, recurentul, prin motivele de recurs, subliniază faptul că nu s-a probat existenţa unui contraînscris, respectiv încheierea unui contract de comision, întrucât declaraţia reţinută de instanţă nu dovedeşte existenţa unui acord simulatoriu. În plus, se susţine că actul secret trebuie să fie concomitent sau anterior contractului public, iar, în cauza pendinte, nu este îndeplinită această cerinţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că instanţa de apel a statuat, în mod corect, cu privire la dovedirea acordului simulatoriu, respectiv înțelegerea părților de a masca înțelegerea lor reală (actul secret), care constă în servicii de intermediere către ANRP, remunerate, printr-o înțelegere de cu totul altă natură, aparent licită și cu alte semnificații juridice (actul public, respectiv contractul de împrumut).
Declaraţia olografă este întocmită la aceeaşi dată cu actul de împrumut şi reprezintă o recunoaștere de către recurent a adevăratei înțelegeri a părților și a caracterului simulat al contractului de împrumut. Pornind de la conţinutul actului juridic, care relevă că datoria bănească a intimaţilor-reclamanţi nu derivă dintr-un împrumut, ci din ideea remunerării unor demersuri ce urmau a fi soldate cu încasarea unor despăgubiri de la ANRP, instanţa supremă notează că, în mod corect, s-a statuat că acest act juridic evidenţiază acordul simulator al părţilor.
Se subliniază că declaraţia recurentului, chiar dacă are natura juridică a unui act unilateral, în conformitate cu art. 1324 C.civ., este aptă de a dovedi intenţia simulatorie, întrucât ilustrează manifestarea de voinţă chiar a presupusului creditor, din actul public, respectiv contractul de împrumut. Actul unilateral se bucură de prezumţia de validitatea a actelor juridice şi concretizează manifestarea de voinţă a celui de la care emană. În condiţiile în care, chiar recurentul întocmeşte un înscris valabil în cuprinsul căruia relevă înţelegerea părţilor de a simula, nu se poate susţine că nu s-a dovedit existenţa operaţiunii juridice a simulaţiei.
Cu privire la condiţia ca actul secret să fie anterior sau concomitent cu actul public, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că relaţia temporală trebuie să existe între cele două acte juridice, în sens de manifestare de voinţă „negotium”, şi nu în sens de înscris, în accepţiunea instrumentum probationis. Astfel, există simulaţie dacă înscrisul constatator secret (instrumentum) a fost întocmit după actul aparent, cu condiţia ca acordul simulator (negotium) să fi fost anterior sau cel mult concomitent cu actul public. Firește că, în calitatea lor de negotia iuris, adică de acte juridice în sensul real al termenului, aceste înțelegeri sunt încheiate concomitent, fără să aibă relevanță succesiunea materială a întocmirii înscrisurilor constatatoare.
În acest sens, sunt considerentele instanţei de apel de la fila 7 din cuprinsul hotărârii atacate, care statuează că „operațiunea juridică a simulației este concomitentă, între părți fiind convenit să se încheie un act secret (comisionul) și un act public care deghizează natura juridică a actului secret (împrumutul), liantul fiind voința părților de a simula (acordul simulatoriu). Faptul în sine corect al întocmirii materiale succesive a celor două înscrisuri nu exclude și nu înlătură simulația”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că argumentarea este clară şi coerentă, fiind corect aplicate dispoziţiile art. 1289 C.civ., având în vedere conţinutul declaraţiei şi faptul că ambele acte au fost încheiate la aceeaşi dată, împrejurare care confirmă şi dovedeşte existenţa acordului simulator cu privire la natura juridică a actului încheiat, ca fiind un contract de comision, şi nu de împrumut, aşa cum pretinde, în mod eronat, recurentul.
Pentru toate considerentele expuse, constatându-se că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs invocate, în temeiul art. 496 C.proc.civ., recursul declarat a fost respins, ca nefondat.
