Prin DECIZIA Nr.628 din 21 noiembrie 2023 publicată în Monitorul Oficial Partea I Nr. 343/12.IV.2024 Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Anchidim Damian Tăpălagă în Dosarul nr. 1.408/265/2019 al Judecătoriei Năsăud și constată că dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Prin Încheierea penală din 28 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.408/265/2019, Judecătoria Năsăud a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (3) și ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Anchidim Damian Tăpălagă într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a unui judecător, formulată de acesta. Autorul excepției a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, iar împotriva sa, anterior, printr-o sentință penală, definitivă prin respingerea apelului, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei închisorii de un an, cu termen de încercare de 2 ani.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că atât art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cât și art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal aduc atingere principiului constituțional al independenței judecătorului, care este obligat să pronunțe o soluție de condamnare, fără a putea să se orienteze către altă soluție în cauză, ipoteză în care activitatea judecătorului este fără obiect, cât timp acesta este obligat să pronunțe o condamnare indiferent de cercetarea judecătorească, fără să poată să țină seama de circumstanțele concrete ale cauzei.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 88 alin. (3) și ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal. Prin notele scrise, autorul invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, și ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal, având următorul conținut:
— Art. 88 alin. (3): „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.”;
— Art. 91 alin. (3) lit. b): „(3) Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă: […] b) aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;”.
Prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 1 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 124 alin. (1) și (3) privind înfăptuirea justiției, ale art. 126 alin. (1)—(3) privind instanțele judecătorești și ale art. 148 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, precum și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil și ale art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că susțineri similare celor formulate în prezenta cauză au fost analizate prin Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, și Decizia nr. 306 din 25 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 28 august 2023, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.
În considerentele deciziilor, Curtea a reținut că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei și, totodată, o prerogativă acordată instanței de judecată de a stabili o pedeapsă pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracțiuni și de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condițiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea provizorie a unei pedepse stabilite, instituția amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligațiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate în perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravității, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunțarea la aplicarea pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiții, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, respectiv un pericol social redus al faptelor săvârșite. Art. 84 alin. (1) din Codul penal reglementează termenul de supraveghere, care în cazul amânării aplicării pedepsei este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, iar art. 88 din același act normativ reglementează trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată.
Curtea a observat că în toate cele trei situații prevăzute la art. 88 alin. (1)—(3) din Codul penal revocarea amânării pedepsei și dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanța de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80—106 din Codul penal. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor este determinată de caracterul excepțional al instituției amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, și al instituțiilor renunțării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere și liberării condiționate), prin raportare la instituția executării pedepselor, care constituie regula în materia analizată, caracter excepțional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condițiile prevăzute la art. 83 alin. (1) și (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate pentru o perioadă de 2 ani.
În aceste condiții, săvârșirea de către persoana supravegheată a unor noi infracțiuni, cu intenție sau intenție depășită, denotă că aceasta nu a înțeles semnificația și pericolul faptelor comise și ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privința unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse și amânarea aplicării acesteia nu și-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării sociale a persoanei. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situația anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia.
Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reținut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operațiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta întrucât chiar și infracțiunile din aceeași categorie pot fi săvârșite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare a făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalități, individualizarea pedepselor este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispozițiile legii penale, apoi de instanțele de judecată învestite cu soluționarea cauzelor penale, iar, în final, de organele administrative ale locului de detenție, fiecare dintre ultimele două categorii de autorități anterior menționate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenției sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară și individualizare administrativă.
Așa fiind, Curtea a constatat că în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârșite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei și stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispozițiilor legale referitoare la concursul de infracțiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenție. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, așa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 și 40 coroborate cu cele ale art. 74—79 din Codul penal.
Prin urmare, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracțiuni săvârșite în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură să încalce dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situația analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârșirea de către persoana supravegheată a unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere. Curtea areținut că soluția juridică criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, și a fost reglementată conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea.
De asemenea, Curtea a reținut, cu trimitere la Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă conform art. 91 alin. (1) din Codul penal. Totodată, Curtea a observat că art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal prevede că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată. Această limitare privitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constituie o aplicare a dispozițiilor art. 88 din Codul penal, care prevăd, în toate cazurile de revocare a amânării aplicării pedepsei, obligația instanței de a dispune executarea acesteia.
Curtea a reținut însă că această manieră de reglementare a formelor de individualizare a pedepselor constituie opțiunea legiuitorului, fiind determinată de caracterul de excepție al acestora de la regulile privind executarea pedepselor penale, mai sus referit.
Curtea a reținut, totodată, că pretinsa încălcare a principiului egalității în drepturi nu poate fi reținută, întrucât nu se poate face comparație între persoanele în privința cărora s-a dispus amânarea aplicării pedepsei și cele în privința cărora s-a dispus condamnarea la o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere, întrucât, de plano, se au în vedere două situații juridice distincte, cu reglementări diferite și consecințe diferite. De asemenea, Curtea a constatat că persoanele condamnate la pedepse cu închisoarea mai mici de un an, în privința cărora s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, iar apoi revocarea soluției anterior menționate, se află într-o situație diferită de cea a persoanelor condamnate anterior la pedepse cu închisoarea mai mici de un an, care nu au beneficiat de amânarea aplicării pedepsei, în cazul cărora se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Pentru acest motiv, Curtea a constatat că prevederile art. 88 alin. (3) și ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, având în vedere și faptul că, în jurisprudența sa, a statuat că principiul egalității presupune reglementarea aceluiași regim juridic în cazul persoanelor care se află în situații similare și că acesta nu obligă la prevederea unor reguli identice în privința persoanelor aflate în situații diferite. Cu privire la susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin art. 148 din Constituție referitor la integrarea în Uniunea Europeană, Curtea a constatat că acestea nu au legătură cu prezenta cauză.
Curtea a constatat că aceste concluzii ce rezultă din jurisprudența instanței de contencios constituțional nu sunt însă în contradicție cu soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017 — potrivit căreia, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii —, această soluție fiind în acord cu dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, referitor la revocarea amânării aplicării pedepsei, care reprezintă opțiunea legiuitorului în ipoteza comiterii de către persoana în privința căreia s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere (Decizia nr. 306 din 25 mai 2023, paragraful 27).
