În Monitorul Oficial nr. Nr. 425/11.V.2025 a fost publicată Decizia nr. 449 din 15 octombrie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respinsă ca neîntemeiată de Curtea Constituțională.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(2) Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare.”
În opinia autoarelor excepției de neconstituționalitate,dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, art. 16 — Egalitatea în drepturi, art. 21 — Accesul liber la justiție astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 23 — Libertatea individuală, art. 24 — Dreptul la apărare, art. 29 — Libertatea conștiinței și art. 30 — Libertatea de exprimare.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 166 din 16 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 28 iulie 2017, paragrafele 18-24, a reținut că cererea de recuzare este formulată de părțile din proces, iar declarația de abținere este formulată de chiar judecătorul cauzei, care apreciază că s-ar afla în unul dintre motivele de incompatibilitate prevăzute de lege. Așadar, cele două instituții procesuale se deosebesc în funcție de subiectele care formulează cererile respective, părțile din proces în cazul recuzării, și însuși judecătorul cauzei în cazul abținerii. Dispozițiile art. 49 din Codul de procedură civilă reglementează cu privire la starea cauzei în cele două ipoteze, statuând că, în situația formulării declarației de abținere, nu se va mai putea face niciun act de procedură în cauză, având în vedere că dubiile asupra incompatibilității sunt exprimate de chiar judecătorul însuși, care, odată ce a formulat o astfel de declarație, nu mai dispune în cauză până la soluționarea incidentului procedural. Prin urmare, pentru a se preveni nulitatea unor acte de procedură, până la soluționarea declarației de abținere nu se mai face niciun act de procedură în acea cauză, în afara celor referitoare la abținere.
În cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu sesuspendă, având în vedere că judecătorul împotriva căruia este formulată cererea de recuzare este prezumat a fi imparțial, până la proba contrarie. În cazul în care instanța se află în etapa pronunțării soluției în acea cauză, legiuitorul a prevăzut că pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare.
Totodată, potrivit art. 43 alin. (1) din Codul de procedurăcivilă, grefierul de ședință, înainte de primul termen de judecată, pe baza dosarului cauzei, verifică dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate absolută, întocmind, dacă este cazul, un referat corespunzător, având în vedere situația existentă la momentul verificării; în acest fel, legiuitorul a reglementat o procedură utilă pentru a se deschide procedura abținerii sau a recuzării, după caz.
Curtea a mai reținut că, în cazul admiterii celor douăcereri, abținerea și recuzarea, legiuitorul a reglementat, prin art. 51 alin. (6) din Codul de procedură civilă, că încheierea va arăta și în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate, iar în situația în care cererea de recuzare a fost respinsă, încheierea poate fi atacată de părți odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza sau separat, cu recurs, în cazul în care hotărârea asupra cauzei este definitivă. Dacă instanța de control judiciar constată că cererea de recuzare a fost în mod greșit respinsă, reface toate actele de procedură și dovezile administrate la prima instanță sau, după caz, casează hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile art. 53 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Curtea a reținut că procedura de soluționare a cererii derecuzare și a declarației de abținere are un caracter urgent, instanța hotărând, de îndată, în camera de consiliu, și fără prezența părților.
Așadar, legiuitorul, prin reglementarea criticată, nu arestrâns accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, ci a instituit un climat de ordine indispensabil exercitării, în condiții optime, a acestor drepturi constituționale, întrucât exercitarea drepturilor poate avea loc doar într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, de natură să prevină eventualele abuzuri și tergiversarea soluționării cauzelor deduse judecății.
Legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci unregim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite, în condițiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea procedurii de judecată intră în competența sa exclusivă.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură săschimbe jurisprudența Curții, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
În continuare, referitor la pretinsa nesocotire a art. 23 din Constituție, în jurisprudența sa Curtea a reținut că noțiunea de „libertate individuală”, utilizată în cuprinsul dispoziției constituționale menționate, desemnează posibilitatea fizică a persoanei de a se manifesta în limitele sale naturale, fără a fi supusă altor restrângeri sau opreliști decât cele stabilite prin ordinea de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 215 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 21 iunie 2022, paragraful 34). Or, faptul că nu se suspendă judecata în situația formulării unei cereri de recuzare nu poate fi considerat ca fiind contrar art. 23 din Constituție.
Referitor la invocarea, în susținerea excepției deneconstituționalitate, a dispozițiilor art. 29 din Constituție, care consacră libertatea conștiinței, Curtea reține că acest drept fundamental este, prin definiție, propriu libertăților constituționale cetățenești, acesta semnificând dreptul fiecăruia de a avea orice opinie sau gândire, precum și libertatea de a opta sau nu pentru o credință religioasă. Acesta este și sensul art. 29 alin. (2) din Constituție, care stabilește că exercițiul libertății de conștiință trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și respect reciproc. În aceste condiții, procedura soluționării unei cereri de recuzare nu poate contraveni unei astfel de libertăți, al cărei obiectiv este cu totul străin raporturilor juridice ce se nasc pe tărâmul dreptului civil sau al celui comercial (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 89 din 4 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 8 aprilie 1996).
Nu poate fi reținută nici încălcarea prevederilor art. 30 din Constituție, care reglementează libertatea de exprimare, strâns legată de cea analizată mai sus. Dispozițiile legale criticate nu restrâng în niciun fel libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor persoanelor și cu atât mai puțin nu pot fi considerate o formă de cenzură [interzisă în mod expres prin art. 30 alin. (2)]. Soluționarea proceselor aflate pe rolul instanțelor judecătorești este strict reglementată legal, fiind aplicabile regulile procedurale stabilite pentru fiecare materie în parte. Or, libertatea de exprimare, garantată prin Legea fundamentală, se referă la posibilitatea exteriorizării gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și la libertatea creațiilor de orice fel. În condițiile existenței unui cadru organizat al procesului judiciar, apărările formulate de părți nu intră sub incidența art. 30 din Constituție, acestea fiind ținute de respectarea normelor de procedură specifice desfășurării procesului (Decizia nr. 314 din 30 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 16 octombrie 2023, paragraful 25).
