Dispozițiile art. 1021 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, în cazul respingerii unei cereri introduse în procedura specială a ordonanţei de plată, creditorul are posibilitatea de a introduce cererea pe calea dreptului comun, ceea ce autorizează concluzia că soluția din procedura specială nu i se opune acestuia cu putere de lucru judecat, iar pentru identitate de rațiune nici părții adverse.
Din interpretarea dispozițiilor art. 1025 C. proc. civ. reiese că ordonanța de plată dobândește caracter de titlu executoriu și se bucură de autoritate de lucru judecat, provizorie de la pronunțare și definitivă ca urmare a neintroducerii cererii în anulare sau a respingerii acesteia, însă numai pentru ipoteza în care cererea este admisă.
Astfel, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, din perspectiva efectului pozitiv, a încheierii de respingere într-o procedură specială, în contextul în care legea de procedură civilă deschide în acest caz creditorului calea dreptului comun pentru valorificarea aceluiași drept.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 929 din 3 iunie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la 11 mai 2017 sub nr. x/2/2017, reclamanta SC A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. (în continuare B.) şi SC C. S.R.L. (în continuare C.), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să le oblige pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 1.000.585,658 lei, astfel: a) pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 240.258 lei – din care suma 54.507,92 lei reprezentând preţul contractului de prestări servicii inginerie nr. C0404 din 29 aprilie 2014, achitat integral în avans de reclamantă, suma de 89.938,068 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, aferente perioadei 30 iunie 2014 (data scadenţei contractului) – 18 aprilie 2017 (data cererii de chemare în judecată), suma de 95.812,01 lei reprezentând 15,4% din valoarea penalităţilor de întârziere calculate de beneficiarul final (S.C. D. S.R.L.) al serviciilor/lucrărilor ce trebuiau prestate de B.; b) pârâta C. la predarea către reclamantă a documentaţiei PED aferentă echipamentelor ce au format obiectul contractului de manufacturare echipamente nr. C0801 din 07 august 2014; c) pârâta C. la plata către reclamantă a sumei de 760.327,66 lei reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă prin contractul de manufacturare echipamente nr. C0801 din 7 august 2014.
S-a arătat că, din totalul sumei de 760.327,66 lei, suma de 233.983,75 lei (echivalent a 51.425 euro) reprezintă penalităţi calculate conform art. 16.1.1 litera a) din contractul de manufacturare echipamente nr. C0801 – aplicate pentru perioada cuprinsă între 26 septembrie 2014 (data scadentă pentru livrarea conformă a echipamentelor) şi data acţiunii, că suma de 526.343,9 lei reprezintă 84,6% din valoarea penalităţilor de întârziere calculate de beneficiarul final al echipamentelor ce formează obiectul contractului C0801, respectiv de către S.C. D. S.R.L.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1370 din 2 mai 2018, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâta C. S.R.L. a sumei de 3.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar E. S.P.R.L.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 207/A din 5 februarie 2019, a respins ca nefondat apelul reclamantei, obligând-o pe apelantă la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata C. S.R.L.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta SC A. S.R.L., prin administrator judiciar E. S.P.R.L., solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
În cadrul primei critici, recurenta a arătat că ambele instanţe de fond au încălcat puterea pozitivă a încheierii din 1 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/302/2015 de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Argumentându-şi această critică, recurenta a precizat că, prin încheierea din 1 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a statuat cu putere de lucru judecat că documentaţiile PED trebuiau emise pentru fiecare produs livrat de C., iar cele două instanţe de fond au apreciat că C. a procedat corect atunci când a emis declaraţii de conformitate pentru unitatea LTS, situaţie faţă de care recurenta a apreciat că a fost încălcată puterea pozitivă a evocatei încheieri.
A considerat recurenta că C. trebuia să facă dovada faptului că a emis declaraţii de conformitate pentru reperul contractual „Set izometrii skid metanol” pentru vasele de presiune, pentru reperele contractuale „Vas de stocare Metanol” şi „Vas de stocare Propilena” şi pentru reperul contractual „Structura metalica skid Metanol”, acestea fiind produsele livrate de această pârâtă către A., şi nu pentru „Unitatea LTS”, un produs ce nu a fost comandat de A. celor de la C., ci unui alt producător.
În acest context, a apreciat că nici tribunalul şi nici curtea de apel nu aveau dreptul de a contrazice cele reţinute de Judecătoria Sectorului 5 București, că nu erau în măsură să aprecieze că nu sunt necesare declaraţii de conformitate pentru fiecare dintre produsele livrate de această pârâtă, respectiv că nu este necesară aplicarea marcajului CE pe produsul C. „Set izometrii skid metanol”.
În cadrul celei de-a doua critici, recurenta a afirmat că prin decizia recurată s-a dat o interpretare greşită dispoziţiilor contractuale şi, implicit, prevederilor art. 1270 C. civ.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta a susţinut că din interpretarea clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost amendate prin intermediul actului adiţional nr. 1 din 7 august 2014, rezultă obligaţia pârâtei C. de a manufactura echipamentele ce formează obiectul contractului C0801, de a le preda/livra/pune în funcţiune împreună cu Declaraţia de conformitate PED, câte un exemplar original pentru fiecare produs livrat şi de a aplica marcajul CE pe fiecare produs livrat, conform PED. S-a arătat că aceasta reprezintă o prestaţie indivizibilă prin convenţia părţilor, astfel încât livrarea echipamentelor fără îndeplinirea acestor condiţii echivalează cu neexecutarea totală a obligaţiilor contractuale.
Făcând trimitere la documentaţia nepredată de intimată, recurenta a arătat că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă fără echivoc că C. a indus în eroare instanţa de judecată, atât cu privire la lipsa dovezii privind predarea documentelor, cât şi cu privire la finalizarea prestaţiei angajate cu A., întrucât produsul fabricat de pârâtă şi livrat A. «Set linii izometrice PN6 şi PN25 Skid Metanol» nu este identificat cu un număr unic al fabricantului şi nu poartă marcajul CE obligatoriu.
Cu referire la penalităţile de întârziere, recurenta a arătat că acestea sunt datorate în temeiul art. 16.1.1 lit. a) din contract şi a conchis în sensul că instanţa de apel, prin interpretarea eronată a clauzelor contractuale, precum şi a prevederilor art. 1270 C. civ., a apreciat în mod nelegal că C. şi-a îndeplinit la timp obligaţiile contractuale.
Raportându-se la nelegalitatea deciziei atacate cu referire la cererea promovată în contradictoriu cu pârâta B., recurenta a arătat că instanţa de prim control judiciar a dat o interpretare greşită convenţiei dintre părţi şi, implicit, textului ce guvernează forţa obligatorie a contractului, întrucât a apreciat în mod nelegal că nu este necesar un proces verbal de predare a documentaţiilor, lipsa procesului verbal nereprezentând neîndeplinirea obligaţiilor contractuale sau cel puţin a uneia dintre acestea, astfel că nu se poate afirma că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale prevăzute la art. 2.1.9, art. 6.3, art.8. 2, art. 8.2.1 şi la art. 8.2.3.
Referindu-se la prejudiciul cauzat ca urmare a aplicării penalităţilor de întârziere de către beneficiarul final (D.), recurenta a invocat faptul că în mod greşit ambele instanţe, reţinând îndeplinirea obligaţiilor de către intimate, nu au mai pus în discuţie şi nu au mai examinat legătura de cauzalitate dintre penalităţile de întârziere revendicate de D. (beneficiarul unităţii LTS) şi faptele concrete ale celor două intimate.
Intimata S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs este nefondat.
Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă invocă încălcarea „puterii pozitive” a unei încheieri și apreciază că, din argumentarea acestei critici și din temeiul de drept indicat expres ca motiv de recurs, se desprinde fără echivoc ideea că încălcarea vizează în realitate efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al respectivei încheieri.
La termenul din 3 iunie 2020, Înalta Curte i-a solicitat recurentei-reclamante ca, în susținerea acestui motiv de recurs, să se raporteze și la dispozițiile art. 1021 alin. (3) și ale art. 1025 C. proc. civ., nepuse în discuția părților în stadiile procesuale anterioare.
Critica este nefondată. Instanța supremă constată că încheierea în legătură cu care se invocă încălcarea puterii de lucru judecat a fost pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București la 1 februarie 2016 în dosarul nr. x/302/2015, iar prin această încheiere a fost respinsă cererea formulată de C. S.R.L. în procedura specială a ordonanței de plată, reglementată de art. 1014 – 1025 C. proc. civ.
Dispozițiile art. 1021 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, în cazul respingerii unei cereri introduse în această procedură specială, creditorul are posibilitatea de a introduce cererea pe calea dreptului comun, ceea ce autorizează concluzia că soluția din procedura specială nu i se opune acestuia cu putere de lucru judecat, iar pentru identitate de rațiune nici părții adverse.
De asemenea, din interpretarea dispozițiilor art. 1025 C. proc. civ. reiese că ordonanța de plată dobândește caracter de titlu executoriu și se bucură de autoritate de lucru judecat, provizorie de la pronunțare și definitivă ca urmare a neintroducerii cererii în anulare sau a respingerii acesteia, însă numai pentru ipoteza în care cererea este admisă.
În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, din perspectiva efectului pozitiv, a încheierii de la 1 februarie 2016, care este una de respingere într-o procedură specială, în contextul în care legea de procedură civilă deschide în acest caz creditorului calea dreptului comun pentru valorificarea aceluiași drept.
În concluzie, în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Al doilea motiv de recurs este nefondat.
Preliminar, Înalta Curte constată că în cadrul acestei critici s-a invocat în mod expres încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractelor, însă întregul raționament dezvoltat gravitează în esență în jurul situației de fapt și a probelor administrate, precum și asupra modului în care acestea au fost interpretate și valorificate în primă instanță și în apel, îndeosebi în ce priveşte soluţia dată în contradictoriu cu intimata-pârâtă C., aceste aspecte ținând de temeinicia, nu de legalitatea hotărârii atacate și imprimând criticii un pronunțat caracter formal. De aceea, instanţa supremă apreciază că, în privinţa soluţiei care o priveşte pe intimata-pârâtă C., nu există o reală critică în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ce priveşte soluţia dată în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., și dacă analiza ar pleca de la faptul că s-a invocat in terminis încălcarea unei norme de drept material, ipoteză care aparent se încadrează în textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că această critică încă nu poate fi primită, pentru că instanța de apel nu numai că nu a nesocotit, ci a plecat în argumentare de la forța obligatorie a contractului părților și a conchis că îndeplinirea obligațiilor contractuale a fost dovedită cu probele legal administrate în acest scop, aspect necontestat în recurs, reținând în plus că probele administrate conduc la concluzia culpei reclamantei în neîncheierea procesului verbal invocat, aspect de asemenea necontestat în recurs.
Sub acest aspect, instanța supremă conchide în sensul că al doilea motiv de recurs, și dacă ar fi fost găsit întemeiat, nu avea aptitudinea de a conduce la casarea deciziei atacate, câtă vreme recurenta-reclamantă nu a combătut motivarea specifică a instanței de apel, motivare întemeiată pe culpa recurentei-reclamante în neîntocmirea documentului invocat și pe legalitatea modului în care au fost administrate probele care atestă indubitabil îndeplinirea obligațiilor contractuale de către intimatele-pârâte.
În plus, instanța supremă constată că această critică formulată de către recurenta-reclamantă nu poate avea aptitudinea de a conduce la soluția finală preconizată de parte, de admitere a cererii de chemare în judecată, în raport de argumentul instanței de fond întemeiat pe dispozițiile art. 1554 C. civ., argument potrivit căruia nu se poate solicita restituirea prestației decât în cazul în care s-a solicitat desființarea contractului. Or, recurenta-reclamantă nu a contestat acest argument al judecătorului fondului, fiind dincolo de îndoială că în cauză nu s-a solicitat rezoluțiunea contractului care stă la baza pretențiilor față de S.C. B. S.A.
În consecință, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.
În raport de considerentele ce preced, reținând că nu s-a făcut dovada incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
Partajează acest conținut:
