Prin Decizia nr. 8/2021, publicată în M. Of. nr. 627 din 25 iunie 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă a stabilit că În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 135 şi art. 136 din Codul de pprocedură civilă, coroborate cu dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, completul de judecată competent să soluţioneze conflictul de competenţă ivit în calea de atac a apelului sau în calea de atac a recursului are compunerea prevăzută de lege pentru stadiul procesual al cauzei în care s-a ivit, cu excepţia conflictelor date de lege în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se soluţionează în complet de 3 judecători, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, sau în complet de 5 judecători, în cazul prevăzut de art. 136 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 133-137 din Codul de procedură civilă, care constituie sediul materiei şi reglementează regimul juridic al conflictului de competenţă, sunt cuprinse în cartea I – dispoziţii generale, titlul III – competenţa instanţelor judecătoreşti, capitolul IV – incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei, secţiunea 1 – necompetenţa şi conflictele de competenţă, iar acest fapt are semnificaţia juridică a unei calificări legale a conflictului de competenţă ca reprezentând un incident procedural.
O primă consecinţă legată de calificarea legală dată acestei instituţii juridice constă în înlăturarea argumentaţiei instanţelor care s-au raliat celei de-a doua orientări jurisprudenţiale şi
au considerat că sunt învestite cu soluţionarea unei cauze de sine stătătoare, ce poate fi calificată drept acţiune de fond şi poate fi soluţionată în complet compus dintr-un singur judecător.
Fiind vorba despre un incident al judecăţii în primă instanţă sau al judecăţii în calea de atac a apelului ori recursului, conflictul de competenţă, chiar dat în competenţa de soluţionare
a instanţei imediat superioare şi comune conform art. 135 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu poate fi judecat decât în compunerea completului aferentă stadiului procesual în care s-a ivit.
Această concluzie poate fi dedusă din conţinutul dispoziţiilor art. 124 din Codul de procedură civilă, care prevăd următoarele:
„Art. 124. – (1) Instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe.
(2) Incidentele procedurale sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.”
Principiul care se degajă din această reglementare este acela că judecătorul acţiunii este şi judecătorul apărărilor şi excepţiilor, afară de cazul în care legea prevede altfel, principiul
fiind reluat identic şi în privinţa incidentelor procedurale.
Acest principiu este operant şi în cazul apărărilor, excepţiilor şi incidentelor procedurale ridicate în căile de atac, în considerarea interpretării extensive pe care legea,
doctrina şi jurisprudenţa o consacră noţiunii de acţiune civilă, astfel cum este definită de art. 29 din Codul de procedură civilă:
„Art. 29. – Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice,
precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.”
În contextul dat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că niciuna dintre dispoziţiile capitolului IV – Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei din Codul de
procedură civilă nu prevede că aceste incidente de procedură se soluţionează în completuri cu o compunere diferită, iar unde legea nu distinge, nici interpretul acesteia nu poate să o facă.
O atare derogare nu este prevăzută nici în cazul în care legea dă soluţionarea incidentelor de procedură în competenţa altor instanţe, situaţie în care şi în această ipoteză
trebuie aplicat, pentru identitate de raţiune, acelaşi principiu de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut competenţa de soluţionare a unei alte instanţe decât cea în care faţa căreia s-a ivit conflictul nu are aptitudinea de a schimba natura juridică a
conflictului, anume aceea de incident procedural; de asemenea, această împrejurare nu are nici aptitudinea de a conduce la concluzia că instanţa care pronunţă regulatorul de competenţă trebuie să se compună diferit faţă de instanţele în faţa cărora s-a ivit conflictul, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, prevedere care ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi dorit să deroge de la regulă, în condiţiile în care normele de procedură care vizează alcătuirea instanţei sunt norme imperative, a căror nerespectare poate fi invocată şi din oficiu.
De altfel, apelând la argumente de analogie desprinse din practica neîndoielnic constantă a instanţelor de toate gradele, se cuvine subliniat că, în cazul tuturor incidentelor
procedurale şi al cererilor incidentale, soluţionarea acestora a fost făcută fie de completul în faţa căruia s-au invocat, fie de un alt complet în compunerea corespunzătoare stadiului procesual în care s-a aflat pricina.
Fără a realiza o enumerare exhaustivă, pot fi evocate în acest sens: cererile de acordare a ajutorului public judiciar sau a facilităţilor la plata taxelor judiciare de timbru, cererile de reexaminare a încheierilor de aplicare a amenzilor judiciare, de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cererile de reexaminare a încheierilor prin care s-au
soluţionat cererile de acordare a ajutorului public judiciar sau a facilităţilor la plata taxelor judiciare de timbru, cererile de recuzare sau de abţinere, cererile de suspendare a executării etc. În toate aceste situaţii, compunerea completului este cea corespunzătoare stadiului procesual în care cererea incidentală s-a formulat sau incidentul procedural s-a invocat ori s-a ivit.
