Titlul problemei de drept: Compatibilitatea instituției chemării în garanție reglementată de art. 72-74 Cod procedură civilă cu cererea de angajare a răspunderii întemeiată pe dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 (Curtea de Apel Cluj)
- Materia: civil
- Subcategoria: insolvență şi preinsolvenţă
- Obiect ECRIS: cerere atragere răspundere pentru intrarea în insolvenţă
- Acte normative incidente: art.169 din Legea nr.85/2014 (art. 138 din Legea nr. 85/2006), art. 72-74 Cod procedură civilă;
- Cuvânt cheie: cerere de chemare în garanție, atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă
Într-o primă opinie, în sensul admisibilităţii cererii de chemare în garanţie, s-a apreciat că acţiunea în regres este posibilă în toate ipotezele în care fostul administrator este responsabil de drept pentru neregulile constatate şi pentru prejudiciul astfel creat, însă în fapt este responsabilă o altă persoană căreia exercitarea concretă a atribuţiilor i-a fost delegată. Un exemplu dat în acest sens este ţinerea contabilităţii cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile, faptă pentru care este responsabil administratorul statutar conform art. 73 din legea nr. 31/1990, text care stabileşte că administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, precum şi art. 10 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată, text potrivit căruia răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului. Dacă în fapt contabilitatea este ţinută de un contabil/societate de contabilitate, administratorul se poate întoarce în regres pentru recuperarea prejudiciului la repararea căruia a fost obligat, fie printr-un proces ulterior separat, fie printr-o cerere de chemare în garanţie în acelaşi dosar.
În sens contrar, s-a susţinut că răspunderea celui vinovat pentru producerea stării de insolvenţă a debitorului supus procedurii este personală, bazată pe obligaţii legale, iar acesta nu se poate îndrepta împotriva unei alte persoane pentru chemarea în garanţie în cadrul aceluiaşi dosar sau ulterior, pentru recuperarea sumei plătite. Un astfel de demers ar echivala cu înlăturarea propriei responsabilităţi.
Opinia Institutului Național al Magistraturii
Problema care se impune a fi analizată în cadrul acestui punct este cea a admisibilităţii cererii de chemare în garanție în litigiul având ca obiect cererea de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, analiza fiind similară şi în contextul aplicării art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Potrivit art. 72 Cod procedură civilă, „partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri”.
Conform art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014: „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…)”
Fostul art. 138 din Legea nr. 85/2006 prevedea că: „În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…)”
Din perspectiva problemei analizate, diferenţa dintre cele două texte nu prezintă relevanţă.
Analizând argumentele formulate în susţinerea celor două opinii exprimate, se poate constata că acestea se concentrează asupra identificării unor cazuri concrete în care fostul administrator a cărui răspundere se urmăreşte a fi antrenată ar putea formula o cerere în despăgubiri împotriva altei persoane. Având de analizat admisibilitatea unei cereri de chemare în garanţie în cadrul unui asemenea litigiu, apreciem că se impune verificarea compatibilităţii dispoziţiilor art. 72-74 Cod procedură civilă cu procedura insolvenţei din perspectiva art. 342 din Legea nr. 85/2014 (art. 149 din Legea nr. 85/2006).
Deşi grevată pe o formă de răspundere civilă delictuală, acţiunea în atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă are în vedere o serie de condiţii speciale referitoare la conţinutul obiectiv al faptei ilicite, justificarea calităţii procesuale, modalitatea de calcul a termenului de prescripţie şi, deopotrivă, se judecă după o procedură ce are drept scop acoperirea cu celeritate a prejudiciului suferit de societatea în insolvenţă, suma recuperată intrând în averea debitoarei și servind acoperirii pasivului.
Formularea unei cereri de chemare în garanţie ar lărgi cadrul procesual prin introducerea în cauză și a unui posibil neparticiapant la procedură, fără ca acest demers să slujească scopului procedurii insolvenței astfel cum acesta este ilustrat în art. 2 din Legea nr. 85/2014 (art.2 din Legea nr. 85/2006), respectiv acoperirii pasivului debitoarei, ci exclusiv interesului autorului cererii.
Pe de altă parte, dacă o asemenea cerere ar fi soluționată în cadrul litigiului deja declanșat, pârâtul chemat în garanție ar urma cursul specific al acestei proceduri, fiind lipsit de o serie de drepturi procesuale de care ar fi beneficiat în cazul unei acțiuni judecate potrivit dreptului comun, deși antrenarea răspunderii sale nu ar servi scopului general al procedurii insolvenței pentru a justifica tratament diferit.
Totodată, nu trebuie omis faptul că cererea de antrenare a răspunderii conform art. 169 din Legea nr. 85/2014 (art. 138 din Legea nr. 85/2006) poate fi formulată nu numai împotriva membrilor organelor de conducere / administrare, ci și împotriva oricărei persoane care ar fi cauzat starea de insolvență prin săvârșirea faptelor enunțate de lege, astfel că eventuala persoană, la rându-i vinovată ar trebui să figureze în proces în calitate de pârât, nu de chemat în garanție.
În raport de cele enunțate, apreciem că formularea unei cereri de chemare în garanție este incompatibilă cu procedura insolvenței și, prin urmare, inadmisibilă în cadrul unui litigiu având ca obiect antrenarea răspunderii pentru intrarea în insolvență.
Doar în subsidiar se impune a fi subliniate argumentele referitoare la caracterul personal al răspunderii instituite de art. 169 din Legea nr. 85/2014 (art. 138 din Legea nr. 85/2006), rezultând din încălcarea unor obligații ce reveneau anumitor persoane potrivit legii și actului constitutiv, de natură a contribui la starea de insolvență.
În concluzie, opinia INM este în sensul inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie formulate în cadrul unui litigiu privind atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Opiniile exprimate în cadrul dezbaterilor
Ø Problema a fost discutată în cadrul unei şedinţe de secţie a Curţii de Apel Cluj şi, cu unanimitate, s-a ajuns la concluzia compatibilităţii între instituţia chemării în garanţie şi procedura insolvenţei. Exemplul care s-a oferit este acela al administratorului statutar care cheamă în garanţie contabilul sau administratorul de fapt care a exercitat efectiv (total sau parţial) atribuţiile specifice acestei calităţi;
Ø Prin considerarea ca admisibilă a unei astfel de cereri s-ar ajunge la lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a unui posibil neparticipant la procedura insolvenţei, ceea ce nu slujeste scopurilor prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei;
Ø Pot fi avute în vedere şi dispoziiile art. 10 din Legea nr. 82/1991 – legea contabilităţii, care stabileşte faptul că răspunderea se află în sarcina administratorului. Potrivit dispozițiilor legale anterior menţionate, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respective. În consecinţă, răspunderea revine administratorului, el fiind cel care angajează contabilul, care coordonează şi avizează documentele şi îşi asumă activitatea contabilă;
Ø Poate fi luată în considerare varianta în care o astfel de cerere să nu fie considerată inadmisibilă de plano, admisibilitatea sau inadmisbilitatea urmând a fi analizate de la caz la caz. În sprijinul acestei soluţii poate fi luată în considerare ipoteza în care există o răspundere solidară, existând doi administratori care au administrat societatea în acelaşi timp şi cărora le-ar putea fi imputabilă o faptă dintre cele prevăzute de lege, însă practicianul în insolvenţă/ceilalţi subiecţi activi ai cererii introduce acţiunea doar împotriva unuia dintre cei doi administratori. În această ipoteză, în cazul în care este angajată răspunderea administratorului chemat în judecată, acesta ar avea posibilitatea introducerii unei acţiuni în regres separate împotriva celuilalt administrator prin care să solicite suportarea, partial sau în întregime, a prejudiciului de către acest din urmă administrator (chiar dacă potrivit legii răspunderea este solidară). Într-o astfel de situaţie, există posibilitatea invocării excepţiei procesului rău condus, demonstrând că, dacă ar fi fost introdus în litigiul în care a fost pusă în discuţie atragerea răspunderii, ar fi putut să
paralizeze prin apărările pe care le-ar fi putut invoca pretenţiile reclamantului. Poate fi, de asemenea, luată în calcul şi ipoteza în care, desi sunt chemaţi în judecată ambii administratori, unul dintre ei formulează o cerere de chemare în garanţie împotriva celuilalt cu scopul stabilirii, între ei, a unei răspunderi conjuncte;
Ø Printr-o astfel de cerere se depăşeşte cadrul normativ stabilit prin Legea insolvenţei întrucât, cererea de chemare în garanţie are drept consecinţă introducerea în cauză a unui alt pârât ( o altă persoană chemată să răspundă). În consecinţă, deşi legea insolvenţei prevede că reclamantul poate fi reprezentat doar de acele persoane expres prevăzute de lege, s-ar realiza o lărgire a cadrului procesual;
Ø Având în vedere faptul că nu există un text de lege care să stabilescă fără echivoc incompatibilitatea acestei instituţii cu procedura insolvenţei, nu poate fi considerată, de plano, inadmisibilă. În măsura în care legea insolvenţei nu conţine prevederi clare în acest domeniu, analiza urmează a fi făcută prin raportare la dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Participanții și-au însușit cu majoritate opinia formatorilor INM (4 voturi împotrivă), cu precizarea că ar putea fi făcută o nuanţare în sensul că, de principiu, cererea de chemare în garanţie formulată în cadrul unui litigiu privind atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 138 din Legea nr. 85/2006 este inadmisibilă, însă admisibilitatea sau inadmisibilitatea trebuie apreciată de la caz la caz.
Această problemă de drept a fost discutată la întâlnirea preşedinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, întâlnire dedicată discutării aspectelor de practică judiciară neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței – București, 15 decembrie 2020.
Partajează acest conținut:
