Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a pronunțat marți 7 o nouă hotărâre împotriva României, constatând, în unanimitate, încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului – dispoziția care garantează dreptul la respectarea proprietății. Decizia a fost pronunțată în cauza Deák și alții împotriva României, un dosar complex ce reunește cinci cereri depuse între anii 2006 și 2011 de către foști proprietari și instituții religioase care s-au confruntat cu imposibilitatea de a-și recupera imobilele confiscate de statul comunist și ulterior vândute către terți.
Printre reclamanți se numără moștenitorii lui Endre Deák, Johann Weber, Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea, Parohia Greco-Catolică Beiuș, precum și alte persoane fizice din Craiova și București. Toți aceștia au avut în comun același obstacol juridic: deși instanțele române au confirmat prin hotărâri definitive caracterul ilegal al naționalizărilor și au recunoscut dreptul de proprietate, statul nu a pus aceste decizii în aplicare, menținându-i pe reclamanți privați de bunurile lor.
Curtea de la Strasbourg a arătat că legislația internă privind restituirea imobilelor naționalizate – în special Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013 – nu a oferit un remediu efectiv. Deși România a recunoscut juridic drepturile de proprietate ale reclamanților, aceștia nu au beneficiat nici de restituirea efectivă a bunurilor, nici de compensații proporționale.
Hotărârea Deák și alții împotriva României continuă linia jurisprudențială a cazurilor Străin și alții (2005), Preda și alții(2014) și Ana Ionescu și alții (2019), în care Curtea a sancționat România pentru aceleași deficiențe sistemice. În toate aceste cauze, s-a constatat că statul a impus foștilor proprietari o „sarcină disproporționată”, contrară principiilor protecției proprietății.
Situația familiei Deák este ilustrativă pentru eșecurile statului român în gestionarea procesului de restituire. În 1994, Curtea de Apel Brașov a recunoscut prin hotărâre definitivă dreptul de proprietate al lui Endre Deák asupra unei case și a unui teren de 9.773 mp în comuna Brateș, județul Covasna, anulând actele de însușire abuzivă ale statului. Cu toate acestea, decizia nu a fost niciodată pusă în aplicare.
Ulterior, în 2002, Deák a încercat să anuleze vânzarea terenului către firme private, însă instanțele i-au respins cererea pe motiv de prescripție. Lipsa unui mecanism eficient de restituire sau de despăgubire l-a determinat, în 2006, să se adreseze Curții Europene. După decesul său, în 2018, fiii săi – Endre-Ferenc și Barabas-Mihaly Deák – au continuat demersul. Familia a traversat astfel 31 de ani de incertitudine și procese fără rezultat, exemplificând blocajul cronic al sistemului românesc de restituiri.
În procedura de la Strasbourg, Guvernul României a susținut că reclamanții nu ar fi epuizat căile de atac interne și că situațiile lor nu ar intra sub incidența articolului 1 al Protocolului nr. 1. Curtea a respins aceste obiecții, amintind că a analizat și respins aceleași argumente în cauze anterioare, fără ca statul să aducă elemente noi.
Pe fond, CEDO a reținut că, deși reclamanții dețineau hotărâri definitive care le confirmau dreptul de proprietate, aceștia nu au putut nici să recupereze efectiv imobilele, nici să obțină despăgubiri echitabile. Această situație a fost calificată ca o „privare de proprietate” contrară Convenției. Curtea a subliniat că lipsa unei compensații reale și proporționale a impus reclamanților o povară excesivă, incompatibilă cu principiul protecției efective a dreptului de proprietate.
În temeiul articolului 41 din Convenție, Curtea a stabilit că cea mai potrivită măsură de reparație este restituirea efectivă a bunurilor către reclamanți, acolo unde acest lucru este posibil. România are obligația de a realiza restituirea în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Dacă restituirea nu poate fi efectuată, statul trebuie să plătească despăgubiri bănești, calculate potrivit metodologiei stabilite în cauza Văleanu și alții împotriva României (2025), folosind grilele notariale și valoarea de piață actuală a proprietăților.
Sumele stabilite de CEDO variază în funcție de prejudiciul suferit de fiecare reclamant:
Moștenitorii lui Endre Deák – 14.854,6 euro;
Johann Weber – 11.296 euro;
Constantin-Cristian Zamfir și Cristiana-Cornelia Crețeanu – 63.570 euro;
Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea și Parohia Greco-Catolică Beiuș – 2.727 euro (în total).
Despăgubirile trebuie achitate în termen de trei luni, la care se vor adăuga dobânzi de întârziere calculate în funcție de rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. Totodată, Curtea a precizat că aceste sume nu pot genera o dublă compensare – eventualele despăgubiri primite anterior în procedurile interne vor fi deduse.
Partajează acest conținut:
