Actorul Ion Ruscuț, plecat ieri la Ceruri, va fi înmormântat la Tăut, acolo unde tatăl lui , Ruscut Ioan a ,fost dirijor al Fanfarei Tăut .
Lui Ion Săpdaru îi povestea la filmări, mereu, despre casa lui de la Taut . <Se bucura ca un copil in fiecare dimineata ca ne vedem din nou pe platou .Era fericit si impacat .Si cu un umor de neegalat , molcom ardelenesc plin de intelesuri si subtilitati.Drum linistit , Ioane !>, a transmis Ion Săpdaru.
<După un arhitect rămâne o casă, după un constructor rămâne un pod. După un muzician rămâne o melodie, după un pictor rămâne un tablou. După un actor ce rămâne? Ce rămâne după un actor? Rămân lacrimile din colțul ochilor spectatorilor.Rămâne zâmbetul timid sau râsul zgomotos al oamenior. Rămâne o sală de teatru care atunci când va fi liniște va deschide o poartă spre trecut și se vor auzi aplauzele, mii de bătăi la unison și vocea șoptită a actorului care va răsuna ca o lovitură într-un pahar de cristal. Vor rămâne mii de amintiri. Amintiri?Dar oare acest lucru e suficient pentru a deveni actor?Merită să își sacrifice o viață pentru oameni pentru ca apoi să nu iei cu tine decât amintiri? .. Și totuși mă întreb: Ce lasă în urmă un actor? Știți ce lasă? Lasă chiar urma lui, care va exista pentru totdeauna. Un actor nu moare niciodată un anonim.Drum bun către stele, Ion Ruscuț!>, a spus Sebastian Lupu. După un actor rămân amintirile…
Carina Iulia Cheregi povestește că de la nouă la nouăsprezece ani <am dublat desene animate la Zone Studio Oradea. De la nouă la nouăsprezece ani am fost „iubițel”, iar Ion Ruscuț a fost „Tati2”. De la nouă la nouăsprezece ani, Tati2 a fost lumea mea. Mai știi, Tati2, cum îmi luam avânt din capătul holului, ca să-ți sar în brațe? „Vezi că sar, Tati2, ține-te că sar!” Sau mai știi când am făcut febră, era deja 9 seara, dar mai aveam multe episoade de dublat? Ai cerut o pauză, mi-ai făcut pat din două scaune, m-ai acoperit cu vesta ta și mi-ai vegheat somnul. Îți simțeam mustața prin somn, cum îți lipeai buzele de fruntea mea, ca să vezi dacă mai am febră. Mâinile tale erau prea mari și aspre pentru căpșorul meu de atunci, așa că doar așa te-a lăsat inima să-mi iei temperatura. Ca și când eziți să iei un bebeluș în brațe, de teamă să nu-l frângi. Mai știi poza asta? E de atunci. Tata mă aștepta în față, cu mâncarea pregătită de mama. Am stat până târziu în noapte ca să terminăm episoadele alea. Dar că tot zic de tati, mai știi cum m-a tot așteptat să-mi dea mâncarea și, când a văzut că nu vin, a urcat să vadă ce tot fac și m-a găsit pe scări, cu o felie de măr și o bucată de clisă în mâini? Tu m-ai învățat, mai știi? S-a crucit tata și a râs. N-am mai mâncat „clisă cu măr” niciodată de atunci. Mai știi creionul pe care-l țineai pe bordul mașinii? Te-am întrebat de ce e atât de ros și ai zis că faci exerciții de dicție când înjuri în trafic. Și mai știi cum alergam în culise să te văd după spectacole? Alergam cu siguranța că toată lumea știa deja că eu merg la Tati2.
Tati2, eu n-am crescut la bunici și știai asta bine. Dar tu mi-ai fost și bunic și părinte. Cum îmi povesteai cum l-ai cunoscut pe Piersic iar eu, cu ochii cât cepele, întrebam: „La București?!” „La București, iubițel, păi unde!”
Tati2, eu mult timp am fost necăjită că auzisem că părinții mei și-ar fi dorit băiat. Mai târziu, mi-ai spus că și tu îți doreai băiat și că țineai de dorința asta și cu dinții. Dar, când te plimbai agitat pe holurile maternității, ai zis să te scuturi puțin: și dacă e să fie fată, ce?! Păi rău ar fi?! Ce bine ar fi să am o fată! Ce frumos și ce bine! Și într-atât te-ai convins, încât te-ai dat singur peste cap când în brațe ți s-a pus un băiat. Și atunci mi-ai zis că eu eram fata aia de te-ai convins tu că te-ar bucura. Fetița pe care le-ai spus alor mei că n-ai avut-o niciodată, dar pe care ți-ai fi dorit să o ai.
De ani de zile nu te-am mai văzut. Când am vorbit ultima oară, acum un an, mi-ai zis râzând că te-am uitat. Și uitasem. Am uitat zece ani din viața mea, pe tine și, cumva și pe mine. Vreau să cred că dacă ai fi auzit iar glasul fetiței aceleia, care-ți sărea în spate, pe care o învățai poezii și snoave, dacă ai auzi, zic, cum urlă în mine acum, vreau să cred că nu te-ar fi lăsat inima să pleci. Nu te-ar fi lăsat inima nicicum. Ai fi stat! Știu că ai fi stat, pentru că ai fost, ești și vei fi mereu atât de iubit. Dacă viața ta ar fi depins de toată dragostea noastră, nu ai fi plecat niciodată.
Știu că trebuie să-ți zic drum lin, dar simt că nu pot. Mă agăț de geanta ta plină cu merinde, șurubelnițe, țigări (lungi, întunecate, ungurești) și alte nimicuri. Și încă mai sper că, undeva, cumva, ți se face milă și rămâi.
Regret. Regret & neputință>.<S-a dus și Ruscuț, cel care nu-mi spunea niciodată pe nume. Mă striga „fiule”. Și de fiecare dată când ne întâlneam, nu mă lăsa să plec până nu-mi strecura în mână o bomboană, o ciocolățică pentru Vichi sau – mai târziu – pentru Robi… ba la un moment dat mi-a băgat în buzunar o pereche de căști cu bluetooth. Un uriaș blând și bun era Ruscuț. Și sunt sigur că acum e acolo unde toți cei blânzi și buni se duc…>, a spus Richard Balint.Pe acea;i tem[>
Partajează acest conținut:
