Curtea Constituțională a constatat că art.118 din Codul de procedură penală, referitor la dreptul martorului de a nu se acuza, nu instituie pentru acesta garanții suficiente, de vreme ce acesta poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție de care beneficiază orice persoană. În opinia CCR, prevederle acestui articol ”impietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, (…) inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.
În motivarea Curții Constituționale se arată că ”<dreptul> martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art.118 din Codul de procedură penală, reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare”.
Extras din motivarea CCR referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate în ceea ce privește art. 118 din Codul de Procedură Penală:
”În forma în vigoare, supusă examinării, art.118 din Codul de procedură penală reglementează „dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligaţie procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declarației, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauză. Astfel, Curtea constată că textul criticat are în vedere două ipoteze, şi anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândește calitatea de suspect și (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar,în dosarul nou-format, persoana dobândeşte calitatea de martor.
Așadar, față de formularea actuală, art.118 din Codul de procedură penală nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declaraţie, în temeiul art.118 din legea procesual penală în vigoare. Mai mult, Curtea observă că martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaşte, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declaraţia sa se autoincriminează. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunțat Decizia nr.1 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.187 din 8 mai 2019, prin care a statuat că „Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.273 alin.(1) din Codul penal.”
Curteaconstată, așadar, că o persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârșește infracţiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art.118 din Codul de procedură penală (reținută în paragraful 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere și neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficiență acestui drept în ceea ce îl privește pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure.
Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiarși în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calității oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voință a organelor judiciare, care nu emit ordonanța în condițiile art.305 alin.(3) din Codul de procedură penală.65.
Totodată, cât privește a doua ipoteză reglementată în art.118 din Codul de procedură penală, reținută, de asemenea, în paragraful 62al prezentei decizii -când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândeşte calitatea de martor -, Curtea reține că disjungerea cauzei este doar omăsură procesuală, dispusă pentru buna soluţionare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare -cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii -constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii,în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil.
Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.
Întreaga motivare a deciziei 236/2 iunie 2020 a Curții Constituționale o puteți parcurge mai jos.
