Nu se poate reţine că un atare principiu nu ar fi aplicabil în cauza de faţă, cât timp măsura suspendării aplicată petentului se află în relaţie cu o faptă cercetată penal, nu se poate susţine că această măsură este îndepărtată de acest domeniu şi ar putea fi sustrasă regulilor ce funcţionează în această materie. În practica instanţei europene s-a instituit distincţia între o măsură ce reprezintă prin natura sa o pedeapsă şi o măsură ce reprezintă executarea sau punerea în aplicare a pedepsei; Curtea EDO însă a arătat totodată că, atunci când însăşi natura sau scopul unei măsuri priveşte reducerea unei pedepse sau o schimbare în regimul liberării condiţionate, aceasta nu se circumscrie noţiunii de pedeapsă în sensul art. 7 din Convenţie. În cauza de faţă nu s-ar putea susţine încadrarea măsurii suspendării în cea de-a doua categorie: astfel, actul despre a cărui critică este vorba în prezenta cauză este cel de stabilire a sancţiunii/măsurii, priveşte însăşi aplicarea ei, iar nu faza ulterioară a executării şi a modificărilor în regimul de executare.
Prin cererea înregistrată în data de 05.09.2022 pe rolul Tribunalului Botoşani, reclamantul X, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani – Serviciul Rutier, anularea parțială a Dispoziției nr. 220637 din 05.08.2022 prin care i-a fost suspendat dreptul de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 180 de zile, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. d) O.U.G 195/2002, urmând să se dispună suspendarea dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 90 de zile, în conformitate cu dispozițiile art. 103 1 lit. d) din O.U.G. 195/2002 (în vigoare înainte de modificare prin Ordonanța nr. I din 27.01.2022), potrivit principiului aplicării legii contravenţionale mai favorabile, reglementat de art. 15 alin. 2 din Constituţia României, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și menţinerea Dispoziţiei nr. 220637 din 05.08.2022 emisă de șeful Serviciului Rutier al I.P.J Botoşani, prin care s-a suspendat reclamantului dreptul de a conduce autovehicule pe o perioadă de 180 de zile, cu toate măsurile dispuse prin aceasta.
Prin sentinţa nr. 381 din 25 noiembrie 2022 Tribunalul Botoşani – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis – în parte – acţiunea şi a anulat în parte Dispoziţia nr. 220637/5.08.2022, în sensul stabilirii, pentru reclamant, a măsurii suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile (în loc de 180 zile).
A obligat pârâtul la plata sumei de 1050 lei reprezentând cheltuieli de judecată (taxa de timbru şi onorariu avocat).
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului său, reclamantul a apreciat că hotărârea instanţei este parţial nelegală şi netemeinică, în ce priveşte soluţia dată capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată, întrucât instanţa nu a obligat partea pârâtă – Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani – Serviciul Rutier la plata în întregime a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat – 2.000 lei. A susţinut că în mod greşit instanţa a redus onorariul avocatului de la suma de 2.000 lei la suma de 1.000 lei în considerarea faptului că obiectul cauzei nu este unul complex, din contră, speţa ce face obiectul prezentului dosar are un caracter complex, presupunând analiza aplicării în timp a legii contravenţionale, în acord cu legea penală şi Constituţia României.
A solicitat admiterea recursului, modificarea – în parte – a sentinţei recurate, cu obligarea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Botoşani – Serviciul Rutier la plata sumei de 2.050 lei (în loc de 1.050 lei), precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din recurs.
Motivându-şi recursul, pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani a considerat că în speţa de faţă trebuie avut în vedere dacă modificarea perioadei pentru care s-a dispus suspendarea dreptului de a conduce intră în sfera de aplicare a legii contravenţionale mai favorabile; că trebuie să se facă o distincţie între o măsură ce reprezintă prin natura sa o „pedeapsă” (penal) sau o „sancţiune” (contravenţional), măsură care este guvernată de legea penală sau contravenţională mai favorabilă şi o măsură ce priveşte punerea în aplicare a „pedepsei”.
A susţinut că dispunerea măsurii suspendării dreptului de a conduce prin Dispoziţia Şefului Serviciului Rutier reprezintă de fapt o măsură de punere în aplicarea unei „pedepse”, întrucât această măsură se dispune ca urmare a dispunerii soluţiei de clasare pentru infracţiunea de „vătămare corporală din culpă „; că pentru dispunerea soluţiei de clasare în dosarul penal, legea contravenţională prevede ca şi „pedeapsă” suspendarea dreptului de a conduce, „pedeapsă” care se pune în aplicare pe o perioadă de 180 de zile şi trebuie materializată printro dispoziţie a Şefului Serviciului Rutier; că măsura suspendării dreptului de a conduce prevăzută de art. 103 alin. 1 lit. d) din OUG nr.195/2002. nu reprezintă o sancţiune prevăzută de lege pentru o faptă care atrage de sine stătătoare aceasta măsură, ci reprezintă o punere în aplicare a unei „pedepse” faţă de persoane a căror fapte nu mai sunt incidente legii penale, aşa încât principiul aplicării legii contravenţionale mai favorabile consacrat de art. 15 alin.2 din Constituţie nu poate fi aplicat prin raportare la norma de lege criticată.
A solicitat admiterea recursului şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii formulată de reclamant, cu exonerarea IPJ Botoşani de la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art.188 alin.1 pct.8 Cod proc. civilă.
Prin întâmpinare, recurentul reclamant X a considerat că recursul IPJ este nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei primei instanţe.
A arătat că prin dispoziţia nr. 220637 din 05.08.2022 Şeful Serviciului Rutier Botoşani a dispus să îi fie suspendat dreptul de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 180 de zile, începând cu data de 07.08.2022, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. 1 lit. d) din O.U.G. 195/2002, dispoziţii care au intrat în vigoare la data de 31.01.2022 în urma modificării art. 103 din O.U.G. 195/2002, prin Ordonanţa nr. 1 din 27.01.2022.
Astfel, întrucât de la încălcarea de către el a unei reguli de circulaţie pentru care codul rutier prevede suspendarea dreptului de a conduce, la data de 21.06.2017, (constând în neacordarea priorităţii de trecere unui pieton pe marcajul rutier semnalizat corespunzător), şi până la aplicarea sancţiunii de suspendare a permisului de conducere în conformitate cu art. 103 alin. 11 din O.U.G. 195/2002, la data de 05.08.2022, au fost în vigoare mai multe legi contravenţionale, a considerat că trebuie să i se aplice dispozţiile mai favorabile (anterioare modificării O.U.G. 195/2002 prin Ordonanţa nr.1 din 27.01.2022), care stabilesc ca suspendarea dreptului de a conduce să se facă pentru o perioadă de 90 de zile, principiu reglementat de art. 15 alin. 2 din Constituţia României, care prevede că; „(2) Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. ”
Prin întâmpinare, recurentul pârât IPJ Botoşani a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca neîntemeiat.
A considerat că reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, aşa cum a fost stabilit prin sentinţa recurată este temeinică şi legală.
A susţinut că instanţa are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţe, fără ca aceasta să însemne intervenirea în raporturile dintre avocat şi clientul său, dimpotrivă, în virtutea relativităţii efectelor obligatorii ale contractelor, onorariul convenit între părţi rămâne valabil stabilit, dar recuperarea acestuia de la partea căzută în pretenţii se va face în cuantumul şi în limitele stabilite de instanţă, atunci când aceasta apreciază că trebuie redimensionat cuantumul, în raport de criteriile legale.
Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi motivelor de recurs invocate, Curtea a reţinut următoarele:
Recurentul IPJ Botoşani a criticat sentința Tribunalului Botoșani, arătând că instanța de fond a soluționat în mod greșit cauza, făcând aplicarea greșită a normelor de drept material. A susținut recurentul că prima instanță a interpretat în mod eronat principiul aplicării legii contravenţionale mai favorabile, întrucât în cauză dispoziţia de suspendare a dreptului de a conduce este o măsură de punere în aplicare a unei pedepse faţă de persoane a căror fapte nu mai sunt sub incidenţa legii penale, dar nu reprezintă o sancţiune prevăzută de lege pentru o faptă penală.
De asemeni, în cauză a formulat recurs reclamantul, criticând sentinţa primei instanţe din perspectiva admiterii doar în parte a cererii sale de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând criticile formulate, curtea a apreciat că acestea nu sunt întemeiate, prima instanţă reţinând incidenţa în cauză şi interpretând în mod corespunzător dispoziţiile legale, apreciind întrunirea condiţiei legalităţii doar în parte pentru dispoziţia de suspendare a dreptului de a conduce.
Reţine curtea, în acord cu prima instanţă, că măsura suspendării s-a dispus în temeiul art. 103 alin. 1 lit. d) din O.U.G. 195/2002, în vigoare la data emiterii ordonanţei de clasare, 1.08.2022, şi a actului administrativ contestat, 5.08.2022 – text care prevede o perioadă de suspendare a dreptului de a conduce de 180 zile pentru ipoteza din prezenta cauză (a clasării dispuse de instanţa de judecată sau de procuror pentru fapta penală în legătură cu un accident de circulaţie), dar că anterior, la data săvârşirii faptei penale, 21.06.2017, fiind în fiinţă art. 103 alin. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002 (echivalent al art. 103 alin. 1 lit. d din forma ulterioară a legii) ce cuprinde dispoziţii mai favorabile – o perioadă de 90 zile pentru aceeaşi ipoteză, în mod corect s-a apreciat necesitatea reţinerii principiului aplicării legii mai favorabile.
Astfel, potrivit art. 15 alin. 2 din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, iar potrivit art. 5 alin. 1 Cod penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Nu se poate reţine că un atare principiu nu ar fi aplicabil în cauza de faţă, cât timp măsura suspendării aplicată petentului se află în relaţie cu o faptă cercetată penal, nu se poate susţine că această măsură este îndepărtată de acest domeniu şi ar putea fi sustrasă regulilor ce funcţionează în această materie.
Recurentul s-a apărat susţinând existenţa unei disticnţii între măsuri ce reprezintă prin natura lor pedepse, în înţelesul legii penale sau contravenţionale, cărora li s-ar aplica principiul, şi măsuri de punere în aplicare a acestor pedepse, pentru care nu s-ar impune aplicarea principiului. Curtea reţine că o atare distincţie a fost instituită în practica instanţei europene, între o măsură ce reprezintă prin natura sa o pedeapsă şi o măsură ce reprezintă executarea sau punerea în aplicare a pedepsei; Curtea EDO însă a arătat totodată că, atunci când însăşi natura sau scopul unei măsuri priveşte reducerea unei pedepse sau o schimbare în regimul liberării condiţionate, aceasta nu se circumscrie noţiunii de pedeapsă în sensul art. 7 din Convenţie. În cauza de faţă nu s-ar putea susţine încadrarea măsurii suspendării în cea de-a doua categorie: astfel, actul despre a cărui critică este vorba în prezenta cauză este cel de stabilire a sancţiunii/măsurii, priveşte însăşi aplicarea ei, iar nu faza ulterioară a executării şi a modificărilor în regimul de executare. Tot astfel, practica judiciară depusă are în vedere o situaţie diferită, relativ la regimul de executare a unei pedepse definitiv aplicate.
În ce priveşte recursul formulat de reclamant, curtea a avut în vedere că acesta priveşte exclusiv neacordarea de către prima instanţă a cheltuielilor de judecată în cuantum integral.
Curtea însă reţine că prin decizia nr. 3/2020 pronunţată în recurs în interesul legii, ÎCCJ a arătat că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. 1 Cpc, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 din Cpc. Ca urmare, recursul reclamantului avansând exclusiv un atare motiv, nu poate fi primit.
Pentru aceste motive, curtea, reținând că hotărârea pronunțată de prima instanța este legală, că nu există motive de nelegalitate care să atragă casarea acesteia, și că astfel, cererile de recurs nu pot fi primite, în temeiul art. 496 Cpc le-a respins ca atare.
