Potrivit art. 453 alin. (2) C.proc.civ., în situația în care au fost formulate mai multe capete de cerere și numai o parte dintre acestea au fost admise, instanța va stabili măsura în care fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parțial cheltuielile efectuate, în limita pretențiilor admise.
Însă, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcţie de pretenţiile admise se realizează doar în privinţa taxei judiciare de timbru, în sensul că, deși plătită la valoarea pretențiilor formulate iniţial, aceasta va fi suportată de partea adversă doar în limitele în care a căzut în pretenţii.
În privinţa onorariilor de avocat și de expert, admiterea în parte a pretențiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea lor, întrucât, indiferent de soluţia de admitere în tot sau în parte a acţiunii, aceste cheltuieli pot fi reduse exclusiv pe temeiul art. 451 alin. (2) C.proc.civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat/expert, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar
În lipsa unei prevederi exprese în contractul de asistenţă juridică care să expliciteze ce parte din onorariu de avocat este aferentă fiecărui capăt de cerere, acesta rămâne afectat întregii cauze, fără a putea fi împărțit de judecătorul cauzei folosind vreo formulă matematică, cum ar fi împărțirea onorariului la numărul capetelor de cerere sau reducerea onorariului proporțional cu pretenţiile admise, păstrând acelaşi raport între onorariul solicitat şi onorariul pentru care instanţa va dispune suportarea de către pârât precum raportul dintre pretenţiile solicitate prin acțiune şi pretenţiile admise de instanţă.
Prin urmare, rațiunea obligării la suportarea de către pârât a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat și de expert subzistă şi în cazul în care cererea este admisă în parte, având în vedere că şi în această situaţie pârâtul se află în culpă procesuală, culpă care a generat cheltuieli pentru reclamant, reducerea acestor onorarii putând fi dispusă doar prin raportare la criteriile ce rezultă din dispozițiile art. 451 alin. (2) C.proc.civ. iar nu prin aplicarea mecanismului reglementat de art. 453 alin. (2) C.proc.civ.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 503 din 27 februarie 2024
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscala – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestațiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând obligarea în solidar a acestora la plata sumei totale de 502.051.33 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/46/2017 al Curţii de Apel Piteşti, soluţionat definitiv prin decizia nr. 3137 din 02.07.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal, constând în: suma de 459.230.92 lei, reprezentând onorariul avocațial; suma de 8.000 lei, reprezentând onorariul expertului judiciar desemnat de instanţă; suma de 25.000 lei, reprezentând onorariul expertului consilier parte; suma totală de 9.820.41 lei, reprezentând cheltuieli suplimentare, din care: suma de 3.353,60 lei reprezintă cheltuieli de deplasare și cazare în vederea înfățișării reprezentantului convenţional la termenele de judecată și la efectuarea expertizei la fața locului, în comuna Frâncești, jud. Vâlcea, restul sumelor reprezentând cheltuieli suplimentare (precum taxe judiciare de timbru, servicii poștale, cheltuieli de corespondență, fotocopiere acte), conform art. 3 din Anexa la Contractul de asistență juridică seria B nr. x/28.06.2017.
Reclamanta a solicitat, totodată, obligarea pârâtelor, în solidar, și la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu, constând în taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.
În drept, a invocat dispozițiile art. 192 și 453 C.proc.civ., precum și dispozițiile art. 1349 din C.civ.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 792 din 20.05.2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumelor de: 200.000 lei, cu titlu de onorariu avocațial, 8.000 lei, cu titlu de onorariu expert judiciar și 8.000 lei, cu titlu de onorariu expert parte, toate acestea reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în dosarul nr. x/46/2017. A fost respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată, și au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 8.355 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 369 din 07.03.2023, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, precum și apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 792/2022, pronunțate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 369/2023 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
4.1. Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, numai în ceea ce privește soluţia dată apelului declarat de ea împotriva hotărârii primei instanțe, și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, cu obligarea intimatelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului, susținând că decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 453 alin. 1 și ale art. 451 alin. 1 C.proc.civ. și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. 2 C.proc.civ.
În esență, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 453 alin. 1 și pe cele ale art. 451 alin. 1 C.proc.civ. întrucât nu i-a recunoscut și acordat toate cheltuielile de judecată solicitate și dovedite, respectiv și „cheltuielile suplimentare”, astfel cum au fost definite la art. 3 din Anexa la Contractul de asistență juridică seria B, nr. x/28.06.2017, constând în taxe judiciare de timbru, cheltuieli de transport, cheltuieli de cazare, cheltuieli de transmitere a documentelor prin poștă și cheltuieli de fotocopiere acte.
Instanța de apel a respins aceste cheltuieli cu motivarea că au fost cerute pe baza facturilor emise de cabinetul de avocatură și nu pe baza documentelor ce au fost refacturate, or, câtă vreme au fost incluse în contabilitatea proprie, operațiune fără de care nu puteau fi refacturate, se poate aprecia că, în realitatea, cheltuielile respective au fost negociate la încheierea contractului de asistență juridică, la stabilirea cuantumului onorariului, astfel că nu pot fi solicitate distinct de onorariul de avocat.
Recurenta consideră că acest argument este greșit și că, atât timp cât legiuitorul nu a condiționat în niciun fel modul de dovedire a anumitor cheltuieli precum cele de transport, cazare, transmitere a documentelor prin poștă, fotocopiere acte, se aplică regulile de drept comun privind probele.
Prin urmare, câtă vreme cheltuielile respective intră în categoria celor la care se referă dispozițiile art. 451 și 453 C.proc.civ. iar existența și întinderea lor a fost dovedită, se impunea acordarea lor, atât facturile emise de societatea de avocatură cât și documentele justificative care au stat la baza emiterii acestora având aceeași forță probantă, ambele categorii de înscrisuri reprezentând mijloace de probă.
Temeiul cererii de acordare a acestor cheltuieli l-a constituit art. 453 alin. 1 coroborat cu art. 451 alin 1 C.proc.civ., respectiv culpa procesuală care reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, și nu contractul de asistență juridică sau facturile fiscale emise în baza acestuia, cum greșit a considerat instanța de apel, împrejurare față de care recurenta a solicitat să se constate că facturile dovedesc pe deplin existența cheltuielilor și faptul că au fost făcute strict în legătură cu procesul anterior.
În opinia recurentei, raționamentul instanței de apel poate viza, cel mult aspecte legate de contabilitate și de tratamentul fiscal câtă vreme pune în discuţie modul de evidențiere a acestor cheltuieli, și în niciun caz aspecte privind existența, întinderea și recunoaşterea lor ca fiind cheltuieli de judecată. Instanţa de apel nu a adus niciun argument prin care să justifice teza potrivit căreia cheltuielile „refacturate” nu pot fi recunoscute, recurenta apreciind că atât decontarea cheltuielilor, cat si refacturarea ulterioara a acestora sunt operațiuni legale, care au aceeași finalitate.
Ceea ce este important este faptul că societatea recurentă a suportat cheltuielile și a făcut dovada existenței și întinderii lor, fiind lipsită de relevanță modalitatea în care a fost efectuată plata.
De altfel, din contractul de asistență judiciară rezultă clar că onorariul de avocat a fost perceput separat de cheltuielile de corespondență, onorarii de expertiză tehnică și contabilă sau ale altor profesioniști, traduceri, citații prin publicitate, cheltuieli de deplasare și cazare, împrejurare față de care concluzia instanței de apel în sensul că în realitate aceste cheltuieli au fost incluse în onorariul de avocat apare ca fiind netemeinică și nelegală.
Nelegalitatea soluției adoptate este cu atât mai evidentă cu cât instanța de apel nu a luat în considerare nici măcar taxele judiciare de timbru. Or, câtă vreme taxele au fost folosite în proces, instanțele reținând că au fost legal plătite, ele trebuiau incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată la care partea care a câștigat procesul era îndreptățită.
În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, reclamanta a susținut că în mod nelegal instanța de apel a dispus reducerea cuantumului onorariului expertului parte prin raportare la un alt criteriu decât cele prevăzute de art. 451 alin. 2 și 3 C.proc.civ., respectiv luând drept reper onorariul expertului desemnat în cauză de instanță.
Nu există nicio obligație ca onorariul expertului parte să fie egal cu onorariul expertului desemnat, astfel că dispoziția de reducere a cuantumului onorariului expertului parte la suma de 8.000 lei, egală cu suma plătită cu titlu de onorariu pentru expertul principal, încalcă prevederile legale mai sus menționate din care rezultă că singurele criterii ce trebuie avute în vedere într-o astfel de operațiune sunt valoarea sau complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de expert, ținând seama și de circumstanțele litigiului.
Aceleași criterii rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, or, dacă instanța s-ar fi raportat la acestea, ar fi putut constata că onorariul trebuia acordat în integralitatea lui, nefiind justificată reducerea cuantumului său.
4.2. În cadrul recursului său, întemeiat tot pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 451 – 453 C.proc.civ. atunci când a reținut culpa instituției exclusiv în virtutea faptului că a pierdut litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/46/2017 al Curții de Apel Pitești, fără a observa, însă, că pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte. Or, potrivit art. 453 alin. 2 C.proc.civ., când cererea este admisă numai în parte, cheltuielile de judecată se stabilesc proporțional cu pretențiile admise și cu culpa constatată, ceea ce înseamnă că instanțele ar fi trebuit să stabilească în concret cuantumul cheltuielilor acordate reclamantei ținând cont de faptul că actele atacate de reclamantă nu au fost anulate în integralitate, în sarcina acesteia fiind stabilită obligația de plată a sumei de 581.464 lei, reprezentând obligații fiscale principale și accesorii.
Recurenta a solicitat să se constate că onorariul de avocat acordat reclamantei, în sumă de 200.000 lei, este nejustificat în raport de complexitatea cauzei și de activitatea concretă desfășurată de avocat, prezentând, în continuare, împrejurările de fapt în raport de care consideră că pretențiile reclamantei cu acest titlu trebuiau respinse, cu atât mai mult cu cât, susține recurenta, în sarcina sa nu poate fi reținută nici reaua credință, nici comportarea neglijență, nici exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
A invocat practica judiciară a instanței supreme în domeniu și a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
4.3. Subsumat cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susținut, în cadrul propriului recurs, că instanța de apel, deși a procedat la o nouă judecată asupra fondului, în limita criticilor formulate de părți prin motivele de apel și pe baza materialului probator administrat, a încălcat principiul disponibilității întrucât a omis să analizeze critica în cadrul căreia pârâta invocase inadmisibilitatea cererii reclamantei de acordare, pe cale separată a cheltuielilor de judecată efectuate în litigiului anterior, față de împrejurarea că, inițial, în cadrul acelui proces formulase un capăt de cerere accesoriu cu privire la acestea, la care a renunțat, însă, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului.
Recurenta consideră că formularea pretenției cu privire la cheltuielile de judecată, distinct de procesul în care acestea au fost făcute, este posibilă numai sub condiția ca partea să nu le fi solicitat odată cu cererea principală. Pe de altă parte, recurenta consideră că, în condițiile în care reclamanta a solicitat cheltuielile și în procesul inițial, ar fi trebuit să facă de la acel moment dovada acestora, înainte de închiderea dezbaterilor, or, la dosarul nr. x/46/2017 nu a fost atașată o astfel de dovadă, deși onorariul de avocat a fost plătit chiar în timpul acelui proces.
Sub un alt aspect, recurenta susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit culpa instituției, neținând cont de faptul că, în procesul anterior, pârâta a fost de bună credință și că pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte, împrejurare față de care cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei ar fi trebuit să fie proporțional cu culpa constatată.
Cu referire la onorariul expertului parte în sumă de 8.000 lei, recurenta susține că decizia instanței de apel cuprinde considerente contradictorii câtă vreme, pe de o parte, se reține că „necesitatea angajării unui avocat specialist în drept fiscal și necesitatea consultării unui specialist în domeniul fiscal nu se exclud” pentru ca, ulterior să se arate că intimata avea dreptul la o cheltuială necesară constând în explicațiile unui specialist în domeniul fiscal.
În sfârșit, pârâta susține că decizia instanței de apel este nelegală și din perspectiva menținerii dispoziției de obligare a sa la plata sumei de 8.355 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, la fond, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii nr. 20540/2021.
În esență, recurenta consideră că suma acordată reclamantei cu acest titlu este nerezonabilă, câtă vreme prezența apărătorului său a fost necesară la doar două termene de judecată în fața primei instanțe, fiind clară existența unor tendințe de abuz procesual din partea reclamantei privind perceperea unui nou onorariu de avocat in prezenta cauză.
Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
5. Apărările formulate în cauză.
5.1. Pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. și a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, apreciind că instanța de apel a aplicat corect normele de drept material atunci când a dispus reducerea onorariului de avocat și a onorariului expertului parte, niciuna dintre criticile aduse deciziei atacate nejustificând casarea acesteia.
5.2. Și reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de cele două pârâte, invocând, în principal, excepția nulității acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. 2 C.proc.civ.
În motivarea excepției, reclamanta a susținut că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. a fost invocat în mod pur formal, întrucât niciuna dintre criticile formulate de pârâte nu poate fi subsumată acestuia și nici celorlalte cazuri de casare expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. 1 C.proc.civ., ele exprimând, doar, nemulțumirea recurentelor pârâte față de soluţia instanţei de apel sau, mai precis, față de cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit de instanţă, chestiune ce nu este aptă să demonstreze nelegalitatea sau neconformitatea deciziei recurate cu normele de drept aplicabile.
Pe de altă parte, modul de aplicare a art. 451 alin. 2 C.proc.civ. nu constituie motiv de nelegalitate a unei hotărâri în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind în mod expres acest lucru prin decizia nr. 3/2020 dată în recurs în interesul legii.
Recurentele pârâte nu au arătat într-o manieră suficient de clară în ce constau pretinsele greșeli de judecată săvârşite de instanţa de apel, or, în lipsa unor critici concrete de nelegalitate, instanța de control judiciar nu poate verifica decizia supusă recursului.
În subsidiar, în situația în care s-ar aprecia că excepția nulității nu este întemeiată, reclamanta a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâte ca nefondate, apreciind că instanța de apel a aplicat corect normele de drept material și a stabilit în concordanță cu acestea culpa procesuală a pârâtelor ca temei al obligației stabilite în sarcina lor de a plăti cheltuielile de judecată din procesul anterior.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
II.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C.proc.civ., excepția nulității recursurilor declarate de pârâte, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C.proc.civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. 1 C.proc.civ., la pct. 1-8.
Potrivit art. 486 alin. 1 lit. d C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.
Potrivit art. 489 alin. 2 C.proc.civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.
Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.
Examinând cererile de recurs formulate de cele două pârâte din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acestora se regăsesc și susțineri care exprimă nemulțumirea recurentelor pârâte față de cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora au fost obligate și de modalitatea în care acestea au fost stabilite de instanţele de fond prin raportare la criteriile ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 451 alin. 2 C.proc.civ., susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac întrucât ar presupune o verificare și apreciere a unor aspecte de fapt, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.
Astfel, susținerile recurentelor pârâte referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 451 – 453 C.proc.civ., sub aspectul modului de stabilire a culpei lor procesuale, exclusiv în virtutea faptului că au pierdut litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/46/2017 al Curții de Apel Pitești, fără a se observa că pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte și fără a se avea în vedere buna lor credință, precum și susținerile referitoare la momentul până la care reclamanta putea face dovada cheltuielilor de judecată solicitate pe cale separată, pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., în timp ce susținerea recurentei pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili referitoare la omisiunea instanței de apel de a analiza critica în cadrul căreia invocase inadmisibilitatea cererii reclamantei de acordare, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată efectuate în litigiului anterior, față de împrejurarea că, inițial, în cadrul acelui proces formulase un capăt de cerere accesoriu cu privire la acestea, la care a renunțat, însă, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, precum și susținerea aceleiași părți în sensul cădecizia instanței de apel ar cuprinde considerente contradictorii cu privire la onorariul expertului parte, pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 punctul 6 C.proc.civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului, dar și celui prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta invocând în mod expres încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității.
Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare celor formulate prin motivele de recurs au fost făcute, de către ambele părți, și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursurilor câtă vreme, în motivarea căilor de atac promovate, recurentele s-au raportat în mod explicit la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de acestea tinzând spre a combate soluția pe care instanța de apel a adoptat-o precum și argumentele pe care aceasta a fost întemeiată.
Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererile pendinte conțin și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi despre acte de procedură nule, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C.proc.civ., acestea fiind, în realitate, apte a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C.proc.civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.
În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererilor de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursurilor declarate de pârâte, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererile de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.
II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
II.2.1. Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta reclamantă a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 453 alin. 1 și pe cele ale art. 451 alin. 1 C.proc.civ. întrucât nu i-a recunoscut și acordat toate cheltuielile de judecată solicitate și dovedite, respectiv și „cheltuielile suplimentare”, astfel cum au fost definite la art. 3 din Anexa la Contractul de asistență juridică seria B, nr. x/28.06.2017, constând în taxe judiciare de timbru, cheltuieli de transport, cheltuieli de cazare, cheltuieli de transmitere a documentelor prin poștă și cheltuieli de fotocopiere acte.
În concret, cererea de acordare a acestor cheltuieli a fost respinsă cu motivarea că au fost solicitate pe baza facturilor emise de societatea de avocatură cu care partea a încheiat contractul de asistenţă juridică și nu pe baza documentelor justificative ce au fost refacturate, instanțele de fond apreciind că facturile respective nu sunt susceptibile de a face dovada acestor cheltuieli, neputându-se stabili legătura de cauzalitate cu procesul pentru care se pretinde că au fost efectuate cheltuielile.
În plus, Curtea de Apel a apreciat că, atât timp cât aceste cheltuieli au fost incluse în contabilitatea proprie a societății de avocatură, fiind refacturate ulterior, înseamnă că, în realitate, ele au fost negociate la încheierea contractului de asistenţă juridică, la stabilirea cuantumului onorariului, astfel că nu pot fi solicitate distinct de acest onorariu.
Pe calea prezentului recurs, reclamanta susține că aceste argumente ale instanței de apel sunt greșite întrucât legiuitorul nu a condiționat în niciun fel modul de dovedire a cheltuielilor de transport, de cazare, de transmitere a documentelor prin poștă și de fotocopiere acte, astfel că se aplică regulile de drept comun privind probele.
Prin urmare, câtă vreme cheltuielile respective intră în categoria celor la care se referă dispozițiile art. 451 și 453 C.proc.civ. iar existența și întinderea lor a fost dovedită, recurenta consideră că se impunea acordarea lor, atât facturile emise de societatea de avocatură cât și documentele justificative care au stat la baza emiterii acestora având aceeași forță probantă, ambele categorii de înscrisuri reprezentând mijloace de probă.
Critica este neîntemeiată.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, deși recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 451 alin. 1 și ale art. 453 alin. 1 C.proc.civ., critica vizează, deopotrivă, și modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 452 C.proc.civ., referitor la dovada cheltuielilor de judecată, recurenta susținând, în esenţă, că facturile emise de societatea de avocatură, depuse la dosar, fac dovada cheltuielilor de judecată efectuate în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/46/2017 al Curţii de Apel Piteşti, statuările în sens contrar ale instanței de apel fiind nelegale.
Art. 453 alin. 1 C.proc.civ. prevede că partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Potrivit art. 452 C.proc.civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Principiul înscris în acest text legal reprezintă o aplicațiune concretă a regulilor de drept comun în materie de probațiune. Aceasta înseamnă că acordarea cheltuielilor de judecată de către instanță nu se poate face decât în măsura în care se demonstrează efectuarea lor, existența și întinderea cuantumului cheltuielilor de judecată neputând fi determinate decât pe baza unor mijloace probatorii adecvate.
Cheltuielile de judecată reprezintă totalitatea sumelor avansate de părţi pe parcursul procesului, în legătură cu soluţionarea litigiului, dispoziţiile art. 451 alin. (1) C.proc.civ. stabilind elementele componente ale acestora: taxele judiciare de timbru, onorariile avocaților, ale experților, ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. 3, sumele cuvenite martorilor pentru deplasările și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.
Or, având în vedere înțelesul noţiunii de „cuantum al cheltuielilor de judecată”, descris la art. 451 alin. (1) C.proc.civ., rezultă că partea care solicită cheltuieli este ţinută să administreze dovezi specifice cu privire la fiecare componentă a acestora, în măsura în care pretinde recuperarea lor de la partea adversă.
Întrucât legiuitorul nu a condiționat în niciun fel modul de dovedire a cheltuielilor de judecată, se aplică regulile de drept comun privind probele, realitatea cheltuielilor putând fi stabilită doar pe baza instrumentelor de plată care atestă faptul că a fost achitată de către parte contravaloarea serviciului efectuat în legătură cu procesul în cadrul căruia se pretinde respectiva cheltuială.
În speță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor suplimentare, astfel cum au fost definite la art. 3 din Anexa la Contractul de asistență juridică seria B, nr. x/28.06.2017, constând în taxe judiciare de timbru, cheltuieli de transport, cheltuieli de cazare, cheltuieli de transmitere a documentelor prin poștă și cheltuieli de fotocopiere acte. În dovedirea acestor cheltuieli a depus la dosar facturile emise de societatea de avocatură cu care a încheiat contractul de asistenţă juridică, prin care cheltuielile respective au fost refacturate.
Instanțele de fond au respins cererea de acordare a cheltuielilor suplimentare în sumă de 9.820,41 lei, apreciind că facturile emise de societatea de avocatură nu demonstrează legătura de cauzalitate cu procesul pentru care se pretinde că au fost efectuate, existenţa, veridicitatea și întinderea unor astfel de cheltuieli putând fi dovedite doar cu documente justificative specifice (bilete de transport, bonuri de carburant, chitanțe, etc.).
Cu alte cuvinte, instanța de apel a apreciat că facturile fiscale nu cuprind elemente care să permită verificarea și stabilirea legăturii de cauzalitate a cheltuielilor cu procesul în care se susține că au fost efectuate, concluzionând că, în aceste condiții, nu pot fi puse în sarcina părții adverse.
Această manieră de soluționare a cauzei pune în evidență, contrar susținerilor recurentei reclamante, corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 451 – 453 C.proc.civ., instanța de apel respingând pretențiile reclamantei după verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor în care cheltuielile de judecată pot fi acordate, inclusiv a celei ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 452 C.proc.civ., referitoare la dovada acestora, în considerarea căreia a analizat înscrisurile doveditoare depuse la dosar de către reclamantă.
Împrejurarea că instanța de apel nu a dat înscrisurilor respective forța probantă pe care recurenta o reclamă nu echivalează cu greșita aplicare a normelor de procedură ce reglementează cheltuielile de judecată, aceasta fiind, în fapt, o chestiune de apreciere a probatoriului administrat care excedează controlului de legalitate ce poate fi efectuat în recurs.
Prin urmare, susținerile recurentei în sensul că atât facturile emise de societatea de avocatură, cât și documentele justificative care au stat la baza emiterii acestora au aceeași forță probantă, ambele categorii de înscrisuri reprezentând mijloace de probă, nu pot fi subsumate unei critici de nelegalitate a soluţiei pronunţate de instanța de apel, susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., ci unei critici de netemeinicie întrucât tinde la a pune în discuţie chestiuni de fapt, referitoare la existenţa şi cuantumul cheltuielilor de judecată, și de apreciere a probelor administrate în dovedirea acestora. Or, interpretarea probelor şi analiza relevanței lor în soluţionarea cauzei este atributul exclusiv al instanţelor de fond, nefiind admisibil ca, sub pretextul unei pretinse nesocotiri a dispozițiilor art. 451 alin. 1 și 453 alin. 1 C.proc.civ., să se procedeze la reevaluarea probelor cu consecința schimbării soluției adoptate, câtă vreme nu se identifică încălcarea de către instanţa de apel a niciunei dispoziţii legale, fie de procedură, fie de drept material.
De altfel, în acord cu opinia instanțelor de fond, Înalta Curte reține că factura fiscală nu constituie document justificativ sub aspectul plății ci doar un document cu valență contabilă, ce este emis de către furnizorul serviciului prestat clientului în baza contractului intervenit între aceștia, factura atestând doar efectuarea serviciului respectiv, nu și plata contravalorii sale.
Din această perspectivă, contractul de asistență juridică intervenit între reclamantă și societatea de avocatură și facturile fiscale emise în baza acestuia de către societatea de avocatură, prin care au fost refacturate cheltuielile de deplasare, cazare, fotocopiere sau transmitere documente prin poștă, nu fac dovada faptului că serviciile la care fac referire au fost efectiv plătite de către recurenta reclamanta câtă vreme nu sunt însoțite de documente justificative specifice, din care să rezulte remiterea sumelor de bani reprezentând contravaloarea serviciilor respective.
De altfel, contractul de asistență și facturile emise în baza lui vizează exclusiv raporturile dintre avocat și client (părțile contractante), neavând relevanţă asupra situaţiei părţilor din proces, cheltuielile de judecată urmând a fi dovedite prin depunerea la dosarul cauzei a chitanțelor/bonurilor/ordinelor de plată care atestă achitarea acestora.
Este adevărat că, în apel, reclamanta a depus la dosar o serie de bonuri fiscale, înscrisuri care, contrar susținerilor recurentei, au fost analizate și avute în vedere la soluționarea cauzei. Instanța devolutivă a apreciat, însă, că acestea nu sunt relevante și nu pot determina schimbarea soluției, câtă vreme se menţine cererea de plată pe baza facturilor emise de societatea de avocatură şi nu pe baza documentelor ce au fost refacturate. Or, așa cum s-a arătat deja, aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.
Prin urmare, criticile recurentei prin care se tinde la reaprecierea caracterului util al probelor solicitate și administrate în apel nu vor fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate. În egală măsură, Înalta Curte reține că nu pot fi primite nici criticile care privesc nemulțumirea recurentei-reclamante cu privire la modul concret de evaluare de către instanța devolutivă a probatoriului administrat în cauză, întrucât nici acestea nu sunt chestiuni ce reclamă un control de legalitate al hotărârii atacate ci tind la reaprecierea probelor și la schimbarea situaţiei de fapt reținute, împrejurare ce contravine dispozițiilor art. 483 alin. 3 C.proc.civ., din cuprinsul cărora rezultă că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu netemeinicia acesteia.
Aceasta cu atât mai mult cu cât recurenta nici nu a invocat, în concret, o eventuală încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 264 C.proc.civ., referitor la aprecierea probelor, ci opune doar aprecierilor instanţei de apel propriile susțineri formulate în cursul procesului cu privire la probe și la situația de fapt, or, o asemenea comparație nu relevă incidența niciunui nelegalități a deciziei atacate susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ..
Neîntemeiate sunt și susținerile ce vizează cheltuielile de judecată constând în taxele de timbru aferente procesului ce a format obiectul dosarului nr. x/46/2017 al Curţii de Apel Piteşti. Recurenta consideră că atât timp cât taxele au fost folosite în proces, instanțele reținând că au fost legal plătite, ele trebuiau incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată la care partea care a câștigat procesul era îndreptățită, indiferent de modalitatea concretă în care au fost plătite și, ulterior, decontate sau refacturate.
Taxele judiciare de timbru, reglementate, în prezent, prin O.U.G. nr. 80/2013, reprezintă costuri pe care titularul cererii în justiţie le suportă anticipat, conform art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, în raport cu obiectul cererii, care se fac venit la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în care debitorul îşi are domiciliul, reședința sau, după caz, sediul social [art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013]. Codul de procedură civilă prevede, prin dispoziţii distincte pentru fiecare etapă procesuală, adoptate în aplicarea regulii achitării anticipate a taxei judiciare de timbru, necesitatea atașării dovezii achitării taxei datorate la cererea de chemare în judecată (art. 197), la cererea de apel [art. 470 alin. (2)] sau la cererea de recurs [art. 486 alin. (2)], în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii fiind aplicabile dispoziţiile procedurale prevăzute pentru judecata finalizată cu hotărârea atacată [art. 508 alin. (1) şi art. 513 alin. (1)].
Prin urmare, dovada acestei componente a cheltuielilor de judecată, reprezentată de taxa de timbru nu poate fi făcută decât cu chitanța eliberată în acest sens, factura emisă de societatea de avocatură neavând nicio relevanță din această perspectivă cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul ei nu există nicio mențiune pe baza căreia să se poată stabili unde a fost plătită și în referire la ce dosar și nici dacă ea a fost depusă ca atare la dosarul pentru care se pretinde că a fost achitată.
În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, reclamanta a susținut că în mod nelegal instanța de apel a dispus reducerea cuantumului onorariului expertului parte prin raportare la un alt criteriu decât cele prevăzute de art. 451 alin. 2 și 3 C.proc.civ., respectiv luând drept reper onorariul expertului desemnat în cauză de instanță.
Neexistând nicio prevedere legală care să impună obligația ca onorariul expertului parte să fie egal cu onorariul expertului desemnat, recurenta consideră că dispoziția de reducere a cuantumului onorariului expertului parte la suma de 8.000 lei, egală cu suma plătită cu titlu de onorariu pentru expertul principal, încalcă prevederile legale mai sus menționate din care rezultă că singurele criterii ce trebuie avute în vedere într-o astfel de operațiune sunt valoarea sau complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de expert, ținând seama și de circumstanțele litigiului, aceleași criterii rezultând și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, dacă instanța s-ar fi raportat la acestea, ar fi putut constata că onorariul trebuia acordat în integralitatea lui, nefiind justificată reducerea cuantumului acestuia.
Așadar, norma de drept a cărei încălcare se invocă pe calea acestui motiv de recurs este cea cuprinsă în textul art. 451 alin. 2 C.proc.civ. care prevede că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, și care se aplică în mod corespunzător și la plata experților judiciari, conform alin. 3 al aceluiași articol.
Înalta Curte reține că, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., a cheltuielilor cu onorariul de expert plătit de partea care a câștigat procesul presupune analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a expertului, și raportarea în permanență la circumstanțele cauzei, ceea ce înseamnă că evaluarea și stabilirea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt și nu pe interpretarea normei juridice.
În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul expertului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de expert reprezintă o chestiune de temeinicie și nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, astfel că ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3/2020, dată în recurs în interesul legii, decizie prin care, instanța supremă a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
În raport de aceste aspecte și de caracterul obligatoriu al decizie nr. 3/2020, conform art. 517 alin. 4 C.proc.civ., susținerile recurentei reclamante prin care tinde la repunerea în discuție a chestiunii proporționalității onorariului de expert cu complexitatea cauzei și cu munca depusă de expert nu vor fi analizate întrucât nu se circumscriu cadrului legal în limitele căruia poate fi exercitat controlul judiciar în cadrul recursului, singura chestiune ce poate fi verificată fiind presupusa nesocotire de către instanțele de fond a criteriilor legale care ar fi trebuit să stea la baza dispoziției de reducere a cuantumului onorariului de expert, iar nu modul în care acestea au fost valorificate și aplicate la aspectele de fapt rezultate din probe.
În acest sens, Înalta Curte constată că dispunând reducerea cuantumului onorariului expertului parte de la suma de 25.000 lei solicitată de reclamantă cu acest titlu, la suma de 8.000 lei, instanțele de fond au reținut că, deși expertiza a avut un caracter complex fiind formulate obiecțiuni şi completări, onorariul în sumă de 8.000 lei apare ca fiind îndestulător prin prisma muncii efectiv prestate de expertul parte. S-a mai reținut că, din această perspectivă, onorariul expertului parte reprezintă o cheltuială necesară dată fiind complexitatea raportului de expertiză efectuat în cauză, partea având nevoie de explicațiile unui specialist în domeniu pentru a putea formula obiecțiuni sau solicita lămuriri cu privire la raportul de expertiză judiciară.
Rezultă cu evidență din aceste considerente că instanțele s-au raportat întocmai la criteriile de evaluare ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 451 alin. 2 C.proc.civ., în aprecierea cuantumului onorariului expertului parte fiind avută în vedere necesitatea asigurării unei proporționalități a acestuia cu volumul de muncă presupus de efectuarea lucrării și cu complexitatea cauzei.
Împrejurarea că, în final, valoarea onorariului expertului parte a fost stabilită la un nivel egal cu cel al onorariului expertului principal nu justifică concluzia pe care recurenta încearcă să o acrediteze, respectiv aceea că instanțele s-ar fi raportat la un alt criteriu decât cele prevăzute de lege, câtă vreme analiza pe care acestea au făcut-o a vizat în mod explicit complexitatea cauzei și munca efectivă pe care expertul parte a depus-o în cauză.
De altfel, din considerentele hotărârilor pronunțate în cauză nici nu rezultă că onorariul expertului judiciar principal ar fi fost, în mod necesar, reperul în funcție de care s-a apreciat cu privire la cuantumul onorariului expertului parte, instanța de fond remarcând doar că nu a fost oferită de reclamantă nicio justificare rezonabilă pentru ca valoarea onorariului expertului parte să depășească onorariul stabilit pentru expertul judiciar.
Or, această simplă mențiune nu constituie prin ea însăși un argument de natură a conduce la concluzia că reducerea cuantumului onorariului expertului parte ar fi fost dispusă în considerarea unui criteriu aleatoriu, neprevăzut de lege, cu atât mai mult cu cât, potrivit celor deja arătate, este evident că principalele aspecte care au justificat această soluție au fost complexitatea cauzei și munca efectiv prestată de expert.
În consecință, reținând că niciuna dintre criticile aduse de reclamantă deciziei atacate nu justifică casarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de aceasta.
II.2.2. În ceea ce privește recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, acestea vor fi analizate împreună, dat fiind faptul că, în esență, conțin critici comune.
Sub un prim aspect, recurentele pârâte susțin că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 451 – 453 C.proc.civ. atunci când a reținut culpa lor exclusiv în virtutea faptului că au pierdut litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/46/2017 al Curții de Apel Pitești, fără a ține cont de faptul că, în procesul anterior, au fost de bună credință și că pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte, împrejurare față de care cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei ar fi trebuit să fie proporțional cu culpa constatată.
În plus, recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili consideră că formularea pretenției cu privire la cheltuielile de judecată, distinct de procesul în care acestea au fost făcute, este posibilă numai sub condiția ca partea să nu le fi solicitat odată cu cererea principală. Pe de altă parte, recurenta susține că, în condițiile în care reclamanta a solicitat cheltuielile și în procesul inițial, ar fi trebuit să facă de la acel moment dovada acestora, înainte de închiderea dezbaterilor, or, la dosarul nr. x/46/2017 nu a fost atașată o astfel de dovadă, deși onorariul de avocat a fost plătit chiar în timpul acelui proces.
Niciuna dintre aceste critici nu este întemeiată.
Cu titlu preliminar Înalta Curte reține că posibilitatea părții care câștigă procesul de a recupera cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat este pe deplin acceptată, acțiunea putând fi formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a procesului.
În toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului.
În acest sens sunt și statuările obligatorii ale instanței supreme din cuprinsul deciziei nr. 19/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și al deciziei nr. 59/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reținut că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C.proc.civ., este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, culpă procesuală dovedită tocmai prin faptul pierderii procesului, interesând, pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.
Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) – art. 454 C.proc.civ.
Prin urmare, Înalta Curte reține că mecanismul acordării cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală care revine părții care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) C.proc.civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este „partea care pierde procesul”, se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 C.proc.civ.), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor, decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 C.proc.civ.
În consecință, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, cum este și litigiul de față, analiza culpei procesuale a părților implicate trebuie să aibă loc în coordonatele dictate de art. 453 alin. 1 și 454 C.proc.civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său.
Or, pârâtele, care au pierdut procesul și care nu s-au manifestat în limitele art. 454 C.proc.civ., nu pot fi considerate ca fiind lipsite de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului anterior.
În consecință, recurentele pârâte nu pot fi exonerată de plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în procesul anterior odată ce acțiunea acesteia a fost admisă.
Pe de altă parte, nici buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Riscul pierderii unui proces trebuie să fie suportat de către partea aflată pe această poziție care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aceasta pentru că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul fiind obligată să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul. În raport de dispozițiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ., dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câștigătoare a procesului, indiferent de buna sau reaua credință a celui care a pierdut.
Nici critica prin care se susține încălcarea obligației de stabilire a cheltuielilor de judecată proporțional cu pretențiile admise nu poate fi primită.
Este adevărat că potrivit art. 453 alin. 2 C.proc.civ., în situația în care au fost formulate mai multe capete de cerere și numai o parte dintre acestea au fost admise, instanța va stabili măsura în care fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parțial cheltuielile efectuate, în limita pretențiilor admise.
Însă, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcţie de pretenţiile admise se realizează doar în privinţa taxei judiciare de timbru, în sensul că, deși plătită la valoarea pretențiilor formulate iniţial, aceasta va fi suportată de partea adversă doar în limitele în care a căzut în pretenţii.
În privinţa onorariilor de avocat și de expert, admiterea în parte a pretențiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea lor, întrucât, indiferent de soluţia de admitere în tot sau în parte a acţiunii, aceste cheltuieli pot fi reduse exclusiv pe temeiul art. 451 alin. (2) C.proc.civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat/expert, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar.
Prin urmare, în speță, câtă vreme cheltuielile de judecată la plata cărora au fost obligate pârâtele au constat doar în onorariul de avocat și onorarii de expert, nu se poate susține că instanțele de fond ar fi încălcat dispozițiile art. 453 alin. 2 C.proc.civ., întrucât soluția de admitere în parte a pretențiilor ce au format obiectul procesului anterior nu produce niciun fel de consecințe asupra cuantumului acestor onorarii.
În privința onorariului de avocat, în lipsa unei prevederi exprese în contractul de asistenţă juridică care să expliciteze ce parte din onorariu este aferentă fiecărui capăt de cerere, acesta rămâne afectat întregii cauze, fără a putea fi împărțit de judecătorul cauzei folosind vreo formulă matematică, cum ar fi împărțirea onorariului la numărul capetelor de cerere sau reducerea onorariului proporțional cu pretenţiile admise, păstrând acelaşi raport între onorariul solicitat şi onorariul pentru care instanţa va dispune suportarea de către pârât precum raportul dintre pretenţiile solicitate prin acțiune şi pretenţiile admise de instanţă.
Pe de altă parte, câtă vreme în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/46/2017 a fost încuviințată proba cu expertiza, partea care a pierdut procesul urmează să suporte și cheltuiala generată de plata onorariului de expert precum și a expertului parte, fiind irelevantă măsura în care instanța s-a raportat la conținutul acestei probe.
Prin urmare, rațiunea obligării la suportarea de către pârât a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat și de expert subzistă şi în cazul în care cererea este admisă în parte, având în vedere că şi în această situaţie pârâtul se află în culpă procesuală, culpă care a generat cheltuieli pentru reclamant, reprezentând onorariu de avocat și de expert, reducerea acestor onorarii putând fi dispusă doar prin raportare la criteriile ce rezultă din dispozițiile art. 451 alin. 2 C.proc.civ. iar nu prin aplicarea mecanismului reglementat de art. 453 alin. (2) C.proc.civ.
Nefondată este și susținerea recurentei pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în sensul că formularea pe cale separată a pretenției de acordare a cheltuielilor de judecată, distinct de procesul în care acestea au fost făcute, ar fi posibilă numai sub condiția ca partea să nu le fi solicitat odată cu cererea principală.
În acest sens, Înalta Curte notează că, pentru soluţionarea favorabilă a unei cereri separate cu un astfel de obiect, este necesar doar ca instanţa care a soluţionat litigiul anterior să nu fi respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată sau partea care a câştigat procesul să nu fi renunțat la dreptul subiectiv de a le solicita (în temeiul art. 408 C.proc.civ.), manifestare de voinţă de care instanţa să fi luat act prin dispozitivul hotărârii.
Dacă, însă, partea câștigătoare a litigiului a solicitat prin acțiunea inițială cheltuieli de judecată dar a renunțat la judecarea cererii accesorii de acordare a acestora (în baza art. 406 C.proc.civ.), va putea să le solicite ulterior, pe calea unei cereri de chemare în judecată separate, renunțarea la judecată neechivalând cu renunțarea la însuși dreptul subiectiv de a pretinde cheltuielile de judecată și nici cu soluționarea pe fond a cererii accesorii având acest obiect.
Or, în speță, în cadrul dosarului nr. x/46/2017, deși prin acțiunea dedusă judecății reclamanta formulase și un capăt de cerere accesoriu privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, aceasta a precizat în mod expres, la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra fondului, că renunță la soluționarea lui, solicitând a se lua act de faptul că va cere cheltuielile de judecată pe cale separată, manifestare de voință de care Curtea de Apel Pitești a luat act în mod explicit prin dispozitivul hotărârii pronunțate în cauză.
În raport de poziția procesuală adoptată de parte în procesul anterior și de mențiunile din cuprinsul sentinței Curții de Apel Pitești, formularea prezentei acțiuni având ca obiect cheltuielile de judecată efectuate în procesul anterior este perfect admisibilă, fiind evident că intenția reală a părții a fost aceea de a solicita aceste cheltuieli pe cale separată, renunțând la judecarea cererii accesorii formulate în litigiul inițial, astfel că susținerile recurentei privind inadmisibilitatea demersului judiciar promovat de reclamantă vor fi înlăturate ca neîntemeiate.
Deși recurenta susține că și în apel a invocat o critică similară, critică ce nu a fost analizată de către instanța devolutivă, nici din cuprinsul cererii de apel și nici din considerentele deciziei atacate nu rezultă că partea ar fi formulat o astfel de susținere astfel că nu se poate invoca cu temei încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității și nici a obligației de a-și motiva hotărârea în concordanță cu exigențele ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., decizia recurată răspunzând punctual fiecăreia dintre criticile formulate de pârâte și de reclamantă.
În consecință, din perspectiva acestei susțineri formulate în recurs, nu se poate reține incidența în cauză a motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 6 C.proc.civ.
Recurenta mai susține că, în condițiile în care reclamanta a solicitat cheltuielile și în procesul inițial, ar fi trebuit să facă de la acel moment dovada acestora, înainte de închiderea dezbaterilor, or, la dosarul nr. x/46/2017 nu a fost atașată o astfel de dovadă, deși onorariul de avocat a fost plătit chiar în timpul acelui proces.
În concret, critica astfel formulată pune în discuție stabilirea momentului până la care se poate face dovada existenței și a întinderii cheltuielilor de judecată, în situația în care acestea sunt solicitate pe cale separată, și, implicit, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 452 C.proc.civ. referitoare la dovada cheltuielilor de judecată.
Așa cum s-a arătat deja, acțiunea ce are ca obiect recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluționat definitiv, are caracter autonom, în sensul că se înfățișează ca o cerere având caracter principal, temeiul pretențiilor constituindu-l culpa procesuală decurgând din pierderea procesului. Așadar, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil distinct, așa încât cererea se judecă în primă instanță de judecătorie sau, după caz, de tribunal, în funcție de criteriul valoric. De asemenea, în cazul cererilor de acordare a cheltuielilor pe cale separată se aplică regulile de competență de drept comun, pretenția nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competență, să fie în căderea instanței învestite cu judecata litigiului principal.
Prin urmare, este firesc ca o astfel de cerere, care capătă autonomie în raport cu litigiul ce a generat cheltuielile respective, să fie văzută și tratată ca una cu individualitate proprie, care stă la baza declanșării unui litigiu independent de cel inițial, care se supune regulilor generale de procedură, de judecată a oricărui proces, dovada efectuării cheltuielilor de judecată, cheltuieli care constituie însuși obiectul litigiului nou, putând fi făcută până la închiderea dezbaterilor în acest nou dosar ce are ca obiect solicitarea respectivelor cheltuieli, pe cale principală, neavând nicio relevanță faptul că această dovadă nu a fost depusă în dosarul inițial în care au fost ocazionate cheltuielile de judecată. Prin urmare, în soluționarea dosarului nou format sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 194 lit. e) C.proc.civ. precum și cele ale art. 254 și următoarele C.proc.civ.
Dispozițiile art. 452 C.proc.civ., a căror încălcare este reclamată de către recurenta pârâtă pe calea prezentului recurs, vizează exclusiv situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate, ca accesoriu, în cadrul dosarului în care au fost efectuate, nefiind aplicabile în litigiul în care cheltuielile sunt solicitate pe cale principală, separată, întrucât într-un astfel de litigiu cheltuielile de judecată generate de un alt dosar reprezintă însuși obiectul dosarului pendinte, iar, conform art. 194 lit. e) C.proc.civ., reclamantul este obligat să arate și să atașeze dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Dispozițiile art. 452 C.proc.civ. instituie o derogare de la dispozițiile generale privind momentul propunerii probelor, și de aceea ele trebuie interpretate restrictiv, ca aplicându-se numai cu privire la cheltuielile de judecată solicitate în procesul care le-a generat chiar, în cadrul unui litigiu având ca obiect principal acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în alt proces aplicându-se regulile de drept comun, în sensul că proba cheltuielilor (care constituie însuși obiectul procesului nou) se face în condițiile art. 254 C.proc.civ..
Cu alte cuvinte, pretenția dedusă judecății de către reclamantă în prezenta cauză, deși decurge din cheltuielile de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluționat definitiv și în care a avut calitatea de parte care a câștigat procesul, nu poate fi calificată ca având obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamantul le-a efectuat în procesul anterior, ci o ca fiind o cerere de despăgubire a sa cu contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul în care a avut calitatea de parte câștigătoare a procesului, cerere având ca fundament juridic răspunderea civilă delictuală a pârâtelor și ideea de culpă procesuală a acestora, ca părți care au pierdut procesul. Or, în condițiile în care reclamanta a renunțat la judecarea cererii accesorii prin care solicitase cheltuielile de judecată în litigiul originar, optând pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior și distinct și formulând o atare pretenție pe calea unei cereri principale, rezultă că litigiul ulterior este unul autonom în raport cu cel inițial, supus, din punct de vedere procesual, unor reguli proprii de judecată și probațiune.
În consecință, temeiul juridic al cererii nu îl constituie în mod direct dispozițiile art. 452 și următoarele C.proc.civ. (norme aplicabile în cazul în care solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ar fi fost formulată pe calea unei cereri accesorii în litigiul originar), ci dispozițiile din Codul civil, care reglementează instituția răspunderii civile delictuale, anume art. 1357 și următoarele, împrejurare față de care proba pretențiilor deduse judecății de către reclamantă, respectiv a cheltuielilor de judecată generate de procesul anterior, trebuie făcută în prezenta cauză și nu în dosarul anterior, susținerile în sens contrar formulate de pârâtă prin motivele de recurs fiind nefondate.
În ceea ce privește critica ce vizează cuantumul onorariul de avocat acordat reclamantei, în sumă de 200.000 lei, cuantum pe care recurenta pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală îl apreciază ca fiind nejustificat în raport de complexitatea cauzei și de activitatea concretă desfășurată de avocat, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi analizată, reaprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată nefiind o chestiune de nelegalitate ci una de netemeinicie a hotărârii atacate, astfel că nu poate forma obiect al controlului judiciar exercitat în recurs
Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (referitor la încălcarea normelor de drept material), nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.
Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, raportarea la valoarea obiectului pricinii și evaluarea ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, precum și raportarea la celelalte circumstanțe ale cauzei, instanța dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.
Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice, împrejurare față de care proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie și nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., așa cum s-a stabilit, de altfel, cu caracter obligatoriu și prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,
Pentru aceleași considerente nu va fi analizat nici motivul de recurs în cadrul căruia recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a criticat dispoziția de menținere a obligației de plată a sumei de 8.355 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, la fond, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii nr. 20540/2021.
În esență, recurenta consideră că suma acordată reclamantei cu acest titlu este nerezonabilă, câtă vreme prezența apărătorului său a fost necesară la doar două termene de judecată în fața primei instanțe, fiind clară existența unor tendințe de abuz procesual din partea reclamantei privind perceperea unui nou onorariu de avocat în prezenta cauză.
Având în vedere modul în care sunt formulate efectiv criticile aduse deciziei instanței de apel și referirile concrete pe care recurenta le face la elementele de care ar trebui să țină cont instanța de judecată în aprecierea cuantumului onorariului de avocat ce se cuvine a fi pus în sarcina sa, Înalta Curte reține că, în fapt norma de drept material a cărei încălcare se invocă este cea cuprinsă în textul art. 451 alin. 2 C.proc.civ., or, în raport de decizia nr. 3/2020, dată în recurs în interesul legii, mai sus menționată, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., astfel că nu poate face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar în cadrul acestei căi extraordinare de atac.
Cât privește susținerea recurentei în sensul că perceperea de către reclamantă a unui nou onorariu de avocat în cadrul prezentului proces ar reprezenta un abuz de drept, Înalta Curte reține că este vădit nefondată câtă vreme reclamanta nu a făcut nimic altceva decât să valorifice o posibilitate recunoscută ca fiind legală, respectiv aceea de a recupera, pe calea unei acțiuni separate, cheltuielile de judecată determinate de susținerea unui proces definitiv câștigat, acțiunea astfel formulată fiind una autonomă, aptă să genereze propriile cheltuieli de judecată, astfel că solicitarea de acordare a acestora este perfect legală, procesul de față fiind guvernat de regulile generale de judecată, inclusiv de cele reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 451- 455 C.proc.civ.
Or, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori care exercită un drept – așa cum este cazul reclamantei din prezenta cauză – nu poate fi considerat în culpă și nici nu poate fi prezumat de plano că exercită un abuz procesual manifestându-se în acest sens.
Neîntemeiată este și critica ce vizează onorariul expertului parte.
Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili susține că decizia instanței de apel cuprinde considerente contradictorii câtă vreme, pe de o parte, se reține că „necesitatea angajării unui avocat specialist în drept fiscal și necesitatea consultării unui specialist în domeniul fiscal nu se exclud” pentru ca, ulterior, să se arate că intimata avea dreptul la o cheltuială necesară constând în explicațiile unui specialist în domeniul fiscal.
Din analiza considerentelor deciziei atacate rezultă că, în apel, pârâta a criticat dispoziția instanței de fond de obligare a sa la plata sumei de 8.000 lei cu titlu de onorariu de expert parte, susținând că, în condițiile în care reclamanta a beneficiat de serviciile unei societăți de avocatură specializate în domeniul fiscal, nu mai poate pretinde că angajarea unui expert parte, specialist în domeniu fiscal r fi fost necesară, astfel că nici onorariul achitat acestuia nu reprezintă o cheltuială necesară ci una voluptorie, care nu se impunea a fi efectuată în interesul asigurării apărării reclamantei în procesul anterior.
Răspunzând acestei critici, instanța de apel a reținut că, necesitatea angajării unui avocat specialist în drept fiscal şi necesitatea consultării unui specialist în domeniul fiscal nu se exclud. Chiar dacă ambii sunt specializați în domeniul fiscal, pregătirea şi experiența acestora sunt diferite, întrucât avocatul este specializat în acordarea asistenței juridice în litigiile din materie fiscală, în timp ce expertul nu acordă asistenţă juridică, fiind în măsură să aprecieze modalitatea de efectuare a unei expertize în materie administrativ-fiscală, prin prisma pregătirii sale.
În consecinţă, Curtea de Apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată inclusiv onorariul de expert parte, onorariu al cărui cuantum a fost redus la valoarea stabilită cu același titlu pentru expertul judiciar.
Rezultă cu evidență din considerentele expuse că instanţa de apel a analizat și a răspuns susținerilor apelantei pârâte, argumentele pentru care au fost respinse criticile formulate de aceasta fiind clare și explicite iar raționamentul logico-juridic, construit pe aspectele rezultate din circumstanțele concrete ale cauzei, este de natură a justifica pe deplin soluția adoptată.
Deși recurenta pârâtă invocă existența unor considerente contradictorii Înalta Curte constată că această susținere este neîntemeiată întrucât, în realitate, considerentele la care recurenta face referire explicitează în termeni foarte clari motivele pentru care onorariul de expert parte a fost apreciat ca fiind o cheltuială necesară, cheltuială ce se impune a fi suportată de pârâte alături de onorariul de avocat.
Prin urmare, aceste considerente nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii, ele neexcluzându-se reciproc ci, dimpotrivă, au rolul de a clarifica, în fapt, caracterul necesar și distinct al celor două onorarii pretinse de reclamantă astfel că nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. nu se poate reține nelegalitatea deciziei atacate.
În consecință, reținând că niciuna dintre criticile formulate de pârâte nu justifică casarea deciziei instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., a respins ca nefondate și recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
