În cadrul întâlnirii online din 22 septembrie 2025 a președinților secțiilor civile ale curților de apel, magistrații au analizat mai multe chestiuni de practică neunitară în materie de drept al familiei printre care și cea dacă măsurile dispuse printr-un ordin de protecție pot fi revocate înainte de termen atunci când acesta nu a fost emis pe durata maximă prevăzută de lege.
Soluţiile divergente pronunţate în practica judiciară:
Această problemă de practică judiciară privește cererile de emitere a ordinului de protecție și se referă la calitatea procesuală activă a persoanelor față de care s-a luat măsura emiterii ordinului pentru o perioadă mai mică decât cea maximă prevăzută de lege de a solicita revocarea acestuia.
Într-o opinie, se consideră că art. 49 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 trebuie interpretat a fortiori, în sensul că, având în vedere faptul că legea permite persoanei faţă de care s-a luat măsura emiterii unui ordin de protecţie pe durata maximă să solicite revocarea ordinului de protecţie, cu atât mai mult este permisă revocarea de către o persoană cu privire la care măsura emiterii ordinului de protecţie s-a luat pe o durată mai mică decât cea maximă prevăzută de lege.
Într-o a doua opinie, se consideră că extinderea aplicabilității art. 49 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 și altor categorii de agresori nu poate fi operată decât de legiuitor, nu de către instanță, prin luarea în considerare fie a principiului echității, fie al disponibilității părților în procesul civil.
Dispoziţiile legale incidente în soluţionarea problemei de drept:
Art. 49 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 prevede că: „Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.”
Prin decizia Î.C.C.J. nr. 63/202315, Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a reținut că:
„110. Textul normativ evocat apare a fi redactat cu suficientă claritate şi precizie, el nu are un caracter lacunar sau îndoielnic şi nu poate fi semnalată existenţa unei dificultăţi reale în interpretarea acestuia.
Utilizând metoda primordială de interpretare a normei juridice, aceea literală, asemeni instanţei de trimitere, se poate concluziona cu uşurinţă în sensul că alineatul întâi al normei reglementează, prin dispoziţii imperative, cine poate fi titularul unei cereri având ca obiect revocarea sau înlocuirea măsurii dispuse printr-un ordin de protecţie, conferind acest drept exclusiv persoanei împotriva căreia s-a dispus o astfel de măsură „pe durata maximă”. Aplicând raţionamentul per a contrario, rezultă că, dacă această condiţie imperativă, referitoare la calitatea persoanei, nu este îndeplinită, titularul cererii nu poate avea calitate procesuală activă. În consecinţă, cererea se impune a fi respinsă pentru acest motiv, în considerarea unei excepţii procesuale de fond, care va acţiona cu efect peremptoriu. (…)
Ceea ce se dorește prin prezenta sesizare este ca Înalta Curte de Casație și Justiție să statueze explicit, cu valoare de principiu, că și în ipoteza în care revocarea sau înlocuirea măsurii dispuse prin ordinul de protecție ar fi solicitată de persoana supusă unei astfel de măsuri pentru o durată situată sub maximul prevăzut de lege, ea este legitimată procesual activ să formuleze o astfel de cerere. Totodată, se cere instanței supreme să precizeze care este termenul de apel, în ipoteza dată, în care norma nu conține nicio dispoziție expresă și derogatorie de la dreptul comun.
Or, crearea unui cadru procesual apt să respecte drepturile tuturor celor implicați în mecanismul ordinului de protecție, să ofere garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea liberului acces la justiție și fără instituirea vreunei discriminări, prin reglementarea unui regim juridic identic în situații similare, ține de competența legiuitorului, iar nu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, al cărei scop fundamental este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, printr-o jurisprudență obligatorie, în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudențială; rolul decizional conferit instanței supreme urmărește înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării și aplicării normelor ce sunt emise de legiuitor, fără a se putea substitui acestuia.”
Prin decizia nr. 489/2023,16 Curtea Constituțională a reținut constituționalitatea art. 49 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 în raport cu art. 16 din Constituția României, care reglementează egalitatea în drepturi a cetățenilor, statuând următoarele:
„26. Totodată, nu poate fi reținută nici pretinsa inegalitate de tratament juridic între persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție și persoana în favoarea căreia s-a emis acest ordin, deoarece aceste categorii de persoane se află în situații juridice diferite, scopul instituirii ordinului de protecție fiind însăși protejarea dreptului la viață și la integritate fizică și psihică a persoanei asupra căreia s-a exercitat violența.
De asemenea, critica autorului excepției de neconstituționalitate din Dosarul nr. 1.205D/2020, potrivit căreia legiuitorul îi conferă unei persoane care prezintă un grad de periculozitate mai mare șansa de a obține revocarea măsurilor prevăzute de ordinul de protecție, dar îl oprește pe cel mai puțin periculos să obțină această revocare, nu poate conduce la existența unei discriminări referitoare la posibilitatea introducerii cererii de revocare a unui ordin de protecție. Astfel, condiția de admisibilitate a cererii de revocare a ordinului de protecție, condiție care este impusă de legiuitor și vizează durata maximă pentru care a fost emis ordinul de protecție, nu are semnificația unei discriminări, ci Curtea constată că intră în competența legiuitorului reglementarea oricăror condiții pentru introducerea unei cereri la instanța judecătorească.
Cât privește posibilitatea de a formula cererea de revocare a ordinului de protecție, posibilitate recunoscută de legiuitor cu condiția ca durata pentru care a fost emis acesta să fie maximă, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale constante, cât și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanță nu este unul absolut. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată, Curtea Constituțională a stabilit că instituirea unor condiții procedurale pentru exercitarea dreptului de sesizare a instanței nu echivalează cu încălcarea art. 21 din Constituție, referitor la accesul liber la justiție. S-a reținut, astfel, că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului de acces liber la justiție.
Mai mult, Curtea a statuat că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție.
De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, exemplu fiind Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța dreptului.
Or, așa cum s-a arătat mai sus, orice persoană împotriva căreia a fost emis un ordin de protecție beneficiază de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale și a înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranța, integritatea fizică și psihică a victimei, având și posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a emis ordinul de protecție.”
Soluţia asupra problemei de drept şi argumentele ce o fundamentează:
Din interpretarea art. 49 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice, în lumina considerentelor deciziei Î.C.C.J. nr. 63/2023, reiese că acest text legal reglementează, în mod imperativ, cine poate fi titularul unei cereri având ca obiect revocarea sau înlocuirea măsurii dispuse printr-un ordin de protecţie, conferind acest drept exclusiv persoanei împotriva căreia s-a dispus o astfel de măsură „pe durata maximă”.
Astfel cum rețin atât Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și Curtea Constituțională, impunerea unor condiții de acces la instanță intră în competența puterii legiuitoare, care, în acest caz, a limitat posibilitatea de a solicita revocarea ordinului de protecție, permițând doar persoanelor împotriva cărora s-a dispus o măsură „pe durata maximă” să o solicite, limită considerată constituțională în raport cu art. 16 din Constituția României.

De altfel, atunci când a apreciat că nu se impune o astfel de condiție, legiuitorul a legiferat în acest sens, art. 25 alin. 1 din Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecție prevăzând posibilitatea persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură, indiferent de durata acesteia, dar și posibilitatea victimei de a formula o astfel de cerere, normă ce nu se poate aplica prin analogie, întrucât reglementează o condiție/limită și, pe cale de consecință, este de strictă interpretare și aplicare.
În acord cu cele statuate de Înalta Curte în decizia nr. 63/2023, apreciem că un cadru procesual apt să respecte drepturile tuturor celor implicați în mecanismul ordinului de protecție, să ofere garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea liberului acces la justiție și fără instituirea vreunei discriminări, prin reglementarea unui regim juridic identic în situații similare, poate fi creat de legiuitor și nu de către instanțele de judecată.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că în cererile de revocare a ordinelor de protecție au calitate procesuală activă doar persoanele împotriva cărora s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă, condițiile prevăzute de art. 49 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 fiind de strictă interpretare și aplicare și putând fi modificate doar de către legiuitor, căruia îi revine această competență.
Partajează acest conținut:




