În cazul în care plata daunelor este realizată de asigurătorul de bunuri, în baza unei asigurări facultative CASCO, asigurătorul RCA are obligaţia să plătească dauna, potrivit constatărilor de daune a asigurătorului de bunuri, fără a o putea respinge, dacă persoana asigurată RCA este vinovată de producerea accidentului de vehicule.
Ca modalitate a obligaţiei de plată, condiţia stabilirii vinovăţiei şoferului asigurat RCA funcţionează ca o condiţie suspensivă, indiferent de procedura constatării sale, în procesul penal, civil
sau prin propriile verificări ale asigurătorului RCA.
O dată constatată îndeplinită condiţia, obligaţia afectată devine perfectă sub aspect execuţional, în mod retroactiv, şi, prin urmare, obligaţia de plată este datorată de la data scadenţei sale, scadenţă calculată potrivit art. 64 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.
Obiecţiunile asigurătorului RCA, pe care le circumstanţiază art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 pentru reconfigurarea scadenţei obligaţiei de plată a despăgubirilor, pot privi sumele solicitate prin avizarea scrisă de daună.
Solicitarea asigurătorului RCA de a-i fi înaintate de către asigurătorul CASCO dovezile privind stabilirea vinovăţiei în dinamica accidentului – considerată de către acesta a fi temeiul de fapt care justifică atitudinea refuzului său de plată a despăgubirii – nu poate fi calificată drept obiecţiuni întemeiate cu privire la sumele solicitate, neavând, prin urmare, vocaţia de a amâna scadenţa plăţii obligaţiei proprii.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 442 din 28 februarie 2019
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 17 februarie 2011 sub nr. x/3/2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta SC B. SA şi intervenientul-forţat C., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta SC B. SA la plata sumei de 124.672,52 lei reprezentând despăgubiri plătite de către A. pentru reparaţiile auto YYY, precum și la plata penalităților de întârziere, conform art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 11/2007, aplicate cuantumului iniţial până la data achitării integrale a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 511 din 27 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2/2011, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 124.672,52 lei cu titlu de debit principal, reprezentând despăgubire și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la penalităţile de întârziere.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 5.604,44 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert şi taxă de timbru, în legătură cu capătul de cerere vizând debitul principal. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru cu privire la capătul de cerere referitor la penalităţi.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanţă a reținut că din expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză a reieșit că starea de pericol pentru producerea accidentului din data 29 iulie 2008 a aparținut intervenientului forțat C., care a avut o viteză de 76 km/h pe un sector de drum pe care viteza maximă era de 70 km/h și, de asemenea, nu a păstrat distanța corespunzătoare față de autoturismul X cu nr. de înmatriculare YYY, condus de numitul D.
Tribunalul a constatat că valoarea maximă de despăgubire conform Ordinului nr. 11/2007 al CSA este de 127.065 lei, o sumă mai mare decât cea solicitată la plată de către reclamantă. S-a mai reţinut că niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică auto efectuat în cauză şi că autovehiculul condus de intervenientul forțat C. era asigurat obligatoriu la data accidentului de societatea pârâtă.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 422 și art. 49 din Legea nr. 136/1995, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 124.672,52 lei cu titlu de debit principal, reprezentând despăgubire.
În ceea ce privește penalitățile de întârziere au fost avute în vedere dispozițiile art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 11/2007 și s-a reţinut că societatea pârâtă a contestat, în termen, suma solicitată la plată de către reclamantă. S-a evidențiat că dificultatea în stabilirea responsabilității cu privire la producerea accidentului rezultă și din faptul că ambii șoferi, atât intervenientul forțat, cât și numitul D. au fost absolviți de vină de către organele penale, așa încât se explică solicitarea pârâtei care a cerut de la reclamantă un act emis de poliție sau o hotărâre judecătorească din care să rezulte culpa intervenientului forțat.
Prin urmare, prima instanţă a constatat că nu sunt incidente, în speţă, ipotezele descrise la art. 64 din Ordinul CSA nr. 11/2007.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. SA, care a fost soluţionat prin decizia nr. 1897/A din 9 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat a apelului.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a prezentat situaţia de fapt cu privire la dinamica producerii accidentului, reţinând, totodată, că, la data producerii incidentului rutier, autoturismul ZZZ, condus de intervenientul forțat, avea încheiată asigurarea obligatorie de răspundere civilă la societatea SC B. SA, cu polița nr. HW000195186, în timp ce autoturismul YYY, avariat în accident, era asigurat CASCO la A. SA, prin polița seria C nr. 512549.
Pârâtă a solicitat reclamantei la data de 22 ianuarie 2009, în legătură cu dosarul de daună nr. 29040002, comunicarea de informații constând în acte emise de poliție sau hotărâre judecătorească de stabilire a vinovăției producerii accidentului, precum și fotografii ale autovehiculului X cu nr. YYY din care să reiasă avariile rezultate, întrucât fotografiile transmise erau cele efectuate la încheierea asigurării.
Instanţa de apel a reţinut că, urmare a producerii accidentului rutier, s-a întocmit dosar de cercetare penală privind pe C. și D., fapt comunicat pârâtei de către Inspectoratul de Poliție al județului Constanța Serviciul Poliției Rutiere.
Procesul penal s-a finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 113 din 11 februarie 2016, în dosarul nr. x/212/2012/a1*, în sensul că instanța a dispus încetarea procesului cu privire la inculpații C. și D. în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f ), ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
Întrucât în cursul procesului penal nu s-a stabilit cu caracter definitiv vinovăția în legătură cu producerea accidentului rutier, instanța civilă a dispus efectuarea unei expertize având ca obiective stabilirea dinamicii producerii accidentului, respectiv pentru a se stabili care dintre şoferi a creat starea de pericol și care este valoarea maximă a despăgubirii.
În acest context, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a contestat soluția primei instanțe cu privire la respingerea penalităţilor. Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, tribunalul a interpretat poziția pârâtei în legătură cu cererea de plată a despăgubirii, care i-a fost transmisă la data de 6 ianuarie 2009, constatându-se că pârâta SC B. SA a solicitat reclamantei A. SA, în legătură cu dosarul de daună nr. 29040002, comunicarea unor informații constând în act poliție sau hotărâre judecătorească de stabilire a vinovăției producerii accidentului, precum și fotografii ale autovehiculului X cu nr. YYY din care să reiasă avariile rezultate, întrucât fotografiile transmise erau cele efectuate la încheierea asigurării.
Prin urmare, s-a apreciat că solicitarea se circumscrie situației reglementate de prevederile art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 11/2007, astfel încât s-a reţinut că pârâta a formulat obiecțiuni în legătură cu cererea de plată a despăgubirii, ca efect al regresului, iar reclamanta nu a răspuns în niciun mod acestor obiecțiuni.
Cu privire la critica reclamantei vizând temeinicia obiecţiunilor, instanţa de apel a reţinut că aceasta trebuie raportată la conținutul documentelor pe care asiguratorul RCA le-a primit în susținerea cererii de plată și la momentul la care i-a fost adresată această cerere. Astfel, s-a apreciat că, în speţă, împrejurarea potrivit căreia vinovăția asiguratului a fost stabilită cu certitudine în cadrul prezentului proces nu poate determina, nemijlocit, concluzia că obiecțiunile sale nu aveau fundament, având în vedere că din cuprinsul documentelor pe care reclamanta le-a transmis pârâtei SC B. SA nu rezulta, în mod explicit, care era identitatea persoanei culpabile de producerea accidentului.
În ceea ce priveşte critica reclamantei vizând dificultatea stabilirii responsabilității producerii accidentului, instanţa de apel a constatat că, raportat la împrejurarea că procesul penal a încetat ca efect al intervenirii prescripției, în cauză, se impunea administrarea unor probe care să stabilească culpa în producerea accidentului, măsură care, de altfel, a fost dispusă de instanță.
În aceste condiții, instanţa de apel a subliniat că menționarea de către tribunal a soluției inițiale a instanței penale, infirmată ulterior de instanța de control judiciar, nu este de natură a invalida raționamentul pe care se sprijină soluția adoptată, atât timp cât stabilirea culpei exclusive a intervenientului forțat a fost realizată în cadrul acestui proces, iar nu anterior.
Apelanta-reclamantă A. SA a criticat sentinţa apelată şi din perspectiva faptului că pârâta nu a avut niciun dubiu cu privire la persoana răspunzătoare de producerea accidentului rutier.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că acceptarea concluziilor unui specialist (expert judiciar) în legătură cu culpa în producerea accidentului, precum și executarea voluntară a unei hotărâri pronunțate în cursul anului 2018 nu sunt de natură a invalida poziția pârâtei de a refuza plata despăgubirii imediat după notificarea efectuată la începutul anului 2009, în condițiile în care la acel moment nu se stabilise în mod cert vinovăția exclusivă a asiguratului său, iar documentele transmise de reclamantă menționau efectuarea cercetărilor penale inclusiv cu privire la propriul asigurat.
Obligarea la plata penalităților reglementate de dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 11/2007 valorifică drept premisă încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (2) şi (3). Or, sub acest aspect, s-a reţinut că obiecțiunile formulate în cauză nu erau lipsite de fundament și, mai mult decât atât, reclamanta nu a răspuns acestor obiecțiuni. În acest context, s-a reţinut că plata despăgubirilor se efectuează în 30 de zile calendaristice de la soluționarea obiecțiunilor, soluționare ce nu a fost făcută de către reclamantă.
Cu privire la susținerea reclamantei potrivit căreia existența unui dosar penal nu întrerupe și nici nu suspendă cursul penalităților și plata despăgubirilor de către pârâtă, raportat la prevederile art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007, instanţa de apel a constatat că, pe de o parte, SC A. SA se prevalează de o interpretare bazată pe citarea trunchiată a textului legal menționat, iar, pe de altă parte, nu este incidentă în cauză ipoteza suspendării ori întreruperii cursului penalităților, ci a caracterului fondat al acestora.
În acest sens, s-a constatat că legiuitorul a reținut posibilitatea stabilirii despăgubirilor în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, în situația în care acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, dar numai dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiții. Printre acestea, distinct de angajamentul de restituire a despăgubirii, formulat de numitul D., reprezentant al SC E. SRL, ordinul CSA prevede necesitatea existenței unui rechizitoriu cu trimitere în judecată sau a unor acte încheiate de autorităţile publice, semnate fără obiecţii de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, din care să rezulte cu certitudine atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto.
Sub acest aspect, s-a constatat că, în cauză, astfel de documente nu existau la momentul notificării cererii de despăgubire, respectiv ianuarie 2009 şi că în dosarul penal au figurat ca inculpați atât intervenientul forțat, cât și conducătorul autoturismului asigurat de reclamantă, D. Prin urmare, s-a reţinut că, în speţă, condiția legală impusă de prevederile art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007 nu era îndeplinită.
Faţă de argumentele arătate, instanţa de apel a constatat că motivele invocate de reclamantă nu sunt fondate, respingând în consecinţă apelul.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul admiterii apelului, modificării în parte a sentinţei şi admiterii capătului de cerere reprezentând penalităţile de întârziere de 0,01% pentru fiecare zi, calculate de la data de 24 ianuarie 2009 şi până la 16 martie 2018 – cuantificate la 832.313,74 lei, precum şi a capătului de cerere vizând plata cheltuielilor de judecată neacordate în prima instanţă, în apel şi a celor aferente recursului.
Plecând de la premisa aplicării art. 22 din Legea nr. 136/1995, SC A. SA a arătat că a plătit beneficiarului poliţei CASCO despăgubirea pentru avariile produse autovehiculului asigurat, fiind de drept subrogat în drepturile asiguratului, astfel că, potrivit art. 422 şi art. 49 din aceeaşi lege, poate pretinde, în regres, plata de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, intimata SC B. SA.
A arătat recurenta că asigurătorul RCA intimata SC B. SA a refuzat plata, pe cale amiabilă, a despăgubirii solicitate în regres, astfel încât reclamanta este în drept să solicite şi plata penalităţilor de întârziere, potrivit art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 11/2007, sub incidenţa căruia intră raportul litigios, conform art. 1 alin. (2) din acest ordin.
Astfel, reclamanta a arătat că, prin aplicarea greşită a legii, instanţele de fond au respins cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente soldului principal pentru plata cu întârziere a acestuia, considerând, în mod greşit, că pârâta a formulat contestaţii la suma solicitată, dar şi că, oricum, acest fapt nu reprezintă o cauză exoneratoare de plată, câtă vreme pretinsele obiecţiuni au avut caracter neîntemeiat.
Chiar şi dacă în legătură cu accidentul auto, faptul generator de daună, a existat un litigiu penal nu este, în accepţiunea recurentei, o cauză de exonerare de răspundere civilă în sensul solicitat, întrucât acţiunea penală s-a stins prin prescripţie, ceea ce nu semnifică lipsa culpei şoferului asigurat RCA, dincolo de împrejurarea că SC B. SA nu a avut niciun dubiu referitor la culpa şoferului C. în producerea accidentului.
A mai arătat reclamanta-recurentă că numai formularea obiecţiunilor întemeiate ale asigurătorului RCA cu privire la sumele solicitate pot temporiza plata acestora în favoarea asigurătorului CASCO, însă, chiar în acest caz, plata sumelor trebuie realizată în 30 de zile de la soluţionarea acestora, obligaţie încălcată de către pârâtă. În opinia sa, prin aspectele contestate nu au fost formulate obiecţiuni întemeiate cu privire la sumele solicitate la plată, astfel cum s-a confirmat şi în raportul de expertiză efectuat în cauză. Simplele contestaţii ale pârâtei nu o exonerau pe aceasta de obligaţia de verificare a sumelor pe baza actelor preexistente, refuzul de plată având caracter nejustificat în contextul dosarului de daună şi a conţinutului acestuia, dar şi a atitudinii sale în procesul desfăşurat.
A mai arătat recurenta că existenţa unui litigiu penal nu suspendă obligaţia de plată a sumei şi a penalităţilor în caz de întârziere de către asigurătorul RCA, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordinul CSA 11/2007, în condiţiile în care SC A. SA şi-a asumat un angajament scris de restituire a sumelor dacă, prin hotărârea penală, s-ar fi stabilit că în dinamica accidentului şoferul asigurat RCA nu ar fi avut culpă exclusivă în producerea acestuia.
În acest context, greşeala instanţei de apel constă, pe de-o parte, în greşita calificare a contestaţiilor ca fiind obiecţiuni de natura celor la care se referă art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 11/2007, dar şi în interpretarea caracterului suspensiv sine die al acestora cu privire la obligaţia de plată a despăgubirilor către reclamantă.
Împotriva recursului a formulat întâmpinare SC B. SA, arătând că cele stabilite în apel corespund unei corecte aplicări a legii. Astfel, s-a stabilit corect că SC B. SA avea dreptul de a formula şi a formulat în termen obiecţiuni la suma solicitată, existând o dificultate în stabilirea vinovăţiei celor implicaţi în producerea accidentului. Aceste contestaţii au impus cercetări de fond care nu puteau fi realizate decât în faţa organelor judiciare, iar împrejurarea că pârâta nu a formulat obiecţiuni cu privire la concluziile expertizei corespunde cu o exercitare onestă a drepturilor sale subiective civile. Mai mult, a arătat intimata, existenţa unui dosar penal avea o înrâurire hotărâtoare asupra fundamentului dreptului de regres al reclamantei, de aceea a fost justificată amânarea plăţii sumelor solicitate până la soluţionarea acestuia, în lipsa angajamentului SC A. SA de restituire a sumelor pentru situaţia în care în procesul penal vinovăţia ar fi fost stabilită în persoana asiguratului CASCO.
Analizând recursul, instanţa reţine că decizia din apel s-a fundamentat pe formularea de către SC B. SA a obiecţiunilor permise de art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 11/2007, obiecţiuni care vizau identificarea persoanei responsabile pentru producerea accidentului rutier, cărora reclamanta nu le-a dat un răspuns, deşi avea responsabilitatea lămuririi împrejurărilor solicitate.
În acest sens, instanţa de apel a stabilit că temeinicia obiecţiunilor trebuie necesar raportată la faptul că din actele preexistente a rezultat că în cauză s-a întocmit un dosar de cercetare penală, astfel că se întrevedea dificultatea stabilirii persoanei responsabile pentru producerea faptului ilicit, condiţie necesară în admiterea regresului SC A. SA. Lipsa oricăror îndoieli ale SC B. SA cu privire la persoana vinovată, dedusă din lipsa obiecţiunilor la expertiză nu a avut semnificaţie, potrivit considerentelor instanţei de apel, deoarece data efectuării expertizei a fost singurul moment obiectiv la care culpa şoferului, ca şi condiţie de temeinicie a acţiunii, a fost stabilită, iar pârâta, în tot acel moment, s-a conformat obligaţiei de plată.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a stabilit că SC A. SA propune o interpretare trunchiată a dispoziţiilor legale evocate, art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007, deoarece condiţiile cumulative impuse de lege nu erau îndeplinite, fiind lipsit de importanţă că cel plătit în baza poliţei CASCO asumase, prin declaraţie, obligaţia de restituire a despăgubirii în ipoteza în care i s-ar fi stabilit în procesul penal vinovăţia pentru producerea accidentului, deoarece textul de lege impune şi alte condiţii cumulative, neîndeplinite.
Având în vedere natura raportului juridic dedus judecăţii, instanţa de recurs arată că se impune verificarea condiţiilor legale pentru exercitarea regresului SC A. SA împotriva SC B. SA în condiţiile special determinate prin Ordinul CSA nr. 11/2007, printr-o abordare sistematică a normelor edictate pentru realizarea dreptului valorificat în această acţiune.
Astfel, într-o analiză succesivă a dispoziţiilor cu caracter normativ cuprinse în Ordinul CSA nr. 11/2007 se distinge art. 36 alin. (2) prin care se impune asigurătorului RCA obligaţia legală de a desfăşura o investigaţie privind producerea accidentului în termen de cel mult 3 luni de la data avizării de daună, avizare realizată în condiţiile art. 35 şi art. 38 alin. (2) din acelaşi act normativ.
În egală măsură, prin art. 39 se stabileşte, pe baza principiului protecţiei victimelor şi reparării imediate a prejudiciului, coroborat cu cel al conlucrării oneste între asigurători în situaţia poliţelor coexistente că, în cazul în care pentru recuperarea pagubei materiale persoana păgubită se adresează asigurătorului său de bunuri, constatarea avariilor, soluţiile tehnologice adoptate, evaluarea şi stabilirea despăgubirilor sunt opozabile asigurătorului RCA al persoanei vinovate. Potrivit alineatului 2 din acelaşi articol, asigurătorul de bunuri recuperează despăgubirea plătită de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate fără ca asigurătorul RCA să fie îndreptăţit să respingă o astfel de cerere.
Aceste dispoziţii legale degajă reguli clare referitoare la obligaţiile asigurătorului RCA: obligaţia de stabilire a despăgubirilor şi obligaţia de plată a acestora.
În ceea ce priveşte prima dintre aceste obligaţii, reglementările succesive ale dispoziţiei normative incidente impun o abordare diferenţiată, după cum urmează:
Atunci când cererea de despăgubire este adresată emitentului poliţei RCA de către persoana prejudiciată, asigurătorul RCA trebuie să desfăşoare o investigaţie proprie privind producerea accidentului soldat cu daune şi să elibereze persoanei prejudiciate o copie a procesului-verbal de constatare a daunei. În egală măsură, în acest caz, stabilirea despăgubirilor de către asigurător poate fi temporizată, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 46 pct. 3 din Ordinul CSA nr. 11/2007.
Pe de altă parte, dacă plata daunelor este realizată de asigurătorul de bunuri, în baza unei asigurări facultative CASCO, asigurătorul RCA are obligaţia să plătească dauna, potrivit constatărilor de daune a asigurătorului de bunuri, fără a o putea respinge, dacă persoana asigurată RCA este vinovată de producerea accidentului de vehicule.
Aşadar, în acest caz, întinderea despăgubirii este preconstatată de către asigurătorul de bunuri, care a achitat prejudiciul în baza poliţei CASCO. Doar obligaţia de plată este condiţionată de stabilirea vinovăţiei şoferului asigurat RCA. Pentru acest motiv, în acest caz, nu pot opera dispoziţiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007, deoarece nu este întrunită premisa impusă de lege, necesitatea stabilirii despăgubirii, întrucât întinderea prejudiciului a fost deja determinată.
Prin urmare, sunt, într-adevăr, greşite considerentele instanţei de apel care justifică respingerea cererii de plată a penalităţilor pe temeiul art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007, deoarece dispoziţiile considerate nu au aplicabilitate pentru situaţia factuală a speţei.
Cu privire la obligaţia de plată, cu aplicare la situaţia de fapt proprie acestui dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, reţinând condiţia culpei şoferului asigurat RCA, potrivit art. 64 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 11/2007, plata despăgubirilor se va face, potrivit literei b) din acest articol.
Astfel, dacă există obiecţiuni întemeiate formulate de emitentul poliţei RCA cu privire la sumele solicitate de cel care s-a subrogat în drepturile celui plătit, acestea se vor comunica asigurătorului CASCO în termen de 15 zile de la primirea avizării scrise de daună, urmând ca în 30 de zile de la soluţionarea obiecţiunilor să se efectueze plata.
Analizând aşadar, obligaţia de plată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în conţinutul său intră condiţia vinovăţiei şoferului asigurat RCA. Ca modalitate a acestei obligaţii, condiţia stabilirii vinovăţiei funcţionează ca o condiţie suspensivă, indiferent de procedura constatării sale, în procesul penal, civil sau prin propriile verificări ale asigurătorului RCA.
O dată constatată îndeplinită condiţia, obligaţia afectată devine perfectă sub aspect execuţional, în mod retroactiv; cu alte cuvinte, obligaţia de plată este datorată de la data scadenţei sale, scadenţă calculată potrivit art. 64 din Ordinul CSA nr. 11/2007.
Fiind dincolo de orice contestaţie procesuală vinovăţia şoferului asigurat RCA în producerea accidentului auto generator de daună, dar având şi în vedere că stabilirea despăgubirii a fost, în acest caz, prestabilită de asigurătorul CASCO care s-a subrogat, pentru regres, în dreptul persoanei prejudiciate, Înalta Curte constată că, în condiţiile art. 64 din Ordinul CSA nr. 11/2007, scadenţa obligaţiei de plată intervine în 15 zile de la data avizării scrise de daună efectuată de asigurătorul CASCO.
Cu toate acestea, prin art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 11/2007 se stabileşte că scadenţa plăţii este amânată dacă există obiecţii întemeiate cu privire la sumele solicitate, cu încă 30 de zile de la data soluţionării acestor obiecţii.
Disputa litigioasă constă, în continuare, în a se stabili dacă, sub aceste auspicii, înscrisul transmis la 22 ianuarie 2009 de către SC B. SA asigurătorului CASCO poate fi calificat ca reprezentând obiecţiile pe care le circumstanţiază art. 64 alin. (2) lit. b) pentru reconfigurarea scadenţei obligaţiei de plată a despăgubirilor.
Se cuvine reamintit, în acest context, că obiecţiunile pot privi sumele solicitate prin avizarea scrisă de daună. De aceea, un prim considerent care se impune este acela că nu poate intra în sfera acestei calificări solicitarea înaintării de către asigurătorul CASCO a dovezilor privind stabilirea vinovăţiei în dinamica accidentului, chiar şi pentru simpla raţiune că asigurătorul CASCO nu efectuează asemenea verificări la calcularea despăgubirii propriu datorate.
În ceea ce priveşte solicitarea de planşe foto din care să reiasă avariile rezultate autoturismului X, cu nr. de înmatriculare YYY se cuvine subliniat că, potrivit notei finale a adresei nr. 0038/22 ianuarie 2009, această cerere a fost adresată SC A. SA pentru ca SC B. SA să stabilească întinderea dreptului asiguratului la despăgubire, deci ca element necesar în dosarul propriei sale investigaţii, iar nu ca o contestaţie cu privire la suma inclusă în avizarea scrisă de daună înregistrată la 6 ianuarie 2009.
De aceea, solicitarea scrisă, considerată de către pârâtă a fi temeiul de fapt care justifică atitudinea refuzului său de plată a despăgubirii nu reprezintă, în sensul celor stabilite, obiecţiuni întemeiate cu privire la sumele solicitate, astfel, nu are vocaţia de a amâna scadenţa plăţii obligaţiei proprii, cu atât mai puţin nu poate reprezenta o condiţie a acesteia.
În concluzie, cum avizarea scrisă de daună s-a înregistrat la societatea pârâtă la 6 ianuarie 2009 şi cum înscrisul analizat nu poate fi considerat a îngloba obiecţiuni întemeiate cu privire la suma solicitată la plată, scadenţa acestei obligaţii a intervenit la 24 ianuarie 2009, fiind perfectă la această dată sub condiţia suspensivă îndeplinită a vinovăţiei şoferului asigurat RCA.
Aşadar, interpretarea dispoziţiilor de drept care au constituit fundamentul pretenţiei SC B. SA în prima instanţă şi în apel demonstrează că hotărârea recurată s-a dat cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, de aceea, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., recursul a fost admis, iar hotărârea atacată, modificată în tot, în sensul admiterii apelului, iar potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) sentinţa apelată a fost schimbată în parte, iar pretenţia reclamantei a fost admisă în tot.
Cu aceste măsuri, pârâta SC B. SA a fost obligată şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi calculate asupra sumei de 124.672,52 lei pentru perioada cuprinsă între 24 ianuarie 2009, data scadenţei obligaţiei de plată – 16 martie 2018, data plăţii obligaţiei principale.
În aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., SC B. SA a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente pretenţiilor admise efectuate în prima instanţă – în cuantum de 11.484, corespunzătoare taxei de timbru şi onorariului de avocat nerestituite şi dovedite cu actele din dosarul tribunalului – şi în apel cuantificate la 6217 lei, corespunzătoare taxei de timbru plătite în această fază a judecăţii.
Totodată, intimata va plăti recurentei cheltuielile de judecată efectuate şi dovedite în recurs, în limita solicitărilor, reprezentând taxă judiciară de timbru, în cuantum de 6217 lei.
Notă: Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 11/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost abrogat de Ordinul CSA nr. 8/2008 la data de 03 iulie 2008.
Partajează acest conținut:
