Natura juridică a stipulației pentru altul este aceea de excepție de la principiul relativității efectelor contractului, prin aceasta înțelegându-se acea situație juridică determinată de lege în care efectele unui contract se produc și față de alte persoane decât părțile contractante.
Configurată astfel, stipulația pentru altul are ca principal efect pentru beneficiar, conform art. 1284 alin. (2) C.civ., dobândirea de către acesta a dreptului de a cere direct promitentului executarea prestației în favoarea sa, fără a fi necesară intervenția stipulantului în acest demers.
Ca atare, temeiul dreptului beneficiarului de a solicita direct promitentului executarea prestației sau, după caz, plata unor despăgubiri pentru neexecutarea corespunzătoare a prestației, îl constituie tocmai raportul juridic obligațional format între stipulant și promitent cu prilejul încheierii stipulației și acceptării ei de către beneficiar.
Astfel, raportat la mecanismul stipulației și la efectele recunoscute de lege în favoarea terțului beneficiar, ţinând cont de obligaţiile ce revin judecătorului în virtutea rolului activ, conform art. 22 alin. (4) C.proc.civ., în mod corect a statuat instanța de apel că verificarea îndeplinirii condițiilor stipulației pentru altul nu poate avea loc decât pe tărâm contractual, în ciuda indicării explicite a temeiului delictual al cererii de către reclamantă.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1143 din 23 mai 2024
A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la 09 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Galați, sub nr. x/121/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. să pună în funcţiune echipamentul liniar cu pivotare 300 m, achiziţionat de reclamantă conform contractului IRTDCR 002/27.02.2020, încheiat între reclamantă şi C. S.p.a., precum și să plătească reclamantei suma de 141.587 euro (echivalentul a 686.700 RON la cursul valutar de 4,85 ron/euro la 06.11.2020), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs reclamantei prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de predare la timp şi de punere în funcţiune a utilajului achiziţionat de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1284-1288 C. civ., art. 1349 și urm. C.civ., art. 1527-1528 C. civ., art. 1530 C. civ.
La data de 09.03.2021, reclamanta a depus cerere precizatoare cu privire la temeiul juridic al cererii, arătând că este beneficiara unei stipulații pentru altul, astfel încât are la îndemână o acțiune directă împotriva pârâtei, întemeiată pe răspunderea delictuală.
La termenul din 14.02.2023, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 762.300 lei, valoare care a rezultat din expertiza agricolă administrată în cauză.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 164 din 09 iunie 2023, pronunţată de Tribunalul Galați, Secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta la plata către expertul judiciar D. a sumei de 1825 lei, cu titlu de onorariu expert.
3. Hotărârea instanţei de apel
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., care a fost respins prin decizia civilă nr. 287/A din 02 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galați, Secţia a II-a civilă.
B. Calea de atac exercitată în cauză
La 12 ianuarie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/121/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 287/A din 02 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galați, Secţia a II-a civilă.
Recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., solicitând, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Galați, Secţia a II-a civilă, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței nr. 164/29.06.2023 a Tribunalului Galați și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a arătat că decizia atacată este nemotivată sub aspectul unei înțelegeri corecte a cauzei, instanța de apel preluând motivele reținute de prima instanță, fără a realiza o cercetare proprie a temeiurilor juridice invocate și fără a arăta argumentele proprii în susținerea caracterului neîntemeiat al criticilor formulate.
În continuare, cu referire la motivele reținute de prima instanță, recurenta a arătat că prevederea cuprinsă în art. 5.10 din contract a fost calificată drept un mandat acordat pârâtei de vânzătoarea din Italia, fără a se indica probele pe care se fundamentează această calificare și cu ignorarea contraargumentelor expuse de reclamantă referitor la acest aspect și a declarației reprezentantului pârâtei asupra naturii raporturilor dintre societatea pârâtă și cea italiană.
Totodată, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut că partea nu are la îndemână acțiunea în răspundere delictuală, pe care se grefează acțiunea directă formulată de aceasta, în calitate de beneficiar al unei stipulații pentru altul, fără a motiva această concluzie.
Consideră recurenta că, inclusiv în ipoteza în care pârâta a acționat în temeiul unui mandat acordat de societatea din Italia, aceasta avea la îndemână acțiunea directă reglementată de art. 2023 alin. (6) C.civ.
Fiind în prezența unei soluții nemotivate, care denotă înțelegerea precară a obiectului acțiunii și a cauzei acesteia, recurenta consideră că această situație echivalează cu necercetarea fondului și împiedică exercitarea controlului judiciar, fiind de natură să încalce dreptul părții la un proces echitabil.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1284 C.civ., ignorând precizările reprezentantului părții adverse, potrivit cărora aceasta era împuternicită în temeiul unei clauze contractuale să presteze anumite servicii, constând în livrarea și punerea în funcțiune a utilajelor, relația sa comercială cu societatea din Italia având la bază un contract de distribuție.
A mai susținut recurenta că toate condițiile contractuale și post contractuale conduc la concluzia că intimata pârâtă a îndeplinit o obligație proprie, cu atât mai mult cu cât ea însăși nu a invocat niciodată că obligația punerii în funcțiune a utilajului ar fi aparținut furnizorului sau că societatea ar fi acționat în temeiul unui mandat acordat de furnizor.
Ca atare, recurenta consideră că există o prezumție a existenței unui contract între furnizor, în care aceasta este desemnată drept beneficiar al stipulațiilor vânzătorului în sarcina intimatei.
Pe de altă parte, însușirea obligației de către intimată, reiese, în opinia recurentei, din comportamentul acesteia, reprezentanții societății deplasându-se în mai multe rânduri la adresa la care trebuia pus în funcțiune utilajul, în acest scop.
Recurenta invocă, totodată, greșita aplicare a prevederilor art. 2013 raportat la art. 2023 C.civ., arătând că este titulara unei acțiuni directe împotriva persoanei pe care mandatarul și-a substituit-o, respectiv a intimatei pârâte, a cărei răspundere delictuală este dovedită prin probatoriul administrat.
În sfârșit, recurenta invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 9 C.proc.civ., arătând că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în răspundere delictuală împotriva intimatei pârâte, pe considerentul că partea ar avea la îndemână acțiune în răspundere contractuală, întrucât caracterul subsidiar al acțiunii delictuale în raport cu cea contractuală presupune identitate de părți.
Recurenta subliniază că, în acord cu principiul disponibilității, a ales să se îndrepte împotriva intimatei pârâte pentru despăgubiri, deși nu avea un raport contractual cu aceasta, dovedind îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale.
În continuare, recurenta face referiri la probele din dosar care atestă fapta ilicită a intimatei, constând în livrarea cu întârziere și eșecul în punerea în funcțiune a utilajului, ce a determinat producerea unei pagube în patrimoniul celei dintâi, a cărui reparare se solicită în prezentul litigiu.
C. Apărarea intimatei
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea primului și celui de-al doilea motiv de recurs, ca inadmisibile, iar în subsidiar, ca nefondate; cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs a solicitat, în principal, aplicarea sancțiunii decăderii din termenul de modificare a cererii și admiterea excepției inadmisibilității acestui motiv de recurs; în subsidiar, a solicitat respingerea motivului de recurs ca nefondat; cu privire la cel de-al patrulea motiv de recurs a solicitat anularea acestuia; a menționat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018
În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C.proc.civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 C.proc.civ., conform căruia, „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.
Procedura de soluţionare a recursului
În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C.proc.civ.
E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.
În cauza de față, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni în pretenții, întemeiate pe răspunderea delictuală, prin intermediul căreia reclamanta A. S.R.L. (în prezent E. S.R.L.), pretinzând că este beneficiara unei stipulații pentru altul, a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la punerea în funcțiune a utilajului achiziționat în baza contractului IRTDCR 002/27.02.2020, încheiat cu o societate italiană, precum și la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de punere în funcțiune a utilajului respectiv.
Reținând că temeinicia pretențiilor reclamantei nu se poate verifica decât pe tărâm contractual, faptul că nu s-a făcut dovada stipulației pentru altul, dar și caracterul subsidiar al răspunderii delictuale în raport cu cea contractuală, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Reclamanta critică decizia din apel, susținând, în esență, că nu a fost motivată în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. [art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.] și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. raportat la art. 1284 și art. 2023 alin. (6) C.civ.].
Prin primul motiv de recurs invocat, recurenta a arătat că decizia atacată este nemotivată sub aspectul unei înțelegeri corecte a cauzei, instanța de apel preluând motivele reținute de prima instanță, fără a realiza o cercetare proprie a temeiurilor juridice invocate și fără a arăta argumentele proprii în susținerea caracterului neîntemeiat al criticilor formulate.
Prealabil, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. nu este invocat formal, cum pretinde intimata pârâtă, ci este dezvoltat într-o manieră care permite încadrarea criticilor în ipoteza normativă a textului de lege menționat.
Procedând la analiza acestora, Înalta Curte reține că susținerile recurentei sunt contrazise de considerentele deciziei recurate, care cuprind analiza criticilor și apărărilor părților privind existența/inexistența unei obligații proprii a pârâtei în legătură cu predarea și punerea în funcțiune a utilajului achiziționat de reclamantă în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu o societate italiană, cu referiri la realitatea faptelor stabilită pe baza probelor administrate în cauză, dar și la prevederile legale care reglementează instituția stipulației pentru altul, respectiv caracterul subsidiar al răspunderii delictuale în raport cu cea contractuală.
Prin urmare, concluzia instanței de apel, în sensul neîndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii pârâtei B. S.R.L. nu a fost arbitrară, ci argumentată pe baza împrejurărilor de fapt verificate în concret în speță și a dreptului material aplicabil.
Împrejurarea că instanța de apel nu a validat construcția juridică propusă de reclamantă ca fundament al pretențiilor sale, ci a confirmat raționamentul primei instanțe, nu echivalează cu nemotivarea, atâta timp cât în considerentele hotărârii sunt arătate motivele pentru care au fost înlăturate criticile din apel.
Se constată, așadar, că instanța de apel a răspuns într-o manieră exhaustivă și cu respectarea rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., criticilor pe care reclamanta le-a formulat prin cererea de apel.
În plus, raportat la maniera lipsită de rigoare juridică în care a fost prezentată cauza cererii de chemare în judecată, hotărârea reflectă preocuparea instanței de a asigura respectarea principiului consacrat de art. 22 alin. (4) C.proc.civ., potrivit căruia ,,Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”.
Referitor la argumentele prin care recurenta combate considerentele instanței de apel, pretins preluate din hotărârea primei instanțe, Înalta Curte arată că nu se circumscriu motivului de casare invocat, ci urmează a fi valorificate, eventual, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., întrucât privesc încălcarea unor norme de drept material.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a invocat greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1284 și art. 2023 alin. (6) C.civ.
Cu referire al primul text de lege pretins aplicat greșit, recurenta nu a arătat nicio critică punctuală de nelegalitate care să privească raționamentul instanței de apel, ci s-a limitat a relua motivele de apel care au primit deja o dezlegare din partea instanței de prim control judiciar.
Or, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept.
Prin urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci la cel al sentinței pronunțate de prima instanță, acest fapt nu constituie o motivare adecvată a recursului, întrucât nu se combate dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.
În această situație, constatând că, în ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 1284 C.civ., recurenta reclamantă nu a arătat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat ad litteram criticile formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, Înalta Curte nu va primi motivul de recurs constând în greșita aplicare a textului de lege menționat, aceasta fiind susținută doar formal.
În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 2023 alin. (6) C.civ., care reglementează acțiunea directă a mandantului împotriva persoanei pe care mandatarul și-a substituit-o, Înalta Curte constată, în acord cu intimata pârâtă, că acesta nu poate fi analizat, întrucât a fost invocat omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora ,,Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.
Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 9 C.proc.civ., care reglementează dreptul de dispoziție al părților, care va fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât privește încălcarea unor reguli de procedură, nu este întemeiată.
Se constată că, raportat la situația de fapt calificată juridic prin cererea de chemare în judecată, precum și la dispozițiile art. 1284 C.civ., instanța de apel a statuat în mod corect că verificarea îndeplinirii condițiilor stipulației pentru altul nu poate avea loc decât pe tărâm contractual, în ciuda indicării explicite a temeiului delictual al cererii, de către reclamantă.
Această concluzie este în acord cu natura juridică a stipulației pentru altul, aceea de excepție de la principiul relativității efectelor contractului, prin aceasta înțelegându-se acea situație juridică determinată de lege în care efectele unui contract se produc și față de alte persoane decât părțile contractante.
Configurată astfel, stipulația pentru altul are ca principal efect pentru beneficiar, conform art. 1284 alin. (2) C.civ., dobândirea de către acesta a dreptului de a cere direct promitentului executarea prestației în favoarea sa, fără a fi necesară intervenția stipulantului în acest demers.
Ca atare, temeiul dreptului beneficiarului de solicita direct promitentului executarea prestației sau, după caz, plata unor despăgubiri pentru neexecutarea corespunzătoare a prestației, îl constituie tocmai raportul juridic obligațional format între stipulant și promitent cu prilejul încheierii stipulației și acceptării ei de către beneficiar.
Astfel, raportat la mecanismul stipulației și la efectele recunoscute de lege în favoarea terțului beneficiar, instanța de apel a analizat în mod corect temeinicia criticilor reclamantei pe tărâm contractual, în cadrul procesual fixat prin însăși cererea de chemare în judecată, în condițiile în care reclamanta a precizat că acționează în calitate de beneficiară a unei stipulații pentru altul pentru a obține angajarea răspunderii pârâtei-promitent pentru neexecutarea corespunzătoare a obligației asumate.
Față de aceste clarificări asupra naturii raportului care ia naștere între promitent și terțul beneficiar, în temeiul stipulației pentru altul, Înalta Curte constată că nu a avut loc o încălcare a principiului disponibilității de către instanța de apel, nefiind depășite limitele învestirii din perspectiva cauzei acțiunii, astfel cum a fost aceasta identificată în mod corect, prin exercitarea rolului activ recunoscut judecătorului.
Fiind în prezența unei acțiuni în răspundere contractuală, îndreptate împotriva promitentului, în cauză nu se pune problema incidenței dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C.proc.civ., care reglementează raportul răspunderii contractuale cu alte tipuri de răspundere, argumentele instanței de apel referitoare la caracterul subsidiar al răspunderii delictuale în raport cu cea contractuală fiind indiferente și, ca atare, putând lipsi din considerentele hotărârii, fără a o lipsi de fundament, în condițiile în care acestea erau străine de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată din perspectiva cauzei acțiunii.
Referitor la criticile prin care recurenta aduce în discuție interpretarea clauzelor contractului, respectiv culpa pentru neexecutarea obligației născute din contractul de vânzare cumpărare încheiat cu societatea italiană, întemeiate pe probatoriul administrat în fața instanțelor de fond, Înalta Curte arată că nu pot fi avute în vedere, întrucât reprezintă critici de netemeinicie, care nu pot face obiectul recursului, conform art. 483 alin. (3) C.proc.civ.Faţă de cele expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat în cauză.
