Potrivit dispoziţiilor art. 2013 alin. (2) C.civ., mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus formei autentice trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi.
Astfel, deşi pentru dovedirea mandatului dat în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru achiziţionarea unui imobil se impunea existenţa unui înscris în formă autentică, date fiind legăturile personale între părţi, similare unor relaţii de familie, în mod corect, instanţele devolutive au reţinut existenţa unei situaţii care constituie o excepţie de la acest principiu, respectiv imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, astfel cum este reglementată de art. 309 alin. (4) pct. 1 C.proc.civ.
Prin urmare, în cazul unui mandat fără reprezentare, care poate fi asimilat, ca efecte juridice, unei forme de simulație prin interpunere de persoane, părțile acestui contract pot face dovada convenției potrivit dreptului comun.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 679 din 7 martie 2024
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş – Secţia civilă la 30.06.2021, reclamanta A. a solicitat să fie obligat pârâtul B. să îi transmită dreptul de proprietate asupra bunului imobil înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureş, iar în caz contrar, hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de act de transmitere conform art. 2041 alin. 2 C.civ. De asemenea, a solicitat intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 126 din 27.01.2023, Tribunalul Mureş – Secţia civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi a pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului imobil înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureş, de la pârât la reclamantă.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 324/A din 11.05.2023, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 126/2023 pronunţate de Tribunalul Mureş – Secţia civilă.
4. Recursul
Împotriva deciziei nr. 324/A/2023 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă a declarat recurs pârâtul B., invocând incidenţa dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.6 şi 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurentul a susţinut că a învestit instanţa de apel cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei nr. 126/2023, în vederea stabilirii contribuţiei sale la achiziţionarea imobilului litigios.
Instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat cu privire la existenţa unui presupus mandat fără reprezentare, precum şi asupra raportului juridic izvorât din contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015 (situat în Corbeanca), fără a fi investită în acest sens şi fără a pune în discuţie contradictorie existenţa unui mandat fără reprezentare şi în acest caz.
A susţinut că instanţa de apel a ignorat contribuţia sa la achiziţionarea imobilului înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureş, considerând în mod total nejustificat că bunul a fost dobândit, exclusiv, de către intimată.
Or, conform art. 14 alin. 1 C.proc.civ., instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel, fiind obligată să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, întemeindu-şi hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
Recurentul a afirmat că, prin pronunţarea cu privire la existenţa unui presupus mandat fără reprezentare în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015, în raport cu care a indicat sursa fondurilor în vederea achiziţionării imobilului din speţă, şi fără ca intimata să fi formulat o astfel de solicitare sau instanţa să fi pus în discuţie acest aspect, a fost încălcat principiul contradictorialităţii.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a susţinut că hotărârea pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv prin reţinerea existenţei unui mandat fără reprezentare în lipsa respectării formei prevăzute lege.
A făcut referire la dispoziţiile art. 2039 şi art. 2013 alin. 2 C.civ., învederând că, potrivit art. 1244 şi art. 1178 din acelaşi act normativ, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, contractele încheindu-se prin simplul acord de voinţe al părţilor doar dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Recurentul a arătat că între părţi nu a existat un acord în vederea încheierii unui contract de mandat fără reprezentare, acesta înstrăinând imobilul din Corbeanca în scopul obţinerii resurselor financiare necesare achiziţionării imobilului situat Târgu-Mureş.
Deşi în cuprinsul acţiunii introductive, precum şi al hotărârii s-a menţionat că nu ar fi fost necesară forma autentică a mandatului, prevederile art. 2013 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 1244 C.civ. sunt clare.
Referitor la aspectele legate de finanţarea achiziţionării imobilului litigios, recurentul a învederat că, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. 161/13.02.2015, intimata a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x45 Târgu Mureş, pentru preţul de 903.975 lei, care a fost achitat în numerar de către cumpărător la data încheierii actului juridic.
A susţinut că menţiunea din contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi coroborată cu niciun mijloc de probă, neexistând proba certă că suma de 903.975 lei a fost încasată de către intimată sau că această vânzare a fost o încercare de lichidare a întregului patrimoniu în vederea sustragerii de la executarea silită a creanţelor bugetare.
A afirmat că, prin contractul de cesiune din 10.02.2017, acţiunile deţinute de intimată la societatea C. SA, au fost vândute către D. SRL pentru suma de 225.000 lei, în termen de 24 de ore de la pronunţarea soluţiei în dosarul nr. x/3/2014 al Tribunalului Bucureşti, însă intimata nu a probat încasarea preţului în cuantum de 225.000 lei, aspect confirmat prin adresa nr. 659 din 25.11.2022 emisă de Cabinete Asociate X, în calitate de lichidatori judiciari ai societăţii C. SA.
Cu toate acestea, instanţa de fond a prezumat în mod neîntemeiat că preţul a fost încasat de către intimată, cât timp aceasta nu mai figurează la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului în calitate de acţionar majoritar.
Această prezumţie simplă reţinută de prima instanţă, în contextul situaţiei de fapt de la acel moment (lichidarea bunurilor în vederea sustragerii de la executarea silită, fără probarea încasării preţului) a fost apreciată că nu este întemeiată.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 114/05.02.2015, prin care bunicii intimatei au transmis dreptul de proprietate asupra bunului imobil înscris în CF nr. x06-C1-U11 pentru preţul de 25.000 euro, achitat în numerar la data semnării contractului, recurentul a menţionat că nu se poate proba că preţul vânzării a fost remis intimatei, astfel că nu se poate prezuma, în mod automat, că aceasta a beneficiat şi de suma de 25.000 euro aflaţi în patrimoniul numiţilor E. şi F.
De altfel, nici instanţa de judecată nu atribuie acestei tranzacţii prezumţia simplă că de preţul vânzării a beneficiat intimata, astfel că o astfel de susţinere din cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie respinsă.
În consecinţă, argumentul că reclamanta intimată a avut suficiente resurse financiare, pentru achiziţionarea imobilului litigios, inclusiv prin intermediul bunicilor paterni, este neîntemeiat.
Cât priveşte promisiunea de vânzare-cumpărare bunuri mobile din 10.02.2017, prin care numitul E. a încasat suma de 902.288 lei, despre care se susţine, fără niciun mijloc de probă, că au fost folosiţi în vederea achiziţionării imobilului litigios, precum şi pentru investiţii la acesta, recurentul a arătat că nu există nicio probă certă că de suma menţionată în cuprinsul promisiunii vânzare-cumpărare bunuri mobile din 10.02.2017, a beneficiat de fapt intimata.
Referitor la contractele potrivit cărora intimata a încasat anumite sume de bani, a precizat că acestea nu au fost încheiate personal de această parte, ci de bunicii săi şi, deşi s-a susţinut că sumele i-ar fi fost donate, nu există niciun contract de donaţie depus în probaţiune care să ateste acest aspect.
Or, potrivit art. 1011 alin. 1 C.civ., donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, iar, conform alin. 4 al aceluiaşi articol, bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot forma obiectul unui dar manual. Ca atare, ţinând cont de valoarea indicată de reclamantă intimată că i-ar fi fost donată, aceste donaţii trebuiau să fie realizată în formă autentică.
Recurentul a adus în discuţie depoziţiile de martori (care au relevat faptul că banii proveneau de la intimată), pe care instanţa le-a coroborat cu faptul notoriu referitor la potenţialul financiar al tatălui intimatei, care i-ar fi profitat acesteia.
În ceea ce privește aspectele legate de situația financiară moștenită, s-a prevalat de dispoziţiile art. 255 alin. 2, art. 327 şi art. 329 C.proc.civ., învederând că aplicarea prevederilor legate de faptele de notorietate publică sau prezumţii judiciare în speţă este greşită şi că nu pot să întărească declaraţiile martorilor sau contractele încheiate (în lipsa probei încasării efective a preţului).
În ceea ce priveşte presupusa mărturisire extrajudiciară, a arătat că în niciun moment nu a declarat în mod serios faptul că întregul imobil aparţine intimatei, astfel că înregistrările audio şi mesajele scrise nu au valoarea probatorie suficientă pentru a determina, în mod cert, manifestarea sa de voinţă.
Recurentul a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că nu ar fi dispus de resursele financiare necesare achiziţionării imobilului litigios şi că toate tranzacţiile la care a participat sunt puse sub semnul îndoielii, raportat că sumele au fost încasate prin depunerea directă în numerar în contul bancar sau remiterea în numerar a acestor sume.
A arătat că a încheiat, la 12.08.2016, cu numiţii G. şi H., promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată de notarul public X, sub nr. 3415, potrivit căreia, în urma înstrăinării mai multor imobile situate în localitatea Corbeanca, urma să încaseze preţul de 300.000 euro, echivalentul a 1.333.760 lei. La data autentificării aceste promisiuni, recurentul a încasat suma de 55.000 euro, urmând ca restul preţului să fie achitat în trei tranşe potrivit prevederilor din cuprinsul acestei promisiuni (30.000 euro, până cel târziu la 16.08.2016, 65.000 euro, până cel târziu la 30.09.2016 şi 150.000 euro, la data încheierii contractului de vânzare în formă autentică, dar nu mai târziu de 07.04.2017).
La 09.03.2017, a fost încheiat contractul de vânzare autentificat sub nr. 1047 de notarul public X în cuprinsul căruia s-a consemnat că recurentul a încasat suma de 170.000 euro, iar restul preţului, de 130.000, i-a fost plătit după emiterea încheierii de intabulare a dreptului de proprietate.
A precizat că a vândut imobilele din Corbeanca, pentru a achiziţiona imobilul situat Târgu-Mureş, încheind, la 06.02.2017, cu numiţii I. şi J., promisiunea de vânzare-cumpărare atestată sub nr. 1/06.02.2017 de avocat Y, prin care s-a obligat să cumpere imobilul la preţul de 100.000 euro, pe care l-a achitat integral. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în formă autentică la 23.02.2017.
A învederat că a beneficiat de un ajutor în vederea achiziţionării imobilului din Corbeanca de la numitul K., în sumă de 860.000 lei, în baza contractului de împrumut din data de 17.02.2015, care au fost viraţi, la 18.02.2015, în contul vânzătoarei L., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 232/17.02.2015 de notarul public X.
În ceea ce priveşte scopul presupus al încheierii contractului de mandat fără reprezentare, respectiv ascunderea bunurilor pentru a evita o executare silită din partea ANAF, a susţinut că, deşi nu recunoaşte încheierea acestui mandat, trebuie luat în considerare faptul că se invocă frauda la lege, actul fiind lovit de nulitate absolută.
A invocat dispoziţiile art. 1235, art. 1236-1238 şi art.1247 alin. 3 C.civ., menţionând că aspectele reţinute în sensul că există doar o suspiciune privind executarea silită de către organele fiscale, iar decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că un astfel de motiv de nulitate absolută nu ar fi paralizat cererea de chemare în judecată, sunt nefondate, în considerarea faptului că o astfel de acţiune de „protecţie” se face anterior emiterii titlului executoriu, deci anterior deciziei de angajare a răspunderii solidare.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În esență, litigiul poartă asupra cererii de pronunțare a unei hotărâri care să ţină loc de act de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului imobil înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureş de la pârât la reclamantă, potrivit art. 2041 alin. 2 C.civ., în condițiile în care aceasta a susținut că imobilul a fost achiziţionat, exclusiv din resursele sale financiare, de către pârât în nume propriu, dar pe seama ei, motivat de împrejurarea că era urmărită pentru mai multe datorii.
Soluția de admitere a acțiunii a fost păstrată de instanța de apel care a confirmat, în cauză, existenţa unui mandat fără reprezentare în temeiul căruia pârâtul a achiziţionat imobilul în numele său, dar pe seama reclamantei. În acest context, s-a reţinut incidenţa dispozițiilor art. 309 alin. 4 pct. 1 C.proc.civ., respectiv, imposibilitatea morală de întocmire a înscrisului constatator al convenţiei de mandat în condițiile în care părțile s-au aflat într-o relație de concubinaj, în urma căreia s-a născut și un copil, relație ce presupunea încredere reciprocă şi din cauza căreia intimata nu a fost în măsură să prevadă refuzul apelantului de a recunoaște acordul simulatoriu şi, prin urmare, necesitatea întocmirii unor dovezi scrise cu privire la raporturile juridice dintre ei.
S-a apreciat că, în aceste condiţii, reclamanta poate face dovada acordului simulatoriu cu orice mijloc de probă, în acest sens fiind administrate de către instanța de fond proba cu interogatoriu, proba testimonială și înregistrările pe suport CD. A fost înlăturată apărarea pârâtului în sensul că achiziționarea imobilului în litigiu, din Târgu Mureș, în data de 06.02.2017, a fost făcută cu fonduri provenind din vânzarea unui alt imobil, situat în Corbeanca, constatându-se că şi acesta a fost achiziționat (și plătit) de familia reclamantei, pârâtul efectuând plata din sumele avansate de aceasta, în calitate de mandatar.
Curtea de apel a conchis că reclamanta avea resursele financiare pentru demararea planului de investiții constând în achiziționarea imobilului, reabilitarea și modernizarea acestuia.
În privinţa sumei donate de către bunicii reclamantei, s-a reţinut că, dată fiind relația de rudenie, afecțiune și încredere între părți, acestea s-au aflat în imposibilitate morală de a încheia un act scris cu privire la raporturile juridice dintre ei.
Referitor la invocarea de către pârât a nulității absolute a mandatului fără reprezentare pentru frauda la lege, scopul declarat fiind de sustragere a bunurilor de către intimata pârâtă de la executarea silită, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 1237 C.civ., considerând că simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar să se facă atât dovada faptului că părțile au acționat de conivență pentru a eluda prevederile legale, cât și dovada utilizării unui mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative, or, în prezenta cauză, a considerat că pârâtul nu a produs dovezi în acest sens.
Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurentul a susţinut că, deşi a învestit instanţa de apel cu soluţionarea apelului, în vederea stabilirii contribuţiei sale la achiziţionarea imobilului litigios, aceasta a analizat şi s-a pronunţat asupra raportului juridic izvorât din contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015 (situat în Corbeanca), fără a fi învestită în acest sens şi fără a pune în discuţie contradictorie existenţa unui mandat fără reprezentare şi în acest caz.
A susţinut că instanţa de apel a ignorat contribuţia sa la achiziţionarea imobilului înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureş, considerând în mod total nejustificat că bunul a fost dobândit, exclusiv, de către intimată.
Recurentul a afirmat că, prin pronunţarea cu privire la existenţa unui presupus mandat fără reprezentare în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015, în raport cu care a indicat sursa fondurilor în vederea achiziţionării imobilului din speţă şi fără ca intimata să fi formulat o astfel de solicitare sau instanţa să fi pus în discuţie acest aspect, a fost încălcat principiul contradictorialităţii, astfel cum este reglementat de art. 14 alin. 1 C.proc.civ., instanţa fiind obligată să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, întemeindu-şi hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
Critica astfel formulată poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât se invocă încălcarea limitelor devolutive ale judecăţii în calea de atac, principiu reglementat de dispoziţiile art. 477 alin. 1 C.proc.civ. ,,instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată” coroborat cu cele ale art. 9 alin. 2 C.proc.civ., conform cărora ,,obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”.
Recurentul susţine că instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii în apel, dar şi principiul contradictorialităţii astfel cum este reglementat de art. 14 alin. 5 C.proc.civ. (,,instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate”), prin faptul că nu ar fi pus în discuţia părţilor existenţa unui presupus mandat fără reprezentare şi în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015, pentru imobilul din Corbeanca, al cărui preţ de vânzare a reprezentat, în opinia recurentului, sursa fondurilor utilizate în vederea achiziţionării imobilului din speţă.
Este de reţinut însă că această chestiune a fost dedusă analizei chiar de către pârât, pentru a contracara afirmaţiile reclamantei în sensul că nu ar fi deţinut resursele financiare necesare cumpărării imobilului în litigiu. În acest context, pârâtul a susţinut că fondurile proveneau din vânzarea imobilului proprietatea sa din comuna Corbeanca. Întrucât reclamanta a contestat, la rândul său, aceste afirmaţii, instanţa a procedat la verificarea susţinerilor, constatând, în baza probelor administrate, că nici în această situaţie nu se poate reţine că imobilul a fost achiziţionat din fondurile proprii ale pârâtului, pentru a valida apărarea acestuia sub aspectul tezei referitoare la provenienţa banilor cu care a fost cumpărat imobilul în litigiu.
Prin urmare, nu se poate vorbi de o chestiune nouă pe care instanţa de apel ar fi analizat-o fără a o pune în discuţia contradictorie a părţilor, câtă vreme a reprezentat o apărare pe care a cercetat-o în aceeaşi măsură cu pretenţiile reclamantei, în vederea desluşirii adevărului judiciar în situaţia de fapt dedusă judecăţii. Efectul constatării pertinenţei susţinerilor reclamantei în această privinţă a fost acela al înlăturării respectivei apărări a pârâtului, nefiind necesar ca, pentru aplicarea acestui mecanism, să existe, astfel cum se pretinde în recurs, un capăt de cerere care să învestească instanţa cu sancţionarea actului juridic astfel încheiat.
De asemenea, nu se poate reţine nici încălcarea principiului contradictorialității în condiţiile în care situaţia analizată a constituit obiect al dezbaterilor părţilor în faza scrisă a procesului prin declaraţia de apel, respectiv întâmpinarea depusă în cauză, instanţa fiind obligată să se pronunţa asupra acesteia.
Într-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a susţinut că hotărârea pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1244, art. 1178, art. 2039 şi ale art. 2013 alin. 2 C.civ., prin reţinerea existenţei unui mandat fără reprezentare în lipsa respectării formei prevăzute lege.
A arătat că între părţi nu a existat un acord în vederea încheierii unui contract de mandat fără reprezentare şi că era necesară forma autentică a mandatului, potrivit dispoziţiilor art. 2013 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 1244 C.civ.
A reiterat aspectele factuale legate de finanţarea achiziţionării imobilului litigios, cu referiri la contractul de vânzare autentificat sub nr. 161/13.02.2015, contractul de cesiune de acţiuni din 10.02.2017, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 114/05.02.2015, promisiunea de vânzare-cumpărare bunuri mobile din 10.02.2017 şi la darul manual al bunicilor reclamantei. În legătură cu aceste acte juridice, recurentul a susţinut că nu s-a făcut dovada certă a încasării banilor, fiind utilizate doar prezumţii simple de către prima instanţă, astfel că argumentul că reclamanta a avut suficiente resurse financiare pentru achiziţionarea imobilului litigios, inclusiv prin intermediul bunicilor paterni, este neîntemeiat. Susţine că donaţia sumei de bani trebuia să îmbrace forma autentică, potrivit art. 1011 alin. 1 C.civ., contestând depoziţiile de martori (care au relevat faptul că banii proveneau de la intimată) şi reţinerea unei presupuse mărturisiri extrajudiciare.
De asemenea, a reluat, prin cererea de recurs, descrierea contextului prin care susţine că a procurat resursele financiare pentru achiziţionarea imobilului în litigiu, cu referire la tranzacţiile prin care a cumpărat, respectiv a vândut imobilele din Corbeanca, jud. Ilfov.
Decelând între afirmaţiile recurentului subsumate motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine că acesta a susţinut, sub un prim aspect, că, potrivit dispoziţiilor art. 2013 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 1244 C.civ., pentru a se constata existenţa unui contract de mandat pentru achiziţionarea unui imobil, era necesară forma autentică a acestuia.
Afirmaţia este corectă, de principiu, câtă vreme, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 2013 alin. 2 C.civ., mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus formei autentice trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi.
Este necesar a se face distincţie, în cauză, între contractul de vânzare care, potrivit art. 1244 C.civ., trebuie să fie încheiat prin înscris autentic ad validitatem, pentru că strămută drepturi reale care urmează să fie înscrise în Cartea funciară, și contractul de mandat dat în acest scop, pentru care se cere forma autentică ad probationem, în scopul dovedirii existenţei acestuia. Prin urmare, în aplicarea art. 2013 alin. 2 C.civ., pentru dovedirea contractului de mandat se impunea existenţa, coroborat cu actul de înstrăinare a bunului imobil, a unui contract de mandat în forma autentică.
Însă, în cauza dedusă judecăţii, instanţele devolutive au reţinut, corect, existenţa unei situaţii care constituie o excepţie de la acest principiu, respectiv imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, astfel cum este reglementată de art. 309 alin. 4 pct. 1 C.proc.civ., date fiind legăturile personale între părţi, similare unor relaţii de familie, chestiune ce nu a fost contestată de recurent. Aceasta întrucât, în condițiile particulare ale unui mandat fără reprezentare, care poate fi asimilat, ca efecte juridice, unei forme de simulație prin interpunere de persoane, părțile acestui contract pot face dovada convenției potrivit dreptului comun, astfel cum s-a și dispus în cauză.
Recurentul a susţinut că nu a existat un acord între părţi tipic celui între mandant şi mandatar, însă existenţa acordului, dată fiind imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, a fost stabilită pe baza probatoriului administrat în cauză, imposibil de reevaluat în recurs. Aşadar, analiza unei atare situaţii de fapt nu poate constitui obiect de cercetare în recurs, un astfel de demers judiciar fiind incompatibil cu structura căii extraordinare de atac în care se deduc controlului judiciar exclusiv aspectele de nelegalitate.
Pentru aceste considerente, nu pot fi reanalizate nici constatările instanţei de apel referitoare la sursele de provenienţă a fondurilor utilizate pentru plata achiziţionării imobilului. Deşi recurentul a susţinut că analiza operaţiunilor de vânzare-cumpărare, cesiune, donaţie, prin prisma probelor administrate pe care le-a contestat, nu dovedesc înmânarea efectivă a banilor, sub acest aspect instanţele devolutive aplicând greşit prezumţii judiciare, verificarea acestor aserțiuni reprezintă exclusiv un aspect de temeinicie al soluţiei pronunţate, întrucât se bazează pe o reapreciere a probelor administrate. Or, în cauză, această analiză care vizează situaţia de fapt este incompatibilă cu cadrul recursului.
Într-o altă critică formulată în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. recurentul a considerat că, invocând ca scop al încheierii contractului de mandat fără reprezentare, presupusa ascundere a bunurilor pentru a evita o executare silită din partea A.N.A.F., se validează frauda la lege, actul fiind lovit de nulitate absolută, astfel cum rezultă din aplicarea dispoziţiilor art. 1235, art. 1236-1238 şi ale art. 1247 alin. 3 C.civ. Consideră că aspectele reţinute de instanţele devolutive (în sensul că există doar o suspiciune privind executarea silită de către organele fiscale, iar decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că acest motiv de nulitate absolută nu ar putea paraliza cererea de chemare în judecată), sunt nefondate, în considerarea faptului că o astfel de acţiune de „protecţie” se face anterior emiterii titlului executoriu, deci anterior deciziei de angajare a răspunderii solidare.
Critica este nefondată. Astfel, în mod corect, instanţa de apel a considerat că nu poate fi reţinută frauda la lege, reglementată de dispoziţiile art. 1237 C.civ., ca motiv de constatare a nulităţii contractului de mandat, câtă vreme nu a fost reţinută nici sub aspectul obiectiv, care decurge din natura actului, şi nici al celui subiectiv, reprezentat de obiectivul urmărit la încheierea acestuia, o conivenţă a părţilor în acţionarea unui mecanism fraudulos menit să eludeze o dispoziţie legală imperativă, demers ce s-ar afla în legătură de cauzalitate cu executarea silită iminentă a unor datorii fiscale.
Cu privire la acest aspect, recurentul a mai susţinut că, pentru a nu constitui fraudă la lege, demersul ascunderii bunurilor proprii trebuia efectuat anterior emiterii titlului executoriu fiscal, însă nici această circumstanță nu ar fi putut conduce la nulitatea contractului, ci, cel mult, astfel cum a apreciat instanța de fond, la posibilitatea de valorificare, de către creditorii urmăritori, a efectelor sale în scopul întregirii patrimoniului reclamantei.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
