Privilegiile şi ipotecile se sting, conform dispoziţiilor art. 1800 C.civ. 1864, se sting: 1. prin stingerea obligaţiei principale; 2. prin renunţarea creditorului la ipotecă; 3. prin îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor prescrise detentorilor pentru purgarea bunurilor dobândite de ei; 4. prin prescripţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, „Cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase”.
Stingerea dreptului principal garantat cu ipotecă nu intervine ca efect al decăderii constatate în condiţiile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, prevederi legale care nu fac nici o referire la stingerea creanţelor creditorului care nu a formulat declaraţie de creanţă în condiţiile prevăzute de lege, ci numai la imposibilitatea de realizare a creanțelor creditorului respectiv prin urmărirea anumitor persoane: debitorul, membrii ori asociaţii săi cu răspundere nelimitată, după închiderea procedurii insolvenței.
Prin urmare, un astfel de creditor poate urmări, pentru a-şi realiza creanţa, celelalte persoane obligate faţă de el şi poate exercita celelalte drepturi pe care le are pentru realizarea creanţei respective, un astfel de drept fiind şi cel de a executa ipoteca.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 794 din 11 aprilie 2024
A. Obiectul cererii introductive
Prin cererea înregistrată la 17 martie 2022 pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia a II-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecata pârâții C., D. S.A.R.L. şi E. S.R.L., în insolvență, prin lichidator judiciar F. S.P.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
1. Constatarea stingerii dreptului de ipotecă constituit de reclamanți în beneficiul C. S.A. prin contractul de ipotecă nr. 1/87/1 din 13.03.2009, autentificat sub nr. x/13.03.2009 de N.P. G., situat în Craiova, (…), jud. Dolj, compus din 3 camere şi dependinţele aferente, având nr. cadastral x. şi înscris în cartea funciară nr. x. a Mun. Craiova, drept cesionat ulterior către D. S.A.R.L., potrivit Confirmării cesiunii de creanţe autentificată sub nr. y/08.06.2016 N.P. H., ca efect al sentinţei nr. 87/06.02.2018 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2010*/a5.
2. Ca efect al admiterii primului capăt de cerere să se dispună radierea din cartea funciară nr. x. a Mun. Craiova a bunului imobil situat în Craiova, (…), jud. Dolj, compus din 3 camere şi dependinţele aferente, având nr. cadastral x., a înscrierii privind sarcinile de sub C1, C2, C6 şi C7 referitoare la dreptul de ipotecă mai sus menţionat;
În subsidiar, în măsura în care se va respinge solicitarea de radiere prin efectul hotărârii judecătoreşti, a solicitat obligarea pârâtelor să emită declaraţiile în formă autentică de radiere din cartea funciară nr. x. a Mun. Craiova, nr. cadastral x., a înscrierii privind sarcinile de sub C1, C2 (pârâta C. S.A.), C6 şi C7 (pârâta D. S.A.R.L.) referitoare la dreptul de ipotecă mai sus menţionat, conţinând toate menţiunile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la data pronunțării hotărârii definitive şi până la data executării obligaţiei, cu obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
B. Hotărârea tribunalului.
Prin sentinţa nr. 196 din 07 decembrie 2022 Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta C. S.A., ca neîntemeiată; a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi I. (fostă B.) în contradictoriu cu pârâţii C. S.A., D. S.A.R.L. şi E. S.R.L. prin lichidator judiciar F. S.P.R.L., ca neîntemeiată.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi I. (fostă B.), solicitând admiterea apelului şi schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.
D. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 386 din 20 septembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de A. şi I. (fostă B.) împotriva sentinţei nr. 196 din 07 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă.
E. Considerentele hotărârii instanţei de apel
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
La data de 13.03.2009, între pârâta C. S.A., în calitate de creditor, pe de-o parte, şi pârâta E. S.R.L., în calitate de împrumutat și reclamanții A. și I. (fostă B.), în calitate de garanţi fidejusori şi ipotecari, pe de altă parte, a fost încheiat Contractul de credit nr. 1/87, având ca obiect acordarea unei linii de credit micro în cuantum de 425.000 RON, modificat prin actele adiţionale ulterioare.
În vederea garantării restituirii împrumutului, a fost încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/13.03.2009, între pârâta C. S.A., în calitate de creditor și reclamanții A. și I. (fostă B.), în calitate de garanţi ipotecari, având ca obiect instituirea unui drept de ipotecă de prim rang asupra imobilului proprietatea reclamanților, situat în Craiova, (…), judeţul Dolj, compus din 3 camere şi dependinţele aferente.
Prin încheierea din 09 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/63/2010* s-a luat act de decizia nr. 2110 din 22.11.2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/63/2010 şi s-a admis cererea creditorului S.C. J. S.R.L., dispunându-se deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei SC E. S.R.L.
Prin sentința nr. 1682/29.11.2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/63/2010*/a1, s-a admis cererea formulată de administratorul special A., al debitoarei S.C. E. S.R.L. şi s-a constatat decăzută C. S.A. din dreptul de a mai depune declaraţie de creanţă şi din dreptul de creditor al S.C. E. S.R.L., întrucât creditoarea nu a înțeles să formuleze și să depună declarația de creanță în termenul stabilit prin sentința de deschidere a procedurii.
La data de 07.12.2012 reclamanţii S.C. E. S.R.L. prin administrator judiciar K., A., B., L. şi M. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate stingerea fidejusiunii şi ipotecii.
Prin sentinţa nr. 4546/20.03.2013 pronunţată în dosar nr. y/215/2012, Judecătoria Craiova a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.C. E. S.R.L. prin administrator judiciar K., A., B., N., O., în contradictoriu cu C. S.A., ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 26/28.10.2013, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. y/215/2012, rămasă definitivă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 145/13.03.2014 a Curții de Apel Craiova, a fost respins apelul formulat de E. S.R.L. prin administrator judiciar K., ca lipsit de interes și a fost admis apelul formulat de apelanții A., B., L. și M., fiind schimbată în parte sentința nr. 4546/2013 a Judecătoriei Craiova, în sensul că a fost admisă în parte cererea și s-a constatat stinsă obligația de fidejusiune contractată de apelanți prin contractele nr. 1/87/13.03.2009 și nr. 2/87/13.03.2009. A fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind stingerea ipotecii.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind stingerea ipotecii s-a reţinut în considerentele deciziei nr. 26/28.10.2013, următoarele: „Contractele de ipotecă la care au consimţit apelanţii îşi vor produce pe mai departe efectele. Potrivit art. 1746 C. civ., ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii.
Deşi decăzută din dreptul de a participa la procedura insolvenței debitoarei sale S.C. E. S.R.L. şi din dreptul de a-şi realiza creanţa împotriva acesteia după închiderea procedurii, C. S.A. are, prin excepţie, această posibilitate dacă „debitorul a fost condamnat pentru bancnotă simplă sau frauduloasă ori să nu oi se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi sau transferuri frauduloase” (art. 76 din Legea nr. 85/2006).
Procedura insolvenței debitoarei S.C. E. S.R.L. nu s-a încheiat, astfel că la momentul judecării cererii apelanţilor-reclamanţi nu este sigur, de pildă, că nu va fi atrasă răspunderea pentru efectuarea de plăţi sau transferuri frauduloase. În momentul în care se va putea demonstra că s-a stins raportul de obligaţie garantat cu ipotecă, în condiţiile art. 76 din Legea nr. 85/2006, se va putea constata şi stingerea pe cale accesorie a ipotecilor.”
Analizând prima critică a apelantei referitoare la faptul că instanţa de fond în mod eronat a încălcat puterea de lucru judecat care emană din cele două hotărârii judecătoreşti, Curtea reţine următoarele:
Puterea de lucru judecat a hotărârii se poate manifesta şi pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior. Astfel, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ea constituind premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nici nu o poate ignora.
Ori, în speţa de faţă nu se poate reţine efectul pozitiv al puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte stingerea ipotecii având în vedere că în considerentele deciziei nr. 26/28.10.2013, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. y/215/2012, rămasă definitivă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 145/13.03.2014 a Curții de Apel Craiova, s-a reţinut că „Contractele de ipotecă la care au consimţit apelanţii îşi vor produce pe mai departe efectele…..”.
Astfel, se constată că instanţa nu a constatat stingerea dreptului de ipoteca ci, dimpotrivă, a reţinut că acest contract își va produce pe mai departe efectele.
Ca urmare, ipoteca este un drept real accesoriu având, totodată, caracterul juridic al unei garanţii imobiliare, ce dă naştere dreptului de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar găsi şi un drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori.
În cauza de faţă, nu se poate reţine existenţa unei cauze din cele enumerate strict limitativ de dispoziţiile art. 1800 din Vechiul C. civ., având în vedere că D. SaRL (care a preluat creanța și accesoriile sale de la C. S.A.) nu şi-a recuperat creanţa de la debitorul principal, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, deoarece nu a depus cererea de creanță în termenul prevăzut de lege.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că singura consecință prevăzută de lege, pentru situaţia în care un titular de creanţe anterioare deschiderii procedurii insolventei nu depune declaraţie de creanţă în termenele reglementate de lege, constă în faptul că acesta nu poate exercita drepturi în cadrul procedurii de insolvență, iar, ulterior închiderii procedurii, acesta nu poate să-şi realizeze creanţele împotriva anumitor persoane, care sunt prevăzute expres în textul de lege, şi anume debitorul sau membrii ori asociaţii cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare.
Prin sentința nr. 87/06.02.2018, pronunțată în dosarul nr. x/63/2010/a5, definitivă prin decizia nr. 107/07.06.2018 a Curții de Apel Craiova, a fost respinsă acțiunea formulată de lichidatorul judiciar P. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâtul A., fost administrator social al debitoarei, având ca obiect cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, situaţie în care creditorul cesionar D. SaRL (care a preluat creanța și accesoriile sale de la C. S.A.) nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului E. S.R.L. sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, ceea ce nu constituie un motiv pentru a considera stins dreptul de ipotecă, atâta timp cât nu s-a probat că a intervenit vreo cauză de stingere a ipotecii.
Nu pot fi reţinute nici criticile apelanţilor referitoare la faptul că odată ce pârâta este decăzută din dreptul de a-şi realiza creanţa faţă de debitoarea în insolvență şi celelalte persoane prevăzute la art. 76 din Lege, iar fidejusiunea s-a stins în modalitatea descrisă anterior, rezultă că şi dreptul de creanţă s-a stins, neputând fi valorificat, câtă vreme, imposibilitatea de subrogare legală în drepturile creditorului plătit constituie doar o modalitate de stingere a fidejusiunii, nu și a ipotecii, care este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă și subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează.
F. Calea de atac împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi I. (fostă B.), criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Hotărârea cuprinde motive contradictorii iar, pe de altă parte, nu cuprinde motivarea asupra tuturor aspectelor considerate esenţiale în pronunţarea deciziei, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului – art. 488 pct. 6 C.proc.civ.
În hotărârea recurată se reţine: „în mod corect instanţa de fond a reţinut că singura consecinţă prevăzută de lege, pentru situaţia în care un titular de creanţe anterioare deschiderii procedurii insolvenței nu depune declaraţie de creanţă în termenele reglementate de lege, constă în faptul că acesta nu poate exercita drepturi în cadrul procedurii de insolvență, iar, ulterior închiderii procedurii, acesta nu poate să-şi realizeze creanţele împotriva anumitor persoane, care sunt prevăzute expres în textul de lege, şi anume debitorul sau membrii ori asociaţii cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare”.
Instanţa a avut în vedere efectul produs de nedepunerea declaraţiei de creanţe însă nu analizează în concret care este consecinţa asupra garanţiei constituită pentru realizarea creanţei respective.
Instanţa trebuia să arate în ce măsură o astfel de împrejurare echivalează cu stingerea obligaţiei principale, iar în situaţia în care nu apreciază că echivalează cu stingerea obligaţiei principale, să arate motivat care este cerinţa suplimentară pentru a se constata stingerea obligaţiei, ce nu ar fi fost îndeplinită.
Motivarea este şi contradictorie în aceste condiţii, odată ce nu se concluzionează asupra efectului concret al imposibilităţii de realizare a creanţei, deşi acest aspect este reţinut de instanţă ca fiind adevărat.
Prin hotărârea pronunţată instanţa a încălcat puterea de lucru judecat rezultată din hotărârile pronunţate în dosarele nr. y/215/2012, nr. x/63/2020*/a1 şi nr. x/63/2010*/a5 – art. 488 pct. 7 C.proc.civ. Acest motiv de recurs se aplică şi la situaţia încălcării puterii de lucru judecat, chiar dacă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. se referă la încălcarea „autorităţii de lucru judecat”.
În hotărârile anterioare s-a stabilit că singura condiţie pentru a se putea obţine constatarea stingerii ipotecilor este să se facă dovada că s-a stins raportul de obligaţie garantat cu ipotecă, respectiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 76 din Legea nr. 85/2006. Ca atare, îndeplinirea acestor condiţii echivalează cu stingerea obligaţiei principale, ceea ce va determina stingerea pe cale accesorie a ipotecilor. Reclamanţii-recurenţi trebuiau să facă dovada că titularul dreptului de creanţă nu a depus cererea de admitere a creanţei până la expirarea termenului prevăzut de art. 62 alin. (1) lit. b) şi debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
În dosarul nr. x/63/2020*/a1 s-a constatat că C. S.A. este decăzută din dreptul de a depune declaraţie de creanţă şi din dreptul de creditor al E. S.R.L.
În dosarul nr. x/63/2010*/a5 s-a respins acţiunea formulată împotriva recurentului A. prin care se solicita antrenarea răspunderii patrimoniale în calitate de fost administrator social al E. S.R.L. formulată în temeiul art. 138 şi art. 77 din Legea nr. 85/2006, respectiv o acţiune pentru atragerea răspunderii pentru efectuarea de plăţi şi transferuri frauduloase. Chiar dacă nu s-au formulat astfel de acţiuni faţă de ceilalţi asociaţi/administratori, acestea nu se mai pot formula întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 139 din Legea nr. 85/2006.
Nu s-a pronunţat împotriva fostului administrator social sau împotriva asociaţilor sau societăţii o hotărâre de condamnare pentru bancrută simplă sau frauduloasă în legătură cu activitatea societăţii şi nici nu s-a formulat o plângere penală în acest sens.
Instanţa trebuia să analizeze efectele concrete ale tuturor acestor chestiuni tranşate cu putere de lucru judecat, faţă de modul de aplicare a dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006 şi art. 1746 coroborat cu art. 1800 C. civ. de la 1864. S-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că aceasta este posibilă atunci când se poate demonstra stingerea raportului de obligaţie garantat cu ipotecă, conform art. 76 din Legea nr. 85/2006.
Ca urmare a aplicării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat trebuia să se constate stingerea pe cale accesorie a ipotecii.
Instanţa de apel a soluţionat cauza făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006 şi art. 1746 coroborat cu art. 1800 şi art. 1669 C. civ. de la 1864 – art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
Dreptul creditoarei de a obţine realizarea creanţei sale, inclusiv după închiderea procedurii insolvenței, nu mai există. Instanţa de apel nu explică ce înseamnă în concret „nu poate exercita drepturi” cu privire la creanţa sa, ce înseamnă inexistenţa posibilităţii de valorificare a unui drept de creanţă.
În opinia recurenţilor, efectul este specific stingerii dreptului de creanţă deoarece, imposibilitatea absolută de realizare echivalează cu dispariţia acestuia din patrimoniu sub aspectul efectelor pe care le are faţă de patrimoniul creditoarei.
Se poate trage concluzia că stingerea dreptului principal garantat cu ipotecă a intervenit ca efect al decăderii constatate în condiţiile arătate anterior, ca urmare a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 şi a menţiunii exprese „nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele (…)”.
Este criticabilă argumentaţia instanţei în sensul că decăderea intimatei din dreptul de valorificare a creanţei în cadrul procedurii insolvenței nu echivalează cu stingerea dreptului de creanţă.
Stingerea fidejusiunii conform art. 1669 C.civ. de la 1864 reprezintă o ipoteză de stingere a creanţei în condiţiile date. Instanţa motivează sumar faptul că stingerea fideiusiunii, accesorie obligaţiei principale, nu echivalează cu stingerea dreptului principal, realizând o greşită aplicare a legii. Odată ce intimata este decăzută din dreptul de a-şi realiza creanţa faţă de debitoarea în insolvență şi celelalte persoane prevăzute de art. 76 din lege, iar fidejusiunea s-a stins în modalitatea descrisă anterior, rezultă că dreptul de creanţă s-a stins, neputând fi valorificat. Ca atare, stingerea dreptului de creanţă se realizează în acest caz, în mod excepţional, prin stingerea fidejusiunii, tocmai pentru că acesta nu ar mai putea fi valorificat.
De altfel, imobilul care face obiectul garanţiei a fost deja valorificat în procedura de executare, fiind vândut la licitaţie, astfel că nu se justifică menţinerea ipotecii cu atât mai mult până la finalul procedurii de insolvență care nu are un anumit grad de predictibilitate privind finalizarea acestuia.
G. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Recurenţii-reclamanţi critică hotărârea sub aspectul faptului că, pe de o parte, cuprinde motive contradictorii şi, pe de altă parte, nu cuprinde motivarea asupra aspectelor considerate esenţiale în pronunţarea deciziei, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.
Criticile sunt nefondate.
Motivarea deciziei recurate se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii şi cuprinde complexul de fapte şi împrejurări care au condus instanţa la concluzia că nu s-a stins obligaţia principală şi ca urmare, nu se poate constata stingerea ipotecii.
Hotărârea nu cuprinde motive contradictorii.
Faptul că s-a reţinut că singura consecinţă prevăzută de lege pentru situaţia în care un titular de creanţe anterioare deschiderii procedurii insolvenței nu depune declaraţie de creanţă în termenele prevăzute de lege, constă în imposibilitatea acestuia de a exercita drepturi în cadrul procedurii insolvenței, iar ulterior, închiderii procedurii, acesta nu poate să-şi realizeze creanţele împotriva anumitor persoane – nu înseamnă o motivare contradictorie.
Instanţa de apel nu a făcut altceva decât să reţină efectul prevăzut de lege pentru situaţia în care titularul unei creanţe depune declaraţia de creanţă cu depăşirea termenului reglementat de lege.
În realitate, recurenţii-reclamanţi sunt nemulţumiţi de faptul că instanţa nu a ajuns la concluzia pe care aceştia o doreau, respectiv că această situaţie este echivalentă cu stingerea obligaţiei principale, ceea ce conduce la stingerea ipotecii, însă legea nu prevede că aceasta este o modalitate efectivă de stingere a obligaţiei principale.
Nu se poate reţine că în aceste condiţii motivarea este contradictorie, întrucât efectul concret al imposibilităţii de realizare a creanţei în cadrul procedurii insolvenței, precum şi ulterior închiderii acestei proceduri, nu conduce în mod efectiv la stingerea obligaţiei principale, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.
Noţiunea de proces echitabil presupune şi faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţei şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar.
Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.
Astfel, prin decizia nr. 26 din 28 octombrie 2013 s-a reţinut că stingerea dreptului de ipotecă pe cale accesorie va exista doar la momentul la care se va dovedi că s-a stins raportul de obligaţie garantat cu ipoteca.
Dreptul de creanţă nu s-a stins.
Prin hotărârile anterioare s-a reţinut că prin nedepunerea declaraţiei de creanţă în termenul legal, titularul creanţei nu poate exercita drepturi în cadrul procedurii insolvenței şi nicidecum, nu s-a reţinut că s-a stins creanţa însăși sau ipoteca imobiliară constituită pentru garantarea ei.
Prin sentinţa civilă nr. 107 din 07 iunie 2018, sentinţa definitivă, instanţa nu a statuat că pierderea de către creditor a dreptului de a-şi satisface creanţa împotriva debitorului insolvent în cadrul procedurii insolvenței ar echivala cu pierderea creanţei sau a dreptului de ipotecă.
Mai mult chiar, în considerentele deciziei nr. 26 din 28 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj s-a reţinut: „Contractele de ipotecă la care au consimţit apelanţii îşi vor produce pe mai departe efectele ….”.
Aşa fiind, nu s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor invocate de recurenţii-reclamanţi, întrucât nu s-a constatat prin nici o hotărâre anterioară stingerea dreptului de ipotecă, ci, dimpotrivă, s-a reţinut că ipoteca îşi va produce mai departe efectele.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Acest motiv de casare presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau în spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.
În cauză, instanţa nu a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006 şi art. 1746 coroborat cu art. 1800 şi art. 1669 C. civ. de la 1864.
Potrivit dispoziţiilor art. 1746 vechiul C.civ.: „Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii.
Ipoteca este din natura ei, nedivizibilă şi subzistă în întregimea ei asupra tuturor imobilelor afectate, asupra fiecărui şi asupra fiecărei porţiuni din acele imobile.
Dreptul de ipotecă se conservă asupra imobilelor în orice mână va trece”.
Privilegiile şi ipotecile se sting, potrivit dispoziţiilor art. 1800 vechiul C.civ. se sting:
1. prin stingerea obligaţiei principale;
2. prin renunţarea creditorului la ipotecă;
3. prin îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor prescrise detentorilor pentru purgarea bunurilor dobândite de ei;
4. prin prescripţie.
În cauză nu este întrunită nici una din cauzele prevăzute de lege pentru stingerea ipotecii.
Instanţa de apel nu a interpretat greşit dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. Aceste dispoziţii se referă la decăderea din drepturi a creditorului care nu a formulat declaraţie de creanţă în termenul reglementat de lege, decădere din drepturi ce vizează exclusiv procedura insolvenței, iar pentru situaţia ulterioară închiderii procedurii, drepturi vizând persoanele care sunt menţionate în mod expres în acest text de lege.
Aşadar, singura consecinţă prevăzută de lege pentru o astfel de situaţie este aceea că titularul creanţei nu poate să-şi realizeze creanţa împotriva debitorului, membrilor sau asociaţilor cu răspundere nelimitată ai societăţii debitoare.
Dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu fac nici o referire la stingerea creanţelor creditorului care nu a formulat declaraţie de creanţă în condiţiile legii, ci numai la imposibilitatea de realizare a creanțelor creditorului respectiv prin urmărirea anumitor persoane: debitorul, membrii ori asociaţii săi cu răspundere nelimitată, după închiderea procedurii insolvenței.
Legea indică în mod expres şi limitativ atât drepturile pe care nu le mai poate exercita creditorul, cât şi persoanele împotriva cărora nu se mai poate îndrepta creditorul pentru recuperarea creanţei sale.
În lipsa unei prevederi legale exprese nu se poate extinde această decădere şi cu privire la alte drepturi sau la alte persoane.
Pentru a-şi realiza creanţa, un astfel de creditor poate urmări celelalte persoane obligate faţă de el şi poate exercita celelalte drepturi pe care le are pentru realizarea creanţei respective, un astfel de drept fiind şi cel de a executa ipoteca.
Dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu fac în nici un fel referire la stingerea creanţelor creditorilor care nu au formulat declaraţie de creanţă în condiţiile prevăzute de lege.
Dreptul de creanţă nu s-a stins. Imposibilitatea de subrogare legală în drepturile creditorului plătit constituie numai o modalitate de stingere a fidejusiunii. În nici un caz această stingere a fidejusiunii nu conduce în mod automat la stingerea ipotecii. Ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă şi ea subzistă atât timp cât există obligaţia pe care o garantează.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.
