Acțiunea creditorului, îndreptată împotriva unei societăţi debitoare în insolvenţă şi a unui cocreditor garantat al acesteia din urmă, în scopul înlăturării cauzei de preferinţă a acestuia prin anularea ipotecii şi reîntoarcerii bunurilor imobile ipotecate în gajul general al debitoarei, motivat de o pretinsă cauză ilicită a contractului de ipotecă, se circumscrie sintagmei „procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” statuată de prevederile speciale şi derogatorii ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care conferă judecătorului-sindic atribuţii exclusive în cadrul procedurii egalitare, concursuale şi colective a insolvenţei, în scopul declarat al acoperirii pasivului debitorului, scop pentru garantarea căruia legiuitorul a prevăzut şi limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza – începând cu data deschiderii procedurii – demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele, de natură a-i compromite finalitatea prin afectarea predictibilităţii şi securităţii procedurii, prin suprimarea caracterului colectiv şi crearea unor breşe nepermise în natura unitară a acesteia.
Prin urmare, este corect raţionamentul instanței vizând necesitatea şi obligativitatea supunerii acestui demers controlului exercitat de către judecătorul-sindic desemnat în procedura insolvenţei deschisă împotriva pârâtei debitoare, singurul context care, în împrejurările date, ar fi legitimat interesul reclamantului, în calitatea sa de creditor îndreptăţit să participe la procedura specială, de a acţiona, în limitele prevăzute de art. 118 din Legea nr. 85/2014.
Prin cererea adresată Tribunalului Timiş, Secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin Societăţile Profesionale de Insolvenţă B. S.P.R.L. şi C. S.P.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii D. şi S.C. E. S.R.L. (fosta S.C. F. SRL) prin administrator judiciar consorțiul format din Societatea Profesională de Insolvenţă G. I.P.U.R.L. şi Cabinet Individual de Insolvenţă H., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 814/01.09.2015 de B.N.P. I., încheiat între pârâţii D., în calitate de creditor şi S.C. E. S.R.L., în calitate de debitor, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 479/22.07.2020, Tribunalul Timiș, Secţia a II-a civilă, a admis excepţia lipsei interesului în promovarea acţiunii şi a respins acţiunea ca lipsită de interes.
Prin decizia civilă nr. 29/A/18.01.2021, Curtea de Apel Timişoara, Secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.
În motivare, reclamanta-recurentă a arătat că înţelege să aducă critici de nelegalitate deciziei recurate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ.
Astfel, subsumat motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., reclamanta-recurentă a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii deciziei pronunţate, în condiţiile în care, deşi a fost învestită cu critici vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de interes, pe care le-a găsit întemeiate, a procedat în cele din urmă la respingerea apelului, cu o motivare care se circumscrie excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reclamanta-recurentă a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 1179 alin. 1 pct. 4 şi ale art. 1238 alin. 2 C.civ., pe care şi-a întemeiat acţiunea, în considerarea cărora neîndeplinirea condiţiilor esenţiale pentru validitatea unui contract atrage în mod necesar sancţiunea nulităţii acestuia. Or, instanţa de prim control judiciar a conchis în mod greşit şi nelegal în sensul că nu are deschisă calea dreptului comun, întemeiată pe dispoziţiile anterior citate, în condiţiile în care putea cere protecţia legii-cadru în materia insolvenţei, ale cărei prevederi sunt speciale şi derogatorii; prin urmare, obligativitatea acestora s-ar fi impus în cauză de o manieră imperativă.
Recursul este nefondat.
Cu referire la prima critică de nelegalitate invocată de recurentă şi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii se referă la încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.
Din examinarea argumentelor invocate în susţinerea acestei critici de nelegalitate, reiese că recurenta reproşează instanţei de apel faptul că, practic, aceasta şi-a depăşit limitele învestirii, concluzionând, pe de o parte, în sensul existenţei interesului său în promovarea demersului judiciar pe calea dreptului comun, iar, pe de altă parte, în sensul incidenţei în cauză a excepţiei inadmisibilităţii acestui demers, însă pentru aceleaşi considerente reţinute de prima instanţă în justificarea soluţiei de respingere a acţiunii pentru lipsa interesului, împrejurare de natură a pune în discuţie incidenţa prevederilor imperative ale art. 9 alin. 2 C.proc.civ., care consacră principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, pe cele ale art. 22 alin. 6 din acelaşi act normativ, referitoare la obligaţia instanţei de a se pronunţa în limitele învestirii, precum şi pe cele ale art. 477-478 C.proc.civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii.
Înalta Curte constată că analiza acestei prime critici de nelegalitate nu poate fi realizată decât în corelaţie cu cea de-a doua critică circumscrisă art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., vizând, în esenţă, necercetarea de către instanţe a fondului cauzei deduse judecăţii, respectiv a nulităţii contractului de ipotecă în discuţie dedusă din cauza ilicită a acestuia, faţă de prevederile art. 1179 alin. 1 pct. 4 şi ale art. 1238 alin. 2 C.civ.
Din această perspectivă, prin raportare la actele dosarului, analiza instanţei de recurs relevă faptul că în mod just şi deliberat curtea de apel nu a procedat la soluţionarea pe fond a pretenţiei deduse judecăţii de către reclamanta-recurentă, în condiţiile reţinerii temeiniciei incidenţei în cauză a excepţiei lipsei de interes a acesteia în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii contractului pe calea dreptului comun. Cu alte cuvinte, prevederile de drept substanţial ale art. 1179 alin. 1 pct. 4 şi ale art. 1238 alin. 2 C.civ., invocate de reclamanta-recurentă ca temei de drept al actualului demers judiciar, nu au fost încălcate sau aplicate greşit, în sensul avut în vedere de legiuitor în art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., ci acestea au rămas neaplicate, neanalizate în contextul în care conturau un cadru procesual general, de drept comun, de natură să determine caracterul nelegitim al interesului de a acţiona al titularului acţiunii.
Aceasta deoarece prezentul demers al reclamantei-recurente, în calitate de creditor, este îndreptat împotriva unei societăţi debitoare în insolvenţă şi a unui cocreditor garantat al acesteia din urmă, în scopul înlăturării cauzei de preferinţă a acestuia prin anularea ipotecii şi reîntoarcerii bunurilor imobile ipotecate în gajul general al debitoarei, motivat de o pretinsă cauză ilicită a contractului de ipotecă.
Este în afara oricăror ambivalenţe faptul că un astfel de demers se circumscrie sintagmei „procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” statuată de prevederile speciale şi derogatorii ale art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, care conferă judecătorului-sindic atribuţii exclusive în cadrul procedurii egalitare, concursuale şi colective a insolvenţei, în scopul declarat al acoperirii pasivului debitorului, scop pentru garantarea căruia legiuitorul a prevăzut şi limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza – începând cu data deschiderii procedurii – demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele, de natură a-i compromite finalitatea prin afectarea predictibilităţii şi securităţii procedurii, prin suprimarea caracterului colectiv şi crearea unor breşe nepermise în natura unitară a acesteia.
Altfel spus, în mod just a apreciat instanţa de apel corectitudinea raţionamentului vizând necesitatea şi obligativitatea supunerii prezentului demers controlului exercitat de către judecătorul-sindic desemnat în procedura insolvenţei deschisă împotriva pârâtei-intimate, singurul context care, în împrejurările date, ar fi legitimat interesul reclamantei-recurente, în calitatea sa de creditor îndreptăţit să participe la procedura specială, de a acţiona, în limitele prevăzute de art. 118 din Legea nr. 85/2014.
Împrejurarea că argumentele aduse în susţinerea excepţiei lipsei de interes al reclamantei sprijină deopotrivă şi pe cea de inadmisibilitate a prezentului demers (reţinută de instanţa de apel în justificarea soluţiei de neschimbare a hotărârii primei instanţe), este confirmată şi în instanţa de recurs, nelegitimitatea interesului de a acţiona consolidându-se prin prisma efectului pozitiv al lucrului judecat dedus din sentinţa civilă nr. 387 din 17 martie 2016 a Tribunalului Timiş, Secţia a II-a civilă (dosar nr. x/30/2015/a8), rămasă definitivă prin decizia nr. 676/A din 21 septembrie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, prin care s-a respins contestaţia aceleiaşi creditoare la tabelul preliminar de creanţe al debitoarei, cadru procesual în care invocase aceeaşi cauză ilicită a contractului de ipotecă şi nelegalitatea cauzei de preferinţă a creditorului D., între cele două litigii existând, indubitabil, o identitate de materie litigioasă.
Apărarea reclamantei-recurente în sensul că, faţă de conţinutul reglementărilor speciale, nu ar fi avut deschisă personal calea promovării acţiunii în baza Legii nr. 85/2014, astfel încât prin soluţia pronunţată i se îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie garantat constituţional, nu poate fi primită deoarece, pe de o parte, legea specială oferă suficiente garanţii participanţilor la procedură, impunând totodată acestora respectarea unor condiţii strict prevăzute, particulare, iar, pe de altă parte, principiul liberului acces la justiţie condiţionează dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale, de caracterul legitim al acestora, legiuitorului revenindu-i prerogativa exclusivă în reglementarea prevederilor legale procesuale de drept comun, precum şi a celor derogatorii, deopotrivă.
Faţă de cele ce preced, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul a fost respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. 1 C.proc.civ.
