Desprins din principiul libertății actelor juridice, principiul consensualismului formei înseamnă, într-o exprimare concisă, că simpla manifestare în exterior a voinţei juridice este condiția suficientă (şi necesară) pentru a încheia un act juridic valabil. Cu alte cuvinte, manifestarea de voință juridică, pentru a produce efecte juridice, nu trebuie să fie exprimată în forme speciale. Aceasta înseamnă că voința de a încheia un act juridic poate fi exteriorizată expres ori implicit în diferite forme, de la un simplu gest până la înscrisul sub semnătură privată sau autentic.
Potrivit dispozițiilor art. 1.242 alin. (2) C.civ., „Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”.
În situația în care părțile au stabilit într-o manieră detaliată forma contractului, stabilind, pe de o parte, modalitatea de transmitere a contractului de la cumpărător la vânzător (prin e-mail sau fax), respectiv modalitatea și termenul de retransmitere a contractului semnat către cumpărător, și, pe de altă parte, sancțiunile distincte pentru fiecare dintre ipotezele anterior indicate, în cazul nerespectării formei agreate pentru încheierea contractului, în raport de dispozițiile art. 1.242 alin. (2) C.civ., contractul se socotește valabil, cu atât mai mult cu cât una dintre părți a procedat la executarea obligațiilor contractuale.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 777 din 10 aprilie 2024
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, sub nr. x/113/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L. pentru ca, în contradictoriu cu aceasta, să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1388/05.05.2020, pentru cauză ilicită şi imorală, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi, în subsidiar, constatarea inopozabilității clauzelor neuzuale şi ale celor penale ale contractului de vânzare-cumpărare nr. 1388/05.05.2020, ca urmare a lipsei consimțământului reclamantei la semnarea acestuia; anularea clauzelor abuzive ale contractului de vânzare-cumpărare, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 258.837,83 lei, cu titlu de despăgubire, reprezentând pierderile suferite de reclamantă şi a cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din 15 ianuarie 2023, Tribunalul Brăila a dispus decăderea reclamantei din administrarea probei testimoniale şi a amânat pronunțarea la data de 08 februarie 2023, când a fost amânată pronunțarea la 15 februarie 2023.
Prin sentinţa nr. 48/Fciv/2023 din 15 februarie 2023 s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantă.
Prin decizia nr. 247 din 02 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galați, Secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 48/Fciv/2023 din 15 februarie 2023, pronunțate de Tribunalul Brăila, în dosarul nr. x/113/2021.
A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și s-a constatat inopozabilitatea, pentru reclamantă, a clauzelor prevăzute la art. 6.4, art. 10 şi art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1388 din 05.05.2020, încheiat de reclamantă cu pârâta.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, de respingere a restului pretențiilor reclamantei.
A fost respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 25.01.2023, pronunțate de Tribunalul Brăila, în dosarul nr. x/113/2021.
A fost admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.699 lei, cu acest titlu.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, în susținerea căruia a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1.242 alin. (2) C.civ., prin raportare la prevederile art. 1.186 și ale art. 1.241 din același cod.
Prealabil, recurenta a expus considerente teoretice cu privire la formarea contractului, conform legislaţiei în vigoare, susținând că instanța de apel nu a ținut cont de acestea.
Astfel, recurenta-pârâtă a arătat, în primul rând, că în noul Cod civil, oferta de a contracta se găseşte într-o corelaţie naturală cu consimţământul părţilor unui contract.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.188 alin. (2) noul C.civ.: „O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”. Articolul indicat mai prevede, în conţinutul alineatului următor, faptul că oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după caz, care propune ultimul element esenţial al contractului.
Mergând mai departe, ca şi oferta de a contracta, acceptarea încheierii contractului se află în strânsă legătură cu consimţământul destinatarului, deoarece constă în manifestarea voinţei acestuia de a încheia contractul propus de către titularul ofertei.
Mai arată recurenta-pârâtă că, potrivit art. 1.196 C.civ., acceptarea ofertei poate fi realizată prin orice act sau fapt al destinatarului, din care rezultă, în mod neîndoielnic, acordul său cu privire la oferta propusă şi transmisă.
În al doilea rând, în art. 1.178 C.civ., este enunţat principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate.
În ceea ce priveşte conţinutul contractului, recurenta-pârâtă susține că, în spiritul dispoziţiilor art. 1.272 noul C.civ., contractul valabil încheiat, obligă nu numai la ceea ce este în mod expres prevăzut, dar şi la toate urmările pe care practicile stabilite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului în funcţie de natura acestuia.
Relevantă însă, în cauză, în opinia recurentei-pârâte, este forma contractului, în literatura de specialitate reţinându-se faptul că forma contractului este o condiţie relativă pentru încheierea sa valabilă, cu unele excepţii în care legea prevede o anumită formă a contractului (art. 1.179 C.civ.).
Mai arată recurenta-pârâtă că sancţiunea ce intervine pentru contractul care nu este încheiat într-o anume formă cerută expres de lege pentru validitatea sa este nulitatea absolută. Totodată, părţile contractului pot stabili obligativitatea încheierii acestuia într-o formă, stabilind că forma unui contract care, potrivit legii, nu este solemn, reprezintă o condiţie esenţială pentru încheierea contractului. Cu toate acestea, nerespectarea formei convenţionale nu este sancţionată, contractul fiind valabil încheiat şi în lipsa acesteia.
Recurenta-pârâtă apreciază că numai cerinţa de formă, prevăzută în mod imperativ de lege, atrage, în cazul nerespectării ei, nulitatea contractului sau declararea inopozabilității unor anumite clauze din acesta. Dacă părţile stabilesc exigenţe particulare, şi chiar individuale pentru un contract, în ceea ce priveşte forma acestuia, fără să existe şi o exigenţă legală corespunzătoare, valabilitatea contractului nu este afectată dacă părţile se abat de la aceste exigenţe.
Baza legală a acestor argumente este regăsită în temeiul art. 1.242 alin. (2) C.civ., coroborat cu dispoziţiile art. 1.178 C.civ., care consacră principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate, precum şi cu dispoziţiile art. 1.179 alin. (2) C.civ.
Recurenta-pârâtă precizează că, în temeiul art. 1.242 alin. (2) C.civ., atunci când părţile prevăd o anumită formă pentru încheierea contractului, formă care nu este impusă de lege, iar acestea nu respectă forma convenită, acest fapt nu atrage nevalabilitatea contractului sau consecinţe particulare cu privire la anumite clauze ale acestuia.
Recurenta-pârâtă apreciază că principalul efect al articolului mai sus menţionat este acela că, în cazul în care părţile nu au îndeplinit condiţia formei contractuale convenite, în lipsa unei prevederi imperative a legii, face ca ceea ce s-a convenit prin contract să aibă aceeaşi valoare, contractul în sine sau părţi ale acestuia nefiind afectate de nerespectarea formei convenite, cu atât mai mult cu cât se trece la executarea acestuia. Drept pentru care, nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului, așa cum se întâmplă în cazul formei ad validitatem, ci imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă.
Aşadar, în raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă susține că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut faptul că nerespectarea unei forme care nu atrage în fapt nevalabilitatea contractului, are drept consecinţă inopozabilitatea unor clauze față de partea căreia îi sunt nefavorabile (intimata-reclamantă), în raport de faptul că aceasta nu le recunoaște.
Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a declarat inopozabile clauzele contractuale 6.4, 10, 11, având în vedere imposibilitatea probării de către aceasta a contractului, aşa cum s-a convenit prin convenţia încheiată între părţi.
În ceea ce priveşte problema existenţei sau inexistenţei consimţământului exprimat de către reclamantă, în raport de contractul nr. 1388 din data de 05.05.2020, ca element definitoriu pentru raţionamentul ce urmează să îl expună, recurenta-pârâtă precizează că acesta este punctul de plecare, atât din punctul de vedere al Curţii, în argumentaţia acesteia cu privire la chestiunea atacată în prezentul recurs, cât şi din punctul său de vedere.
Astfel, Codul civil prevede la art. 1.251 cazurile exprese de nulitate relativă, respectiv: „Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege”.
Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoștință de cauză (adică să nu fie viciat).
Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă, precum şi în caz de leziune.
Or, astfel cum susține recurenta-pârâtă, administratorul şi, implicit, reprezentantul legal al societăţii reclamante, a semnat contractul pe fiecare pagină, asumându-şi, în mod expres, clauzele prevăzute în acesta.
De asemenea, recurenta-pârâtă mai precizează că reprezentantul societății nu se poate prevala de propria culpă pentru nestudierea clauzelor cu atenţie, în raport de principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.
Aşadar, potrivit recurentei-pârâte, societatea reclamantă nu poate să se apere susţinând că reprezentantul legal nu a semnat contractul, atâta timp cât există semnătura acestuia pe fiecare pagină şi că acesta nu a citit cu atenţie clauzele contractuale, deşi avea obligaţia sa facă acest lucru, acesta trebuind să acţioneze în calitatea sa de mandatar cu diligența unui bun proprietar.
Recurenta-pârâtă redă conținutul art. 12.7 din contract, arătând că acesta conține două teze.
Astfel, potrivit primei teze a acestui articol, „Prezentul contract va fi emis de către cumpărător și va fi transmis vânzătorului prin e-mail sau fax. Contractul va fi semnat și stampilat de către reprezentantul legal al vânzătorului și va fi remis cumpărătorului prin e-mail, în termen de 24 de ore de la data la care a fost transmis de către cumpărător către vânzător. În cazul în care vânzătorul nu își îndeplinește obligaţia de a transmite contractul semnat și stampilat în copie, conform prevederii anterioare, acesta devine nul.”.
Cu privire la această primă teză, recurenta-pârâtă solicită a se observa că transmiterea contractului, prin e-mail, a fost efectuată, la dosar existând, de altfel, dovada contractului semnat și ștampilat de către ambele părți.
Recurenta-pârâtă subliniază că numai în măsura în care contractul nu ar fi fost remis de către vânzător către cumpărător, semnat și ştampilat în copie, prin e-mail, contractul ar fi putut fi considerat nul.
Aşadar, Curtea de Apel Galați, în mod eronat, a reţinut faptul că sancţiunea nulităţii intervine pentru netransmiterea contractului în două exemplare, cu semnătura și ștampila vânzătorului, în original, deoarece nicăieri, în prima teză a art. 12.7, nu se prevede nimic despre transmiterea contractului în original, ci despre netransmiterea acestuia în copie.
Recurenta-pârâtă arată că cea de-a doua ipoteză a art. 12.7 dispune: „Contractul, în două exemplare, originale, semnate și ştampilate vor fi transmise de către vânzător către cumpărător prin poștă/curier, cu semnătură de primire sau înmânate personal, în termen de cel mult două zile de la data la care contractul a fost transmis de către cumpărător către vânzător prin e-mail sau fax. În cazul în care vânzătorul nu își îndeplinește obligaţia de a transmite contractul semnat și ştampilat în copie, respectiv, în original, în termenul prevăzut anterior, cumpărătorul are dreptul exclusiv de a denunţa unilateral contractul, parţial sau total, în baza unei notificări scrise, transmise cu 24 de ore în prealabil, fără nicio altă formalitate prealabilă, penalitate sau cheltuială în contul său, vânzătorul declarând că acceptă în mod expres prevederile acestei clauze”.
În raport de aceste dispoziții contractuale, recurenta-pârâtă solicită a se observa că, în ipoteza în care vânzătorul nu și-ar fi îndeplinit obligația de a transmite contractul semnat și ştampilat în copie, respectiv, în original, în termen de două zile, ar fi avut dreptul de a denunţa unilateral contractul, drept pe care nu l-a manifestat.
O astfel de dispoziţie contractuală aduce cu sine o sancţiune care este exclusiv în puterea sa, de a declara denunţarea unilaterală, parţial sau total, ceea ce recurenta-pârâtă consideră că nu este necesar, întrucât reclamanta a trecut la executarea contractului.
Ca atare, astfel cum susține recurenta-pârâtă, raţionamentul Curţii de Apel Galați este unul greşit, în sensul că, potrivit voinţei părților, nulitatea contractului ar fi intervenit în mod excepţional doar în măsura în care vânzătorul nu ar fi transmis prin e-mail contractul semnat și ştampilat, în copie.
Astfel, cum şi Curtea a reţinut, iniţiativa comenzii contractuale aparţinea pârâtei, şi nu reclamantei, care, pe propria răspundere şi pe propriul risc, a înţeles să livreze marfa fără a primi indicaţiile imperativ necesare din partea pârâtei.
Recurenta-pârâtă susține că, astfel cum reiese din analiza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1388 şi din actul adiţional nr. 1 la contract, acestea au fost semnate şi acceptate de către reprezentatul legal al intimatei, acesta fiind şi motivul pentru care intimata a recurs la executarea contractului.
Recurenta-pârâtă mai arată că ceea ce invocă instanța de apel ca fiind motivul declarării inopozabilității clauzelor 6.4, 10, 11 din contract, este faptul că pârâta nu deţine şi nu poate face dovada contractului, potrivit convenţiei părţilor.
Însă, în raport de argumentele expuse anterior, recurenta-pârâtă subliniază că neîndeplinirea operaţiunilor de comunicare de către vânzător atrage nulitatea contractului (în cazul primei operaţiuni de trimitere, cea prin e-mail, îndeplinită de altfel, contractul fiind transmis semnat și ștampilat în copie), respectiv dreptul cumpărătorului de a denunţa unilateral contractul (în cazul celei de-a doua operaţiuni).
Astfel, văzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a transmite contractul în original, fiind în culpă, tocmai cum a reţinut şi Curtea, pentru că motivul pentru care nu transmite contractul în original îl reprezintă propria greşeală, anume executarea, în mod eronat, a obligaţiei contractuale, însă acest aspect nu atrage nulitatea contractului, astfel cum, în mod eronat, a reţinut Curtea de Apel Galaţi.
În acelaşi timp, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a dat o rezolvare nelegală chestiunii referitoare la clauzele 6.4, 10 şi 11 din contract, imputând lipsa dovezii contractului în original pârâtei, cu toate că a reținut faptul că această culpă aparţine reclamantei, care nu a transmis contractul în original.
Or, astfel cum susține recurenta-pârâtă, reclamanta avea obligația de a face dovada contractului în original, având în vedere că aceasta trebuia să își dovedească cererea, cu atât mai mult cu cât, această parte, la interpelarea instanței de apel, a recunoscut că nu a transmis contractul în original.
Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că soluţia instanței de apel este lipsită de un fundament juridic clar, întrucât, dacă reclamanta nu recunoaște anumite clauze ale contractului, nu înseamnă că acestea nu îi sunt opozabile, având în vedere că a semnat și a acceptat contractul, iar, mai mult decât atât, a trecut la executarea acestuia.
Ca atare, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1.242 alin. (2) C.civ., care prevăd că: „Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil, chiar dacă forma nu a fost respectată”.
Totodată, recurenta-pârâtă apreciază că principiul libertăţii actelor juridice, care îngăduie stabilirea voluntară a formei unei operaţii juridice, permite şi încheierea unor acte ulterioare în sens contrar, prin care părţile renunţă expres sau tacit la forma convenită.
În concret, faptul că intimata a trecut la executarea voluntară a obligaţiilor care decurgeau din contractul încheiat, reprezintă o renunţare la forma iniţial convenită.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
La 22.01.2024, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a învederat că şi-a schimbat denumirea, depunând dovezi în acest sens, şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:
În analiza deciziei recurate, din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se impune a se arăta, din perspectivă teoretică, faptul că prin forma actului juridic civil se înţelege, în primul rând, modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic.
Într-un înţeles mai restrâns, expresia „forma” actului juridic desemnează condiţiile de formă cerute de lege pentru diferite categorii de acte juridice, acestea fiind: forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem; forma cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Desprins din principiul libertăţii actelor juridice, principiul consensualismului formei înseamnă, într-o exprimare concisă, că simpla manifestare în exterior a voinţei juridice este condiţia suficientă (şi necesară) pentru a încheia un act juridic valabil. Cu alte cuvinte, manifestarea de voinţă juridică, pentru a produce efecte juridice, nu trebuie să fie exprimată în forme speciale. Aceasta înseamnă că voinţa de a încheia un act juridic poate fi exteriorizată, expres ori implicit, în diferite forme, de la un simplu gest până la înscrisul sub semnătură privată sau autentic.
Așadar, voinţa juridică, independent de forma în care se manifestă în exterior, produce efecte juridice.
În consecinţă, actele juridice sunt consensuale, în sensul că ele nu reclamă necesitatea observării unor forme pentru validitatea lor, producând efecte prin simpla manifestare a consimţământului celor de la care emană (solo consensu– „prin consimţământ”).
În acest sens, principiul consensualismului este consacrat expres de actualul Cod civil în art. 1.178, potrivit căruia: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Însă, legiuitorul a înscris expres condiţia formei pentru anumite acte juridice (ipotecă, donaţie, testament).
Se impune a se arăta, de asemenea, că nimic nu se opune ca părţile să încheie un înscris constatator al actelor juridice pentru a putea proba actul lor într-un viitor eventual litigiu.
Revenind la forma actului juridic civil, Înalta Curte arată că aceasta este de două feluri: forma legală, adică forma impusă de lege, și forma voluntară ori convenţională, adică cea stabilită de părţi.
Această din urmă formă este cea care interesează în speța dedusă judecății, art. 1.242 alin. (2) C.civ. dispunând în sensul că: „Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”.
Transpunând aceste considerente teoretice în cauza pendinte, Înalta Curte reține o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.242 alin. (2) C.civ.
În acest sens, Înalta Curte observă că instanța de apel a reținut că părțile au stabilit într-o manieră detaliată forma contractului și că, potrivit art. 12.7 din contract, cumpărătorul (intimata-pârâtă) transmite contractul către vânzător (apelanta-reclamantă), prin e-mail sau fax, iar vânzătorul semnează şi ștampilează contractul şi îl retransmite cumpărătorului prin e-mail, în 24 de ore de la transmitere, iar, ulterior, în maximum 2 zile de la retransmiterea prin e-mail, vânzătorul îl trimite şi în două originale semnate şi ștampilate prin poștă sau curier ori îl predă personal. Neîndeplinirea operațiunilor de comunicare de către vânzător atrage nulitatea contractului (în cazul primei teze de trimitere, cea prin e-mail), respectiv dreptul cumpărătorului la a denunța unilateral contractul (în cazul celei de-a doua teze).
Cu toate acestea, instanța de apel a concluzionat în sensul că, din manifestările de voință ale celor două părți, pot fi reținute doar acele elemente (clauze) contractuale afirmate de intimată (pârâta) şi recunoscute de către apelantă (reclamanta), iar din această perspectivă, apelanta-reclamantă a respins, în mod expres, clauzele stabilite la art. 6.4, art. 10 şi art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1388 din 05.05.2020, potrivit petitului cererii de chemare în judecată, astfel că aceste clauze nu îi sunt opozabile reclamantei, apelul fiind întemeiat sub acest aspect.
Înalta Curte, în raport de aceste considerente, apreciază ca fondată critica recurentei-pârâte, în sensul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1.242 alin. (2) C.civ., față de cele două ipoteze ale art. 12.7 din contract și a sancțiunilor distincte convenite de părți, respectiv nulitatea, în cazul în care contractul nu era transmis semnat și ștampilat, prin e-mail și dreptul cumpărătorului de a denunța unilateral contractul, în cazul în care vânzătorul nu transmitea contractul semnat și ștampilat, în original.
Or, în speța dedusă judecății, Înalta Curte arată că, în raport de dispozițiile art. 1.242 alin. (2) C.civ., deși părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, iar forma nu a fost respectată, contractul se socoteşte valabil, impunându-se a se observa și că reclamanta a procedat la executarea obligațiilor contractuale.
Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține ca fondată și critica recurentei-pârâte privind încălcarea dispozițiilor referitoare la sarcina probei.
În acest sens, deși recurenta-pârâtă a subsumat această critică motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., și nu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, Înalta Curte arată că, invocându-se încălcarea unor norme procedurale, criticile nu se circumscriu încălcării sau greșitei aplicări a normelor de drept material.
În concret, recurenta-pârâtă a susținut că instanţa de prim control judiciar a răsturnat sarcina probei, în condiţiile în care i-a reproşat imposibilitatea depunerii contractului nr. 1388/05.05.2020, în original.
Din analiza considerentelor deciziei recurate se constată că instanţa de apel a reținut că intimata-pârâtă B. S.R.L. s-a raportat la ansamblul contractului nr. 1388 din 05.05.2020, având cuprinsul ce reiese din copiile depuse la dosarul cauzei, numai că această parte nu a putut prezenta instanței, la termenul de judecată din 20.09.2023, astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință, contractul în forma pe care părțile au stabilit-o (respectiv 2 exemplare cu semnătura şi ștampila vânzătorului în original, alături de un exemplar purtând doar copia semnăturilor şi ștampilelor ambelor părți). Altfel spus, intimata nu a făcut dovada contractului, potrivit convenției părților.
A mai arătat instanța de apel că, la rândul său, apelanta-reclamantă A. S.R.L. a susținut înlăturarea în întregime a contractului nr. 1388 din 05.05.2020, tocmai pentru lipsa formei stabilite de părți, însă, în același timp, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apel, partea a recunoscut anumite elemente ale contractului (de exemplu, existența lui, obiectul său etc.).
Înalta Curte reţine că, în cauză, dând expresie principiului general actori incumbit probatio, statuat în art. 249 C.proc.civ., reclamanta avea obligația de a face dovada susţinerilor sale, instanţa de apel nerespectând dispoziţiile procedurale referitoare la administrarea probelor.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, iar, potrivit dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.
