Pentru ca instituția de arbitraj să ştie dacă este cazul sau nu să continue litigiul dincolo de un anumit termen, dispozițiile art. 568 alin. (1) C.proc.civ. dispun în mod imperativ că, ,, la primul termen de judecată la care au fost legal citate, părţile sunt obligate să declare în scris, sub sancţiunea decăderii, dacă înţeleg să invoce caducitatea arbitrajului”, rațiunea reglementării fiind aceea de a cunoaște, de la început, dacă termenul stabilit pentru arbitraj, convenţional sau legal, este un element esenţial sau nu, astfel încât părțile ar accepta şi o soluţionare peste termen.
În condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a declarat că înţelege să se prevaleze de caducitatea arbitrajului, invocarea în acţiunea în anulare sau direct în recurs este tardivă, părţile fiind decăzute din acest drept.
Expirarea termenului arbitrajului, reglementată de art. 567 alin. (1) C.proc.civ., atrage anularea hotărârii dacă cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii. Prin urmare, o astfel de invocare nu poate apărea ca răspuns la o hotărâre care, pe fondul ei, nemulţumeşte o parte, într-un litigiu ce a durat mai mult de 6 luni.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1040 din 15 mai 2024
Prin hotărârea arbitrală nr. 188/05.08.2021, Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu, și, în consecință, a respins cererea de arbitrare formulată de Casa de Asigurări de Sănătate Dolj, în contradictoriu cu CMI Dr. A., având ca obiect obligarea celei din urmă la plata sumei de 5.580,27 lei, reprezentând contravaloarea diferenței de punctaj obținut pentru condițiile în care și-a desfășurat activitatea în anul 2012, precum și a dobânzilor și penalităților de întârziere, calculate până la data plății debitului.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Dolj a formulat acțiune în anulare.
Prin sentința civilă nr. 58/F/28.04.2023, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a admis acțiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală și, rejudecând în fond, a admis în parte cererea de arbitrare, a obligat pârâtul CMI Dr. A. să restituie reclamantei suma de 5.580,27 lei, încasată necuvenit, la care se vor calcula dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, de la 21.10.2013 până la data restituirii efective a debitului și a respins în rest cererea.
Împotriva acestei sentințe, pârâtul CMI Dr. A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, în principal, reținerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei pentru o nouă judecată Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S.
În susținere, recurentul a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii arbitrale nr. 20/20.07.2017 a Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S., având în vedere că litigiul în care a fost pronunțată această ultimă hotărâre s-a purtat între aceleași părți, având aceeași cauză și același obiect, respectiv suma de 5.580,27 lei, rezultată din recalcularea realizată de intimată asupra sporului acordat pentru condițiile de desfășurare a activității CMI Dr. A.
De asemenea, a afirmat că, pentru valorificarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, nu se impune ca părțile să aibă aceeași calitate procesuală în cele două dosare.
Din această perspectivă, recurentul a susținut că în speță erau incidente dispozițiile art. 430 și ale art. 431 C.proc.civ., subliniind că demersul judiciar al intimatei nu a fost inițiat după pronunțarea hotărârii arbitrale nr. 20/20.07.2017, ci concomitent cu cererea obiect al dosarului în care aceasta a fost dată.
Sub un alt aspect, a arătat că sentința recurată este nemotivată, întrucât analiza curții de apel s-a rezumat la elementele autorității de lucru judecat, fără ca soluția dată pe fond să fie motivată, în cuprinsul sentinței recurate neputându-se identifica considerentele pe care se sprijină dispozitivul acestei hotărâri cu privire la debitul principal și la accesorii. Astfel, a apreciat că maniera în care a fost soluționată acțiunea în anulare a privat partea de exercitarea dreptului său la apărare.
A mai precizat că, în măsura în care autoritatea de lucru judecat nu a fost reținută în speță, curtea de apel ar fi trebuit să trimită cauza pentru o nouă judecată Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S., întrucât, pe de o parte, judecarea cauzei pe fond, direct în cadrul acțiunii în anulare, este inadmisibilă, potrivit dispozițiilor legale, iar, pe de altă parte, a lipsit recurentul de un grad de jurisdicție.
În acest context, a arătat că a fost lipsit de posibilitatea de a formula apărări și de a propune probe, vătămarea cauzată fiind una evidentă, care, în temeiul art. 175 C.proc.civ., nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate.
În continuare, autorul căii de atac a afirmat că sentința curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente în cauză.
Astfel, a susținut că, raportat la natura contractuală a raporturilor juridice, analiza cauzei trebuia realizată în limitele răspunderii contractuale și nu ale răspunderii civile delictuale.
Făcând trimitere la dispozițiile art. 1.270 C.civ., a arătat că, în mod nejustificat Curtea de Conturi a diminuat procentele, în măsura în care decizia nr. 44/29.05.2013 emisă de această instituție nu cuprindea elementele care să justifice concluzia că activitatea recurentului s-a desfășurat în alte condiții decât cele reținute în decizie.
A subliniat că, în măsura în care intimata nu a contestat clauza contractuală prin care a fost agreat sporul pentru condițiile de derulare a activității, plățile efectuate în baza acesteia nu puteau fi apreciate ca fiind nedatorate, potrivit art. 1.341 C.civ.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a afirmat că termenul de prescripție se calculează potrivit dreptului comun, de la data efectuării plăților, și nu de la data emiterii deciziei de către Curtea de Conturi. În susținere, a invocat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent sa judece recursul în interesul legii din decizia nr. 19/2019.
De asemenea, a arătat că, întrucât sumele au fost achitate pentru fiecare lună calendaristică a anului 2012, în mod eșalonat, și termenul de prescripție se calcula prin raportare la data plății efective a sumelor. În acest context, subliniind că acțiunea a fost inițiată în iunie 2015, a apreciat că pentru sumele aferente perioadei ianuarie-mai 2012, dreptul material la acțiune era prescris.
Totodată, a arătat că efectul întreruptiv al prescripției nu putea fi reținut, în măsura în care a intervenit caducitatea arbitrajului, având în vedere că tribunalul arbitral nu a pronunțat hotărârea arbitrală în termen de 6 luni de la data sesizării acestuia, conform art. 567 alin. (1) C.proc.civ., ci după 7 ani de la data sesizării Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S., fără a exista acordul părților în acest sens.
A mai afirmat că evaluarea condițiilor în care recurentul și-a desfășurat activitatea nu putea viza perioada din momentul efectuării controlului și că situația de fapt demonstra pe deplin respectarea de către recurent a procentului din zonă, așa cum acesta a fost stabilit de intimată prin contractul încheiat între părți.
În final, recurentul a criticat și dispoziția curții de apel de acordare a penalităților, arătând că aceasta contravine principiului neretroactivității legii.
Astfel, evocând prevederile art. 73 ind. 1 din Legea nr. 500/2002, a arătat că, în mod nelegal, curtea de apel a creat un regim juridic diferențiat pentru debitul principal, considerând că penalitățile ar fi datorate de la 21.10.2012.
A mai afirmat că instanța de fond, contrar principiului tempus regit actum, a aplicat în speță dispoziții legale ce au intrat în vigoare în octombrie 2013.
Conchizând, a arătat că, față de natura civilă a cauzei, actul normativ indicat mai sus nu era incident și că în alte procese similare, același tribunal arbitral a stabilit că intimata nu a înregistrat niciun prejudiciu, nefiind îndreptățită să solicite penalități de întârziere pentru sume achitate în 2012, cu titlu de spor rural.
În drept, criticile recurentului au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C.proc.civ.
La 28.08.2023, intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
La 22.09.2023, recurentul CMI A. a depus ,,întâmpinare la recursul declarat de Casa de Asigurări de Sănătate Dolj”, prin care a solicitat respingerea recursului acesteia ca lipsit de interes și rămas fără obiect, arătând că suma acordată de curtea de apel prin sentința recurată a fost achitată la 22.08.2023.
În conformitate cu dispozițiile art. 493 C.proc.civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părțile litigante, fiind înștiințate că pot depune puncte de vedere; nicio parte nu și-a exprimat punctul de vedere la raport.
La termenul din 06.03.2024, instanța de recurs, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac cu citarea părților.
Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:
Cu titlu prealabil, față de excepțiile lipsei de interes și rămânerii fără obiect a ,,recursului promovat de Casa de Asigurări de Sănătate Dolj”, invocate prin notele depuse de recurent, se impune precizarea că acestea vor fi înlăturate ca lipsite de obiect, față de împrejurarea că, în cauză, singura parte care a declarat recurs este CMI Dr. A.
Din perspectiva motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține că titularul căii de atac a invocat în susţinere cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C.proc.civ., arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de admitere a acțiunii în anulare, că a fost dată cu nesocotirea autorității de lucru judecat și cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.
Cu privire la primul motiv de recurs, vizând nemotivarea hotărârii atacate corespunzător cerințelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., instanța supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C.proc.civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.
Din această perspectivă, examinarea considerentelor sentinței recurate nu relevă niciun viciu de motivare a hotărârii, aceasta prezentând atât structura tipică actului de procedură examinat, cât și raționamentul propriu al curții de apel în temeiul căruia a statuat că soluția de respingere a cererii de arbitrare pentru autoritate de lucru judecat nu este legală. Astfel, s-a stabilit că în speță nu se putea opune efectul negativ al autorității de lucru judecat al hotărârii pronunțate într-un litigiu anterior, întrucât trebuia reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat prin prisma dezlegărilor date în acel proces cu privire la caracterul datorat al sumelor pretinse prin cererea de arbitrare obiect al prezentei cauze. Prin urmare, reținând incidența motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., curtea de apel a explicat modalitatea în care au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 430-431 C.proc.civ., prin reținerea greșită de către Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul C.N.A.S. a efectului negativ al autorității de lucru judecat în favoarea pârâtului.
Circumscris aceluiași motiv de recurs, autorul căii de atac a susținut că desființarea sentinței atacate se impune și față de modalitatea de soluționare a acțiunii în anulare, întrucât, chiar dacă se impunea admiterea acesteia, curtea de apel trebuia să trimită cauza către instituția de arbitraj care a pronunțat hotărârea arbitrală, iar nu să analizeze fondul pretențiilor, căci, în acest mod, recurentul a fost lipsit de un grad de jurisdicție.
Față de această critică, Înalta Curte, având în vedere că încadrarea în drept a motivelor de casare revine instanței de control judiciar în funcție de conținutul argumentelor prezentate, prin raportare la normele de drept, incidente, sesizeazăcă recurentul opune în calea extraordinară de atac încălcarea, de către instanța care a soluționat acțiunea în anulare a unor norme de procedură, ceea ce conduce la încadrarea ei în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., iar nu în cel de la pct. 6 al aceleiași norme de drept, cum a indicat autorul căii de atac, astfel că examinarea va fi realizată adaptat acestui temei.
Din această perspectivă, judecarea acțiunii în anulare este strict reglementată de prevederile art. 613 C.proc.civ., iar potrivit alin. (3) lit. b) al acestei norme de drept, admițând acțiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și, în cazul motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., curtea de apel va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral dacă cel puțin una dintre părți solicită expres acest lucru, în caz contrar, instanța pronunțându-se în fond, în limitele convenției arbitrale.
Transpunând în speță textele de lege evocate, rezultă caracterul nefondat al criticii formulate de recurent, întrucât obligația de a trimite cauza spre rejudecare Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul C.N.A.S. era condiționată de formularea unei cereri exprese în acest sens de către oricare dintre părți, or, în cauză nu se constată un asemenea demers; dimpotrivă, examinarea petitului acțiunii în anulare formulate de Casa de Asigurări de Sănătate Dolj relevă faptul că aceasta a solicitat expres anularea hotărârii arbitrale, cu consecința reținerii și rejudecării în fond de către curtea de apel, fără ca recurentul să-și fi exprimat poziția procesuală în sensul celor susținute prin cererea de recurs.
Circumscris motivului de recurs în examinare, vor fi evaluate și criticile recurentului privind nesocotirea dispozițiilor art. 567 alin. (1) C.proc.civ., privind caducitatea arbitrajului.
Această critică, prezentată direct în recurs, nu vizează soluția curții de apel – care nu a fost învestită cu un asemenea motiv de anulare, întrucât recurentul, în calitate de pârât în etapa procesuală anterioară și parte care a câștigat procesul în fața instituției de arbitraj, nu a apreciat că ar avea un interes să promoveze acțiune în anulare – și este, în opinia Înaltei Curți, lipsită de eficienţă, întrucât chestiunea caducității a fost invocată cu încălcarea prevederilor imperative şi derogatorii de la procedura de drept comun ale art. 592 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora ,,orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt”.
Totodată, expirarea termenului arbitrajului, reglementată de art. 567 alin. (1) C.proc.civ., atrage anularea hotărârii dacă cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii. Deci, o astfel de invocare nu poate apărea ca răspuns la o hotărâre care, pe fondul ei, nemulţumeşte o parte, într-un litigiu ce a durat mai mult de 6 luni.
Tocmai pentru ca instituția de arbitraj să ştie dacă este cazul sau nu să continue litigiul dincolo de un anumit termen, dispozițiile art. 568 alin. (1) C.proc.civ. dispun în mod imperativ că, ,,la primul termen de judecată la care au fost legal citate, părţile sunt obligate să declare în scris, sub sancţiunea decăderii, dacă înţeleg să invoce caducitatea arbitrajului”. Rațiunea reglementării este aceea de a cunoaște, de la început, dacă termenul stabilit pentru arbitraj, convenţional sau legal, este un element esenţial sau nu, astfel încât părțile ar accepta şi o soluţionare peste termen. Or, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a declarat că înţelege să se prevaleze de caducitatea arbitrajului, invocarea în acţiunea în anulare sau direct în recurs, este evident tardivă, părţile fiind decăzute din acest drept conform textului de lege anterior evocat.
Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că prin hotărârea recurată nu a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat, ci, în mod legal, s-a dat eficiență efectului său pozitiv, respectiv modului în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, care nu mai pot fi contrazise și care se impun în acest proces aflat în legătură cu cel invocat, cu respectarea art. 430 alin. (1) și (2) C.proc.civ., texte legale potrivit cărora „hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțate, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.
Soluția de a da eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este cea corectă, întrucât, în primul litigiu, în dosarul nr. x/2017 – în care CMI Dr. A. (reclamant în acel dosar) a solicitat obligarea Casei de Asigurări de Sănătate Dolj la radierea debitului în cuantum de 5.580,27 lei și exonerarea sa de la plata acestuia – s-a stabilit definitiv faptul că recurentul figurează în evidențele intimatei cu această datorie, astfel încât, în dosarul nr. x/2015, având ca obiect cererea Casei de Asigurări de Sănătate Dolj de obligare a pârâtului la plata acestei sume și a accesoriilor, Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul C.N.A.S. era ținută să respecte statuarea privind caracterul datorat al sumei pretinse, ca urmare a încasării de către CMI Dr. A. a sumei de 5.580,27 lei, decontată în mod necuvenit.
În susținerea ultimului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul a invocat încălcarea normelor de drept material, o primă critică vizând dispozițiile art. 1.270 C. civ., privind forța obligatorie a contractului. A arătat că părțile sunt legate printr-un raport contractual necontestat, astfel că suma pretinsă trebuia analizată prin prisma regulilor răspunderii civile contractuale, ceea ce curtea de apel nu a făcut.
Sub acest aspect, Înalta Curte reține faptul că, din hotărârile pronunțate în etapele procesuale anterioare pe baza actelor dosarului, rezultă faptul că aspectul caracterului necuvenit al sumei decontate de recurent și, în consecință, corectitudinea evidențelor intimatei cu privire la suma solicitată, au fost analizate în litigiul obiect al dosarului nr. y/2015, astfel că temeinicia pretențiilor reclamantei din prezenta cauză a fost stabilită dându-se eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a dezlegărilor din primul litigiu, iar nu prin evaluarea raportului juridic contractual dintre părți. Astfel, nu se poate imputa curții de apel încălcarea unor norme de drept material, față de împrejurarea că examinarea aplicării acestora nu intra în sfera controlului său.
Aceeași soluție se impune și cu privire la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.341 C.civ., privind plata nedatorată, întrucât în același dosar nr. y/2015, s-a stabilit caracterul nedatorat al sumei decontate de recurent, din care s-a născut obligația acestuia de a o restitui, dezlegările date opunându-se cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.
În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs vizând greșita aplicare a normelor de drept material, recurentul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând ca aceasta a fost invocată și în fața Comisiei Centrale de Arbitraj, în etapa judecății cererii de arbitrare, arătând că sumele pretinse de reclamantă sunt prescrise.
Contrar susținerilor recurentului, din examinarea hotărârii arbitrale nr. 188/05.08.2021 pronunțată de Comisia Centrală de Arbitraj din cadrul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nu rezultă că acesta ar fi invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în condițiile art. 2.512-2.513 C.civ., respectiv prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen la care părțile sunt legal citate, astfel încât invocarea acesteia direct în etapa recursului nu este posibilă.
Pe de altă parte, potrivit afirmațiilor recurentului din cuprinsul întâmpinării formulate, acesta a achitat integral debitul stabilit de instanță, împrejurare în care nu mai poate obține recuperarea sumei plătite, chiar dacă ar fi fost prescrisă, întrucât conform art. 2.506 alin. (3) C.civ., ,,cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit”.
Față de ultima critică formulată de recurent, vizând caracterul datorat al penalităților de întârziere, precum și momentul de la care acestea ar trebui calculate, Înalta Curte reține că aspectele prezentate vizează fondul cauzei, astfel cum a fost rejudecat de către curtea de apel, în temeiul art. 613 alin. (3) lit. b) C.proc.civ., iar nu chestiuni de legalitate, neputând fi examinate în această fază procesuală, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și al art. 488 alin. (1) C.proc.civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.
Sub aspectul aplicării retroactive a dispozițiilor art. 73 ind. 1 din Legea nr. 500/2002 în privința dobânzilor și penalităților de întârziere calculate asupra debitului principal, criticile recurentului nu sunt fondate, iar curtea de apel a aplicat legal norma de drept anterior menționată, potrivit căreia recuperarea sumelor reprezentând prejudicii sau plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi şi penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile veniturilor bugetare, calculate pentru perioada cuprinsă între data la care s-a produs prejudiciul ori s-a efectuat plata și până la data la care s-au recuperat sumele necuvenite. În consecință, accesoriile admise de curtea de apel urmau a fi calculate începând cu data intrării în vigoare a prevederii legate evocate, 21.10.2013, iar nu retroactiv.
De altfel, această critică vizând penalitățile de întârziere apare lipsită de interes, față de împrejurarea învederată de recurent în cuprinsul notelor depuse la dosar, prin care a afirmat că, odată cu achitarea debitului principal, a încheiat cu intimata și un acord de eșalonare a plății penalităților.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul.
