În raport cu dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, precum şi cu cele ale art. 22 din Directiva nr. 103/2009 a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, transmiterea notificării de avizare a producerii evenimentului asigurat, cu solicitarea de despăgubiri din partea persoanei prejudiciate, are semnificaţia punerii în întârziere a debitorului asigurător, în sensul art. 1522 C.civ., căruia îi revine obligaţia ca în termen de 3 luni, fie să formuleze o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubiri. Nerespectarea acestor obligaţii denotă atitudinea culpabilă a debitorului (asigurătorul) sancţionabilă prin acordarea penalităţilor de întârziere.
În privinţa despăgubirilor pe care asigurătorul le acordă pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, acestea constau în sumele „pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri”, potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995. Aşadar, ca urmare a producerii riscului asigurat, consecinţele vătămătoare nu se localizează doar la nivelul unor prejudicii materiale (distrugere, avariere bunuri), ci sunt şi de ordin moral (în caz de vătămare corporală, deces).
Ambele tipuri de prejudicii sunt supuse reparaţiei, legea nefăcând vreo distincţie între cele două tipuri de prejudicii supuse reparaţiei, pentru a se putea susţine că obligaţia asigurătorului de a da răspuns, înăuntrul unui anumit termen, notificării de daune, ar fi existat doar în privinţa daunelor materiale, nu şi a celor morale.
Prin urmare, câtă vreme asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau în gestionarea dosarelor de daună înăuntrul unui anumit termen, soluţia instanţei de apel de înlăturare a penalităţilor de întârziere în privinţa daunelor morale este una nelegală, dată cu nesocotirea art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1861 din 18 septembrie 2024
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava- Secţia a II-a civilă, la data de 2.03.2017, reclamantul A. a solicitat, cu citarea intervenientului forţat B., obligarea pârâtelor C. SA şi C. SA Sucursala Suceava, la plata sumei de 1.326,75 lei reprezentând daune materiale şi a sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale; totodată, a solicitat plata penalităţilor de 0,2% pe zi din suma solicitată conform art. 38 coroborat cu art. 37 alin. 1 şi 2 din Norma ASF 23/2014 calculată de la expirarea termenului de 3 luni de la data depunerii cererii de despăgubire (14.11.2016) adică de la data de 14.02.2017 şi până la plata efectivă a despăgubirilor, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava
Prin sentinţa nr. 289 din 27.09.2017, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA Bucureşti şi SC C. SA – Agenţia Suceava şi intervenientul forţat B.; a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 1.326,75 lei cu titlu de daune materiale şi suma de 50.000 lei reprezentând daune morale, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 14.02.2017 şi până la plata efectivă; a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava
Prin decizia nr. 77 din data de 8.03.2018, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă a admis apelurile formulate de reclamantul A. şi pârâta SC C. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 289/2017 a Tribunalului Suceava – Secţia a II-a civilă, intimaţi fiind intervenientul forţat B. şi pârâta SC C. SA Sucursala Suceava; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a majorat daunele morale de la 50.000 lei la 100.000 lei şi a înlăturat penalităţile de întârziere aferente acestor daune morale; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei care nu sunt contrare hotărârii; a obligat reclamantul A. să-i plătească apelantei S.C. C. SA, suma de 710,55 lei cheltuieli de judecată din apel.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 77 din data de 8 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În debutul memoriului de recurs, recurentul a expus scurte consideraţii cu privire la apărările formulate în faţa instanţelor de fond, precum şi soluţiile pronunţate în cauză şi considerente ale deciziei atacate.
Recurentul pretinde că este greşit raţionamentul instanţei de apel relativ la dispoziţiile art. 37 alin. 2 din Norma ASF 23/2014 (indicate eronat în hotărâre ca fiind dispoziţiilor art. 37 alin. 2 din Ordinul CSA nr.14/2011, textul fiind acelaşi), deoarece acesta ar conduce practic la pronunţarea a două hotărâri de către instanţa de judecată cu privire la acelaşi lucru, una cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirii şi alta prin care, în caz de neexecutare, de obligare a pârâtului, încă o dată, la plata sumei, lipsind de efecte instituţia executării silite a unei hotărâri judecătoreşti prin obligarea prin două hotărâri distincte a debitorului la plata aceleiaşi datorii. Practic s-ar emite o hotărâre în constatare şi una în realizare a dreptului, ceea ce este inadmisibil potrivit prevederilor art. 35 din noul Cod de procedură civilă.
Explicaţia dată de prima instanţă potrivit căreia, per a contrario, ar concluziona că nu ar fi competentă instanţa să soluţioneze astfel de dosare este greşită, de vreme ce instanţa poate şi trebuie să soluţioneze în fond o asemenea cerere, însă după ce se analizează toate excepţiile şi alte impedimente procedurale precum şi condiţiile de formă care trebuie îndeplinite sub sancţiunile specifice, or, recurentul a invocat un impediment procedural cu sancţiune specifică, care trebuia soluţionat ca atare.
De altfel, norma este clară şi nu face referire la despăgubirea stabilită de către instanţă ci la avizarea producerii evenimentului de către partea prejudiciată ori de către asigurat (nereferindu-se la calitatea procesuală a acestora) şi la pretenţiile de despăgubire, iar interpretarea instanţei de control judiciar lipseşte de efecte norma juridică.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 38 din Norma ASF 23/2014 privind penalităţile
de 0,2%, recurentul susţine că raţionamentul Curţii de Apel Suceava este din nou greşit, aceasta raportându-se la caracterul cert al despăgubirii şi la un alineat al art. 37 din ordinul ASF 23/2014, care se referă la data plăţii despăgubirii, care însă nu are aplicabilitate în cauză.
Astfel, deşi se menţionează că acestea nu pot fi acordate deoarece daunele morale nu au un caracter cert astfel cum au daunele materiale, este important de menţionat faptul că existenţa acestora nu poate fi contestată, ba, mai mult, acestea pot fi şi apreciate potrivit experienţei asigurătorului. Este de notorietate faptul că asigurătorii, de-a lungul timpului, şi-au formulat opinii şi ghiduri de soluţionare a acestui tip de pretenţii, unii răspunzând solicitărilor cu diverse propuneri care pot urma regimul juridic impus de art. 2208 C.civ., respectiv să achite suma pe care o consideră datorată, urmând ca pentru o eventuală diferenţă să se pronunţe instanţa de judecată.
Recurentul susţine că a arătat în faţa primei instanţe îndeplinirea cerinţelor legale pentru acordarea acestora, respectiv delăsarea pe care a manifestat-o pârâta, care nu a formulat un răspuns la cererea de despăgubire, or această pasivitate este sancţionată de legiuitor prin prevederile art. 38 cu raportare la art. 37 din Norma ASF 23/2014.
Învederează recurentul că, de la data depunerii cererii de despăgubire, 14.11.2016, a trecut un termen mult mai mare decât cel de 3 luni prevăzut în actul normativ anterior indicat, timp în care partea nu a primit nicio notificare de la asigurătorul C. privind modul de soluţionare al dosarului, acesta neîndeplinindu-şi obligaţiile prevăzute la art. 37 alin. 1 şi 2 din Norma ASF nr. 23/2014, astfel încât condiţiile prevăzute de art. 38 şi art. 37 din Norma ASF 23/2014 pentru acordarea despăgubirii şi a penalităţilor aferente sunt îndeplinite.
Aprecierea instanţei privind termenul prevăzut la alin. 4 al art. 37 din Norma ASF 23/2014 (în hotărâre indicat eronat alin. 5 al art. 36 din ordinul ASF nr. 14/2011, textul fiind corect) nu îşi are aplicabilitatea în prezenta cauză. Art. 38 din acelaşi act normativ condiţionează aplicarea penalităţilor de neîndeplinirea oricărei obligaţii din cele prevăzute la art. 37. Se poate aprecia că a fost încălcat inclusiv alin. 4 întrucât pârâta nu a achitat suma solicitată, nu a comunicat respingerea acesteia în tot sau în parte şi nici nu a solicitat documente suplimentare (faţă de cele deja depuse) pentru completarea dosarului de daună.
În concluzie, solicită admiterea recursului, cu consecinţa casării Deciziei nr. 77 din 08.03.2018 a Curţii de Apel Suceava, constatării incidenţei prevederilor art. 37 alin. 2 şi art. 38 din Norma ASF 23/2014 ca temeiuri ale răspunderii pârâtelor pentru sumele solicitate în cererea introductivă şi trimiterea dosarului spre rejudecare.
5. Decizia pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
Prin decizia nr. 2885 din data de 13.09.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 77/2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă.
6. Decizia pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă privind cererea de revizuire
Împotriva deciziei nr. 2885 din data de 13.09.2018 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, A. a formulat cerere de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, sub nr. x/1/2018*.
Prin decizia nr. 1393 din data de 22.05.2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A., în temeiul prevederilor art. 509 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., împotriva deciziei nr. 2885/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă; a admis cererea de revizuire formulată de acelaşi revizuent, în temeiul prevederilor art. 509 alin. 1 pct. 11 C.proc.civ., împotriva aceleiaşi decizii; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 77/2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă; a acordat termen la data de 18.09.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
7. Apărări formulate în cauză
Prin memoriul înregistrat la 3.08.2018, intimata C. SA Bucureşti a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Arată intimata că instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de fapt, în cauză fiind incidente prevederile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, precum şi art. 2223 şi art. 2224 C.civ., iar cuantificarea concretă a daunelor materiale şi morale reprezintă atributul exclusiv al instanţei de judecată, până la acel moment, prejudiciul neavând caracter cert, lichid şi actual pentru a intra în sfera obligaţiei de plată a asigurătorului.
Intimata susţine că dispoziţiile art. 37 alin. 2 din Ordinul ASF nr. 23/2014 nu pot fi aplicabile în cauză întrucât se referă la un cuantum cert al daunelor care ar rezulta din înscrisuri justificative sau verificabile, însă în cauză daunele morale nu au caracter cert, ci sunt stabilite de judecătorul cauzei prin apreciere la un cuantum rezonabil, în raport cu probele administrate în dosar. Prerogativa instanţei privind cuantificarea daunelor morale se desprinde şi din interpretarea art. 36 alin. 5 din O. ASF 23/2024.
Pe de altă parte, în cazul producerii prejudiciilor aferente vătămărilor corporale, instanţa de judecată este cea care, fără a avea criterii de individualizare prestabilite, este în măsură să aprecieze, în baza probelor administrate, cuantumul despăgubirilor aferente daunelor morale, până atunci, însă, nu pot fi trase concluzii cu privire la cuantumul şi întinderea prejudiciului, sens în care sunt aplicabile prevederile art. 45 pct. 3 din Ord. CSA 23/2014.
Relativ la penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere asupra sumei solicitate, intimata susţine că sunt incidente prevederile art. 36 alin. 5 teza a II-a din Ord. ASF 23/2024.
Arată intimata că obligaţia de plată trebuie îndeplinită după data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, astfel că penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere nu pot curge de la o dată anterioară, sens în care invocă şi prevederile Deciziei nr. 2617/2009 pronunţată de I.C.C.J.
Intimata C. SA a formulat note de şedinţă prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, faţă de obiectul cauzei şi prevederile art. 483 alin. 2 C.proc.civ., precum şi excepţia nulităţii recursului, arătând că argumentele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 C.proc.civ..
De asemenea, intimata a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul, exercitat în cauză de către reclamantul A., constată următoarele:
În primul rând, sub aspectul admisibilităţii căii de atac, chestiune invocată de către intimata-pârâtă SC C. SA în şedinţa publică din 18.09.2024, cu referire la dispoziţiile art. 483 alin. 2 C.proc.civ., în sensul că, litigiul fiind unul în materia asigurărilor, înseamnă că nu este supus recursului, se constată lipsa de fundament a unei asemenea susţineri.
Aceasta, în condiţiile în care litigiul a început la data de 2.03.2017 (prin înregistrarea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Suceava), iar modificarea legislativă asupra dispoziţiilor art. 483 alin. 2 C.proc.civ. – în sensul suprimării căii de atac a recursului – a intervenit ulterior, potrivit art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018.
Or, conform art. 27 C.proc.civ., „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.
Separat de argumentele în drept menţionate, această chestiune, a admisibilităţii căii de atac, a fost dezlegată şi prin decizia nr. 1393 din 22.05.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, admiţându-se cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 11 C.proc.civ., a fost schimbată în tot decizia nr. 2885 din 13.09.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă (prin care fusese respins ca inadmisibil recursul, dar din perspectiva caracterului patrimonial al litigiului şi a dispoziţiilor art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013) şi admis în principiu recursul, fixându-se termen pentru dezbaterea acestuia (ceea ce înseamnă că, implicit, calea de atac a fost apreciată admisibilă şi din punctul de vedere al regimului juridic specific materiei litigioase, a asigurărilor).
În privinţa criticilor deduse judecăţii, se va reţine caracterul fondat al acestora, în sensul şi în limitele considerentelor ce vor fi arătate:
Referitor la susţinerea recurentului privind o greșită aplicare a dispoziţiilor art. 37 alin. 2 din Norma ASF nr. 23/2014, sub motiv că s-ar ajunge „la pronunţarea a două hotărâri de către instanţa de judecată, asupra aceluiaşi aspect, una care să stabilească întinderea despăgubirilor şi alta prin care, în caz de neexecutare, să fie obligat pârâtul, încă o dată, la plata sumei, lipsind astfel de efecte instituţia executării silite a hotărârii judecătorești”, se constată ca fiind total lipsită de fundament.
Astfel, recurentul-reclamant pretinde că, potrivit normei menţionate, în situaţia în care a fost depăşit termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, fără ca asigurătorul să fi notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, înseamnă că asigurătorul trebuie să fie obligat la plata despăgubirii, astfel cum a fost aceasta solicitată de către asigurat/persoană prejudiciată, fără posibilitatea vreunei evaluări din partea instanței.
O asemenea susţinere denaturează înţelesul normei şi neagă funcţia jurisdicţională a instanţei, aceea de a da dezlegare raporturilor litigioase ţinând seama de situaţia de fapt şi de norma legală incidentă.
Fiind învestită cu un astfel de litigiu, în care asiguratul pretinde despăgubiri de la asigurător ca urmare a producerii riscului asigurat şi a neîndeplinirii de către asigurător a obligaţiei de dezdăunare înăuntrul termenului stabilit de norma de drept incidentă, instanţa trebuie să realizeze propriile verificări jurisdicţionale referitoare la întrunirea elementelor răspunderii delictuale, ceea ce presupune, în mod evident, şi determinarea întinderii prejudiciului.
Recurentul-reclamant nu se află într-o procedură necontencioasă, în care să nu se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, instanţa limitându-se doar la „darea unei autorizaţii judecătoreşti”, în sensul art. 527 C.proc.civ., ci, dimpotrivă, într-o procedură contencioasă în cadrul căreia tinde la stabilirea dreptului său la despăgubiri în contra asigurătorului, supus, ca atare, verificării şi evaluării instanţei de judecată.
Este, de asemenea, lipsită de fundament, susţinerea potrivit căreia, în asemenea ipoteze, instanța ar fi chemată să pronunțe două hotărâri, în aceeaşi chestiune, una cu privire la cuantumul despăgubirii şi alta prin care, în caz de neexecutare, să oblige la plata sumei, lipsind astfel de efecte „instituția executării silite a hotărârii judecătoreşti”.
În realitate, în astfel de litigii, instanţa nu se limitează doar la stabilirea cuantumului despăgubirii (pentru a pronunţa o hotărâre în constatare, lipsită de efect executoriu) ci, fiind învestită cu o acţiune în realizare, odată stabilită obligaţia de plată, o pune în sarcina pârâtului printr-o dispoziţie condamnatorie, susceptibilă aşadar, de executare silită, fără să fie necesar un demers ulterior al părţii (de obţinere a unei noi hotărâri, în condamnare, după ce ar fi obţinut deja una în constatarea dreptului de creanţă, potrivit tezei avansate de către recurent).
Critica sub acest aspect a recurentului-reclamant este bazată pe confuzia dintre caracterul acţiunilor în constatare respectiv, în realizare şi în mod corespunzător, caracterul hotărârilor pe care le poate pronunţa instanţa învestită cu astfel de cereri, şi anume, hotărâri în constatare, pur declarative, nesusceptibile de punere în executare silită sau dimpotrivă, hotărâri în realizare sau în condamnare, ale căror efecte pot fi aduse la îndeplinire în mod silit, recurgându-se la forţa coercitivă a statului.
Pentru aceste considerente, se constată ca fiind total nefondată critica recurentului conform căreia instanţa ar fi procedat greşit, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 37 alin. 2 din Norma ASF nr. 23/2014, atunci când a evaluat despăgubirea, deşi trebuia să se limiteze la a observa „avizarea producerii evenimentului de către partea prejudiciată şi pretenţiile de despăgubire ale acesteia”.
Are însă caracter întemeiat critica referitoare la modalitatea în care instanța a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF, înlăturând aplicarea penalităților de întârziere de 0,2 %, în contextul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de acordare a daunelor, deşi expirase termenul de 3 luni înăuntrul căruia trebuia să soluţioneze pretenţiile de despăgubire. S-a susținut că legiuitorul sancţionează pasivitatea asigurătorului, prin acordarea respectivelor penalităţi, şi că daunele morale nu sunt excluse din categoria despăgubirilor datorate de asigurător, care dispune de criteriile necesare şi utile în evaluare (inclusiv prin ghidurile întocmite în materie), astfel încât trebuie să răspundă solicitării asiguratului şi sub acest aspect.
Considerentele deciziei din apel, care justifică soluţia din dispozitiv, de înlăturare a penalităților de întârziere aferente daunelor morale, fac referire la faptul că în această ipoteză (spre deosebire de situaţia daunelor materiale, al căror cuantum este cert din momentul depunerii cererii de despăgubire însoţită de documentele justificative), cuantumul despăgubirilor morale nu este cert până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, prin care au fost stabilite şi, ca atare, nu pot curge penalităţi.
Statuarea instanţei de apel este eronată dintr-o dublă perspectivă.
Pe de o parte, pentru că ignoră regimul juridic şi funcţia penalităţilor de întârziere, aşa cum rezultă ele din reglementarea în materia asigurărilor şi, pe de altă parte, întrucât disociază între cele două categorii de despăgubiri, deşi potrivit legislaţiei asigurărilor (art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995, aplicabilă speţei, raportat la data producerii accidentului, 9.07.2016) ambele forme de daună fac, deopotrivă, obiect al dezdăunării.
Astfel, solicitând penalităţi de întârziere, recurentul-reclamat a invocat dispoziţiile art. 38 raportat la art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora, dacă asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 (respectiv, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat), se aplică o penalizare de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată care se plăteşte de asigurător.
Conform elementelor de fapt ale speţei, reţinute de instanțele fondului, reclamantul a avizat asigurătorului producerea evenimentului asigurat, depunând cerere de daune materiale şi morale, la 14.11.2016, fără ca înăuntrul termenului de 3 luni (prevăzut de art. 37 alin 2 din Norma ASF nr. 23/2014) să fi primit din partea asigurătorului vreo notificare referitoare la respingerea pretenţiilor de despăgubiri, motivele respingerii și fără să i se fi solicitat documente justificative suplimentare care să completeze dosarul de daună (conform art. 37 alin. 1 lit. b Norma ASF nr. 23/2014). În acest context, reclamantul s-a adresat instanţei de judecată, la data de 2.03.2017, solicitând acordarea despăgubirilor şi a penalităţilor de întârziere, conform cererii înregistrate pe rolul Tribunalului Suceava.
Instituirea unui termen de 3 luni, la dispoziţia asigurătorului, înăuntrul căruia acesta trebuie să soluţioneze notificarea de daune, urmare a producerii riscului asigurat, este în acord cu legislaţia comunitară invocată de reclamant în acțiune.
Potrivit art. 22 din Directiva nr. 103/2009 a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, statele membre prevăd obligaţii însoţite de sancţiuni financiare eficiente şi sistematice corespunzătoare, pentru a se asigura că în termen de 3 luni începând cu data la care persoana vătămată şi-a prezentat cererea de despăgubire: „(a) întreprinderea să prezinte o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care răspunderea nu este contestată și prejudiciul a fost cuantificat; sau (b) întreprinderea de asigurare să dea un răspuns justificat la elementele invocate în cerere, în cazul în care răspunderea a fost respinsă sau nu a fost stabilită în mod clar sau în care prejudiciul nu a fost pe deplin cuantificat”.
De asemenea, potrivit art. 22 alin. 2 din aceeaşi Directivă (care abrogă şi înlocuieşte în mod corespunzător Directivele enumerate de către reclamant) statele membre adoptă dispoziţii care să garanteze că, în cazul în care oferta nu a fost prezentată în termen de 3 luni, se percep dobânzi calculate în funcţie de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate.
Ca atare, în prezenţa acestuia cadru normativ, intern şi comunitar, transmiterea notificării de avizare a producerii evenimentului asigurat, cu solicitarea de despăgubiri din partea persoanei prejudiciate, are semnificaţia punerii în întârziere a debitorului asigurător, în sensul art. 1522 C.civ., căruia îi revine obligaţia ca în termen de 3 luni, fie să formuleze o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubiri.
Nerespectarea acestor obligaţii denotă atitudinea culpabilă a debitorului (asigurătorul) sancţionabilă prin acordarea penalităţilor de întârziere.
Pe acest aspect, al regimului juridic al penalităţilor de întârziere, în decizia nr. 25/9.05.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că ele au ca funcţie „sancţionarea atitudinii culpabile asigurătorului, care nu îşi îndeplineşte obligaţia legală de plată a despăgubirilor în termenele stipulate”, spre deosebire de dobânzile penalizatoare care au ca scop asigurarea unei reparaţii integrale a prejudiciului, constând nu doar în pierderea efectivă (damnum emergens) ci şi în beneficiul nerealizat (lucrum cessans, exprimat în dobânda datorată) – par. 59.
Aşadar, în speţă, neîndeplinirea de către asigurător, înăuntrul termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, a obligaţiei de a emite o ofertă de despăgubire sau de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a fost primită cererea acesteia, reprezintă o atitudine culpabilă, sancţionabilă prin plata penalităţilor de întârziere, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.
Aprecierea instanței de apel, potrivit căreia aceste penalităţi nu s-ar acorda în situaţia daunelor morale întrucât ele nu au caracter cert decât la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, este una care introduce o distincţie pe care legea nu o face şi, ca atare, nici interpretului nu-i este permis să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Potrivit art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările (aplicabilă speţei, raportat la data producerii accidentului, 9.07.2016), asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, aceste despăgubiri fiind pentru sumele „pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri”.
Or, asemenea consecinţe vătămătoare, datorate producerii riscului asigurat, se localizează, în mod evident, nu doar la nivelul unor prejudicii materiale (distrugere, avariere bunuri), ci sunt şi de ordin moral (în caz de vătămare corporală, deces).
Rezultă că ambele tipuri de prejudicii sunt supuse reparaţiei, nici legea şi nici actul administrativ infralegal (Norma ASF, în cadrul căreia, de altfel, nu este permisă vreo derogare de la lege) nefăcând vreo distincţie între cele două tipuri de prejudicii supuse reparaţiei, pentru a se putea susţine că obligaţia asigurătorului de a da răspuns, înăuntrul unui anumit termen, notificării de daune, ar fi existat doar în privinţa daunelor materiale, nu şi a celor morale.
În consecinţă, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, soluţia instanței de înlăturare a penalităţilor de întârziere în privinţa daunelor morale este una nelegală, dată cu nesocotirea art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi, conform art. 497 alin. 1 C.proc.civ., soluţia de casare, în parte, cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanțe de apel.
La reluarea judecăţii, instanţa va tranșa asupra penalităţilor de întârziere datorate de asigurător, ţinând seama de raţiunea instituirii acestor penalităţi, menite să sancţioneze o atitudine culpabilă a asigurătorului în îndeplinirea obligațiilor ce îi revin în gestionarea dosarelor de daună înăuntrul unui anumit termen, precum şi de elementele speţei în funcţie de care se va stabili momentul până la care subzistă atitudinea culpabilă, aptă să justifice curgerea penalităţilor (respectiv, promovarea acţiunii în instanță, plata unor despăgubiri pe parcursul procedurii judiciare, etc.). Se va ţine seama că, spre deosebire de dobânzile penalizatoare, care au funcţia de a asigura repararea integrală a prejudiciului (damnum emergens şi lucrum cessans), rolul dobânzilor penalizatoare este acela de a sancţiona întârzierea asigurătorului în îndeplinirea obligaţiilor care îi incumbă.
Notă: Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, publicată în M.Of. nr. 723 din 19 septembrie 2016, act normativ care, la rândul său, a fost abrogat de Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în M.Of. nr. 431 din 12 iunie 2017.
Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost abrogată prin Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, publicată în M.Of. nr. 986 din 08 decembrie 2016, act abrogat, la rândul său, prin Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, publicată în M.Of. nr. 624 din 1 august 2017.
