Problema de drept, soluționată în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) din octombrie 2024, privește acțiunile exercitate de persoana păgubită sau de cesionarul dreptului la despăgubiri (indemnizația de asigurare) împotriva societății de asigurare pentru diferența rămasă după achitarea, de către aceasta din urmă, a unei părți din pretențiile solicitate. În raport cu dispozițiile art. 2537 pct. 1 și art. 2538 alin. (1) și alin. (2) din Codul civil, se pune problema dacă, în acest caz, plata parțială a despăgubirilor este un act de recunoaștere tacită, potrivit legii, producând efectul întreruperii prescripției extinctive.
Într-o primă opinie, s-a apreciat că plata parţială efectuată de către pârâta societate de asigurare reprezintă o recunoaştere tacită a debitului şi are ca efect întreruperea termenului de prescripție. Plata parțială a datoriei are, aşadar, un efect întreruptiv de prescripţie, ceea ce face ca prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere să se şteargă şi să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, în conformitate cu art. 2541 alin. (1)-(3) Cod civil.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că plata parțială efectuată de pârâta societate de asigurări nu întrerupe termenul de prescripție. În argumentarea acestei decizii s-a arătat că: pentru a întrerupe prescripţia dreptului material la acţiune, plata parţială trebuie să fie grefată pe o recunoaştere, chiar tacită, a dreptului de creanţă pretins. În prezenta cauză, pârâta efectuează o plată a sumei solicitate, însă aceasta nu reprezintă o plată parţială în accepţiunea sa, ci chiar plata integrală a dreptului de creanţă care consideră că i se cuvine reclamantei.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 2537 pct. 1 din Codul civil cu cele ale art. 2538 alin. (1) și (2) din Codul civil11 rezultă că plata parțială este reglementată drept act de recunoaștere tacită, cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive.
Așa cum s-a arătat și în doctrină, recunoașterea semnifică părăsirea de către subiectul pasiv a poziției sale de împotrivire față de titularul dreptului subiectiv corelativ, trebuind a fi voluntară, neîndoielnică, pură și simplă.
Prin urmare, recunoașterea nu poate fi subînțeleasă, prezumată atunci când există acte exprese de contestare a creanței integrale, de refuz explicit de plată pentru partea neachitată din creanța pretinsă. S-a arătat în jurisprudență că „[în cazul în care între părţile unui contract de furnizare a apei au existat litigii frecvente, legate de executarea aceluiaşi contract şi
în care pretenţiile au fost reprezentate chiar de pretenţiile contestate şi în litigiul de faţă, câtă vreme parte din valoarea facturilor emise în temeiul acestui contract a fost refuzată în mod constant de către beneficiarul serviciilor, furnizorul necontestând faptul că a primit notificările de refuz la plată pentru acest tip de servicii prestate, nu se mai poate vorbi despre o recunoaştere tacită a întregii datorii facturate, ci dimpotrivă, despre un refuz de plată a datoriei restante, datorie care trebuia solicitată în instanţă în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.
În această situaţie, nu este aplicabil cazul de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât recunoaşterea la care face referire acest articol, pentru a fi utilă, trebuie să fie neechivocă”.
Plata unei fracțiuni din preț/contravaloare, atunci când, pentru diferență, există manifestări exprese de refuz, nu are semnificația unei plăți parțiale, pentru a interveni efectul întreruptiv prevăzut de art. 2537 din Codul civil, ci reprezintă o plată integrală, corespunzătoare întinderii obligației, astfel cum aceasta este recunoscută de către debitor. Cu alte cuvinte, aceasta reprezintă o plată pentru partea din creanță pe care debitorul o consideră chiar creanța integrală.
Plata parțială, formă a recunoașterii tacite, trebuie să echivaleze cu însușirea debitului integral pretins, ipoteză care nu poate fi întrunită atunci când există o manifestare de voință expresă a debitorului în sensul de a nu recunoaște diferența de datorie.
O asemenea interpretare se impune în materia raporturilor de asigurare, cu atât mai mult cu cât există reglementări speciale referitoare la plata indemnizației de asigurare.
Astfel, potrivit art. 2208 alin. (1) teza a II-a din Codul civil, atunci când există neînțelegere asupra cuantumului indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească. În cazul particular al asigurării RCA, dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 132 din 31 mai 2017, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie instituie obligația asigurătorului de a notifica părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.
Totodată, potrivit art. 21 alin. (3) din același act normativ, dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. Prin urmare, plata unei părți a pretențiilor de despăgubire de către asigurător nu este pură și simplă, ci este însoțită de motive pentru care acesta nu achită și diferența pretențiilor, așadar plata în parte este efectuată în măsura recunoașterii, a necontestării, refuzul pentru diferență fiind exprimat fără echivoc.
În aceste condiții, se impune analiza tuturor circumstanțelor în care se efectuează plata unei părți a datoriei, pe baza cărora instanța să aprecieze în ce măsură o plată constituie sau nu un act de întrerupere tacită; raționamentul nu se poate restrânge la un element unic, al efectuării unei plăți pentru o parte a pretențiilor, ci este necesară calificarea juridică a situaţiei de fapt reţinute ca fiind aptă sau nu să constituie o cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive.
În concluzie, opinia INM este în sensul că întreruperea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune prin plata parţială se produce atunci când aceasta are semnificația însușirii debitului pretins de creditor, iar nu și atunci când plata unei fracțiuni a datoriei reprezintă partea care este recunoscută de către debitor, pentru diferență fiind exprimat un refuz de plată.
Partajează acest conținut:
