Titlul problemei de drept: Competența teritorială de soluționare a cererilor formulate de salariații cu domicilii și locuri de muncă situate în circumscripțiile teritoriale ale mai multor tribunale, împotriva aceluiași angajator
- Materie: civil
- Subcategoria: litigii de muncă
- Acte normative incidente: art. 269 C. muncii; art. 210 din Legea nr. 62/2011; art. 59, 116 și 253 C. pr. civ.
Salariaţii sau foştii salariaţi ai unui angajator înţeleg să formuleze împreună, pentru valorificarea drepturilor individuale derivând din raportul de muncă, o singură cerere de chemare în judecată. Domiciliile legale ale acestora, precum şi locurile propriu-zise de muncă se află în circumscripţia teritorială a mai multor tribunale. Instanţa astfel sesizată procedează la disjungerea cererilor unor reclamanţi în funcţie de domiciliul legal/locul de muncă al acestora şi la declinarea cauzelor disjunse tribunalelor aferente. Problema de drept în discuție este în ce condiții instanța poate disjunge cererile reclamanților.
Tema abordată interesează două instituții juridice distincte: coparticiparea procesuală, respectiv competența de soluționare a cauzei în cazul disjungerii unei acțiuni formulate de mai multe persoane împreună.
Opinia formatorilor INM:
Potrivit art. 59 C. pr. civ, „mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”. Or, pretențiile mai multor salariați împotriva aceluiași angajator, chiar dacă privesc drepturi individuale salariale pot avea între ele cel puțin o strânsă legătură, dacă nu o cauză juridică comună, în sens larg.
În materie de acțiuni formulate de către un singur reclamant, în nume propriu, art. 269 alin. (2) C. muncii stabilește că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţei „în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz sediul”. Art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prevede că „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.
În materie de coparticipare procesuală, art. 269 alin. (3) C. muncii prevede că „Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.”
În consecință, prioritar în invocarea și soluționarea excepției de necompetență teritorială exclusivă, trebuie calificată natura juridică a acțiunii formulate, în sensul de a se determina dacă instituția coparticipării procesuale voluntare este aplicabilă în cauză.
În condițiile în care instanța apreciază că nu sunt aplicabile prevederile art. 59 C. pr. civ., va proceda la disjungerea acțiunii, formând dosare separate și aplicând regulile procedurale specifice fiecărei acțiuni, inclusiv în ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale. În acest sens, declinarea de competență își are temeiul în aprecierea neaplicării instituției coparticipării procesuale active voluntare (de exemplu pe absența strânsei legături sau pe interpretare restrictivă a noțiunii de cauză juridică) și nu pe încălcarea regulii potrivit căreia opţiunea reclamanţilor a fost deja exercitată, în mod legal, conform art. 116 C. pr. civ. și nici aceștia, nici instanța nu poate reveni asupra acesteia. În această ipoteză, competența este determinată potrivit regulilor prevăzute de art. 210 din Legea 62/2011, și nu de art. 269 alin. (3) C. muncii, întrucât instanța a statuat deja asupra inaplicabilității dispoziției înscrise în art. 59 C. pr. civ.
O chestiune mai delicată privește măsura în care dispozițiile instanței de trimitere leagă instanța în favoarea căreia dosarul a fost declinat (instanța de la domiciliile/locurile de muncă ale reclamanților a căror acțiune a fost disjunsă). Dacă s-ar aprecia că statuarea jurisdicțională a inaplicabilității art. 59 C. pr. civ. reprezintă o dispoziție interlocutorie, potrivit art. 235 C. pr. civ, aceasta ar fi susceptibilă de apel doar o dată cu fondul. S-ar putea susține că instanța în favoarea căreia se declină competența nu ar putea statua în sensul aplicării instituției coparticipării procesuale voluntare în ceea ce privește întreaga acțiune, întrucât nu este legal învestită în acest sens, iar eventualul conflict ivit între cele două instanțe poate viza doar instituția competenței teritoriale, și nu modalitatea de aplicare a instituției coparticipării procesuale active voluntare. Un astfel de silogism însă apare ca determinând concluzii vădit eronate, întrucât ar conduce la soluția potrivit căreia instanța superioară instanței inițial sesizate ar putea anula încheierea acesteia, conchizând în sensul incidenței art. 59 C. pr.civ și ar trimite cauza la rejudecare, în întregul ei primei instanțe, deși acțiunile disjunse se află pe rolul altor instanțe, eventual în căi de atac.
În consecință, trebuie apreciat că natura procesuală a cererii, în sensul art. 59 C. pr. civ., ține de însăși calificarea acțiunii și, în mod corelativ, de stabilirea competenței. Întrucât orice proces deliberativ asupra competenței, de orice natură, presupune prealabil calificarea cererii, atunci și determinarea incidenței sau inaplicabilității instituției coparticipării procesuale active intră în sfera largă a noțiunii de calificare juridică. În consecință, instanța la care a fost declinată competența va putea ea însăși să statueze asupra incidenței art. 59 C. pr. civ. și să aplice regulile adecvate în ceea ce privește competența. Prin declanșarea conflictului negativ, aprecierile contrare vor fi soluționate atât în ceea ce privește aplicarea art. 59, cât și în corelativ în ceea ce privește competența teritorială. Cea de a doua teză are însă inconvenientul că instanțele în favoarea cărora se declină competența pot conchide diferit, fie într-un sens, fie în celălalt, dar acest inconvenient decurge din însuși modul de organizare a jurisdicției muncii, divizată între mai multe instanțe de fond, cu o competență teritorială limitată.
Opinii exprimate de participanții la întâlnire:
Cu unanimitate a fost agreată opinia formatorilor INM.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secţiilor privind conflicte de muncă și asigurări sociale ale curților de apel – Cluj-Napoca, 18-19 aprilie 2019.
Partajează acest conținut:
