La Senat a fost depusă recent o propunere legislativă care vizează acordarea unor drepturi persoanelor ce au crescut în casele de copii din România între anii 1966 și 1997. Inițiativa legislativă, înregistrată sub numărul B469/2024 și introdusă spre dezbatere pe 18 septembrie 2024, are ca scop recunoașterea și compensarea dificultăților și abuzurilor trăite de cei care au fost instituționalizați în această perioadă.
Îngrijirea copiilor abandonați a fost întotdeauna un subiect de mare importanță în societatea noastră, având rădăcini adânci în legislația națională și în politicile sociale.
Prin Decretul Regal nr. 1845/22.08.1936, cu privire la organizarea Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, s-a propus înființarea a treisprezece centre de ocrotire a copiilor cu vârsta de la 0 la 16 ani în diferite puncte geografice ale țării, inclusiv la București. Cinci dintre aceste centre erau deja înființate în anii 1902-1903, conform Legilor VIII și XXI din 1901. Acestea funcționau în Arad, Cluj, Oradea Mare, Târgu Mureș și Timișoara.
Un aspect important subliniat în cadrul Conferinței pentru studiul problemei ocrotirii copiilor din 1942, organizată de Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, a fost recunoașterea problemelor grave cu care se confruntau azilurile și orfelinatele de la acea vreme. Participanții la conferință au determinat că aceste instituții nu doar că nu ofereau un mediu propice dezvoltării fizice, ci constituiau „morminte pentru sufletul copiilor” care trăiau în ele. Această formulare poetică, dar cutremurătoare, ilustrează profunditatea suferinței trăite de copii în sistemul de protecție socială al acelei perioade. În plus, s-a propus ca soluția optimă pentru ocrotirea copiilor separați de familie să fie plasarea lor în familii de plasament, abordare care rămâne un deziderat actual pe agenda națională.
Cu toate acestea, regimul comunist a dus la o exacerbare a problemelor sociale, declanșată în 1966 prin Decretul 770, care reglementa întreruperea de sarcină și anula Decretul 463/1957, rezultând într-o creștere alarmantă a numărului orfanilor. Politica pronatalistă, combinată cu sărăcia extremă, a condus la centralizarea națională a copiilor, culminând cu înființarea unor leagăne și case de copii. Aceste instituții, în ciuda gestionării predominante de către medici, nu au reușit să ofere un mediu favorabil dezvoltării emoționale a copiilor, ceea ce a afectat grav bunăstarea acestora. La începutul anilor 1990, România se confrunta cu o realitate sumbră, având peste 170.000 de copii instituționalizați, ceea ce a dus la scurgerea unor imagini cutremurătoare despre condițiile de trai din aceste centre. Aceste imagini dezvăluie copii legați de paturi, pereți plini de copii înghesuiți într-o singură încăpere, copii cu dizabilități, bolnavi de SIDA, condiții precare de igienă, medicație excesivă și lipsa de îngrijire adecvată. Deși aceste situații nu erau neapărat reprezentative pentru toate centrele, proveneau din instituțiile pentru copii considerați „irecuperabili”.
Raportat la perioada contemporană, trebuie remarcat faptul că, în anii comunismului, sistemul de asistență socială era marcat de neglijență și absența unei înțelegeri globale a nevoilor copiilor. Reformele din domeniu, deși necesare, s-au derulat extrem de lent și adesea cu dificultăți majore. Abuzurile fizice și psihice erau frecvente, iar lacunele structurale din Legea 3/1970, în vigoare până în 1997 (înlocuită de Ordonanța de Urgență 26/1997), au generat un număr mare de probleme semnificative, inclusiv lipsa de personal și abuzuri sistematice.
Imagini apărute după Revoluție pot fi găsite în presa audiovizuală, iar există nenumărate mărturii despre fenomenul abandonului și condițiile de trai din centrele din perioada comunistă (dar și de la începutul anilor ’90), care arată că situația copiilor abandonați era departe de a fi în concordanță cu drepturile copilului și nevoile sale de protecție. Pe lângă aceste mărturii, există rapoarte și documente care arată că abuzul și violența erau prezente în centrele de plasament, adică centrele mamut. În plus, abandonul nu reprezenta, așa cum am menționat anterior, o ultimă variantă pe care să o aleagă părinții.
Ca urmare a acestor aspecte, considerăm necesară realizarea unei reparații față de copiii instituționalizați în anii 1966-1997, drept pentru care am inițiat legea prin care acordăm o serie de drepturi financiare și morale acestor persoane, se arată în expunerea de motive a proiectului legislativ.
