Potrivit art. 135 C.pen, persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 319/2006, legea securităţii si sănătăţii în muncă, prin accident de muncă se înțelege vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfășoară activitatea, și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile, invaliditate ori deces.
Sunt asimilate accidentelor de muncă: a) accidentul suferit de elevi, studenți și ucenici în timpul efectuării practicii profesionale; b) accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activități culturale, sportive, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor sarcini; c) accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă, pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenință avutul public sau pentru salvarea de vieți omenești; d) accidentul survenit în timpul și pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu și invers; e) accidentul cauzat de activități care nu au legătură cu procesul muncii, dacă are loc la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceștia, în timpul programului de muncă și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului.
Din definiția dată de legiuitor, constatăm că accidentul de muncă presupune:
a) Vătămarea organismului, o lezare a integrității anatomice conducând la anularea sau diminuarea uneia sau mai multor funcții fiziologice. De precizat că această vătămare, în forma în care este definită, nu ține seama de latura psihică a personalității umane. În cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie violentă și involuntară.
b) Vătămarea să se producă în timpul procesului de muncă sau în afara procesului de muncă, dar în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Această limitare a timpului și locului producerii accidentului a fost extinsă în alin. (2) din art. 24, incluzând în sfera accidentelor de muncă și pe cele survenite în timpul și pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu și invers, precum și la accidentul cauzat de activități care nu au legătură cu procesul muncii, dacă are loc la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceștia, în timpul programului de muncă și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului.
În practică, în majoritatea cazurilor, fapta ilicită a persoanei juridice constă în neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, faptă prev. de art. 349 C.pen., în nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, faptă prev. de art. 350 C.pen., ori în lipsa de supraveghere și control care, în mod rezonabil ar fi fost aptă să prevină comiterea de infracțiuni. Elementul material al acestor infracțiuni poate fi realizat prin mai multe activități prin care se încalcă prevederile de securitate și sănătate în muncă (neexecutarea pregătirii, evitarea accidentelor, angajarea unei persoane care nu are calificarea necesară cerută de lege). Dacă nu se constată o astfel de încălcare, nu se poate reține săvârșirea faptei de către persoana juridică.
Infracțiunile prevăzute de art. 349 și art. 350 Cod Penal sunt infracțiuni omisive proprii (având în vedere că, constă în neîndeplinirea unor obligații prevăzute de lege, inacțiunea, ca modalitate de săvârșire a faptelor, fiind prevăzută în mod expres de textul incriminator) și infracțiuni de pericol concret (fiind necesar să se creeze un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională).
Totodată, aceste infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție sau culpă, astfel cum se prevede chiar în textul încriminator. De altfel, dacă nu s-ar incrimina în mod expres săvârșirea faptelor din culpă, în viziunea noului Cod penal nu s-ar mai sancționa faptele, având în vedere prevederile art. 16 alin. (6) teza a II-a C.pen., potrivit căreia „fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres”.
În toate aceste situații, persoana juridică va răspunde pe latura penală a cauzei pentru fapta proprie.
Trebuie subliniat însă că, chiar și în ipoteza în care se constată nerespectarea vreunei reguli de către persoana juridică, fără însă a se putea stabili vreo legătură de cauzalitate între respectiva încălcare și vătămarea victimei, răspunderea penală a persoanei juridice va fi exclusă.
IOANA ŢENŢ – avocat partener Societatea de avocaţi „DOSEANU&ASOCIATII”
Partajează acest conținut:
