Prin Decizia nr. 626 din 21 noiembrie 2023 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 301/5.IV.2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 587 alin. (2) fraza finală din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de și constată că dispozițiile anterior menționate sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât exclud de la acordarea beneficiului liberării condiționate condamnații care își execută pedeapsa în regim închis și, totodată, permit judecătorului să fixeze, prin hotărâre, termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii, astfel că, în această perioadă, nu îi este permis condamnatului să îi fie reanalizată o nouă cerere, chiar dacă s-a schimbat regimul de executare a pedepsei.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 587 alin. (2) fraza finală din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
— Art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal: „(1) Liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: […] b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; […]”;
— Art. 587 alin. (2) fraza finală din Codul de procedură penală: „(2) […] Termenul nu poate fi mai mare de un an și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.[…]” .
Autorul excepției de neconstituționalitate invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (1) și (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție, cât și prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal, Curtea reține că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunțat Decizia nr. 239 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 5 iulie 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. În motivarea soluției sale, Curtea a reținut că liberarea condiționată nu constituie un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanța de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedește că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Curtea a reținut, astfel, că liberarea condiționată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ, dacă sunt îndeplinite și constatate de către instanță condițiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat.
Sub aspectul condițiilor de acordare a liberării condiționate, Curtea a reținut că normele penale în vigoare prevăd că aceasta poate fi dispusă dacă, pe lângă celelalte condiții impuse de legiuitor, cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis. Astfel, Curtea a reținut că regimul inițial de executare a pedepsei închisorii se stabilește potrivit dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.514 din 14 august 2013, de către Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la prima întrunire a acesteia, după terminarea perioadei de carantină și observare sau după aplicarea regimului provizoriu. La stabilirea regimului de executare se au în vedere durata pedepsei privative de libertate, gradul de risc al persoanei condamnate, antecedentele penale, vârsta și starea de sănătate ale persoanei condamnate, conduita persoanei condamnate, pozitivă sau negativă, inclusiv în perioadele de detenție anterioare, nevoile identificate și abilitățile persoanei condamnate, necesare includerii în programe educaționale, de asistență psihologică și asistență socială, respectiv disponibilitatea persoanei condamnate de a presta muncă și de a participa la activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral- religioase, instruire școlară și formare profesională. Regimul de maximă siguranță se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum și celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului [art. 34 alin. (1) din Legea nr. 254/2013], iar regimul închis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depășește 13 ani [art. 36 alin. (1) din Legea nr. 254/2013].
Potrivit art. 40 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate are obligația ca, după executarea a 6 ani și 6 luni, în cazul pedepselor cu detențiunea pe viață, și a unei cincimi din durata pedepsei cu închisoarea, să analizeze conduita persoanei condamnate și eforturile pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la cunoștința persoanei condamnate, sub semnătură, putând dispune trecerea în regimul imediat inferior ca grad de severitate. Aceeași comisie poate dispune schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai sever, în orice moment al executării pedepsei, dacă persoana condamnată a comis o infracțiune sau a fost sancționată disciplinar pentru o abatere disciplinară foarte gravă sau pentru mai multe abateri disciplinare grave [art. 40 alin. (6) din Legea nr. 254/2013], iar dacă persoana condamnată a fost inclusă în categoria celor cu grad de risc pentru siguranța penitenciarului, se dispune schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul de maximă siguranță [art. 40 alin. (7) din Legea nr. 254/2013]. Totodată, comisia are obligația de a analiza periodic situația persoanei condamnate, în acest caz termenul neputând fi mai mare de un an de la ultima analiză, pentru a dispune referitor la menținerea sau schimbarea regimului de executare a pedepsei. În acest context, Curtea a observat că deciziile Comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate sunt supuse controlului judecătoresc, împotriva hotărârii comisiei condamnatul putând formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate delegate la penitenciar, în temeiul art. 40 alin. (11) din Legea nr. 254/2013, iar împotriva încheierii prin care se soluționează plângerea se poate formula contestație la judecătoria în circumscripția căreia se află unitatea de penitenciar, în condițiile art. 40 alin. (13) din Legea nr. 254/2013, cu respectarea dreptului la un proces echitabil al persoanei condamnate. Curtea a reținut, totodată, că, potrivit art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal, liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă dacă, pe lângă îndeplinirea celorlalte condiții, cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani.
Prin urmare, Curtea a constatat că îndeplinirea condiției reglementate la art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal, referitoare la executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis, pentru a se putea dispune liberarea condiționată în cazul pedepsei închisorii, depinde de conduita persoanei condamnate, din momentul încarcerării și până la executarea porțiunii din pedeapsă ce reprezintă fracția minimă obligatorie. Cu alte cuvinte, persoanelor care execută pedeapsa închisorii în regim de maximă siguranță li se poate schimba regimul de executare a pedepsei închisorii, în urma unui comportament adecvat în penitenciar și a eforturilor depuse pentru reintegrare socială, în mod succesiv, până la regimul semideschis, după executarea a o cincime din pedeapsă în regim închis și, maximum, a încă un an de închisoare, așadar anterior executării efective a trei pătrimi din durata pedepsei. Totodată, condamnații incluși inițial în regimul de executare a pedepsei închisorii închis pot ajunge, prin hotărârea comisiei, la regim semideschis după executarea a o cincime din pedeapsă, anterior executării efective a două treimi din pedeapsă. În mod corelativ, în cazul celor care execută pedeapsa închisorii în regim semideschis sau deschis, în ipoteza pedepselor cu închisoarea de până la 3 ani, regimul de executare se poate schimba într-unul superior ca grad de severitate în cazul comiterii unei infracțiuni, a unei abateri disciplinare grave sau a mai multor abateri disciplinare grave.
Așadar, cadrul normativ relativ la executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal reglementează suficiente garanții pentru ca, în situația unei conduite adecvate în penitenciar, condamnații să poată ajunge la regim semideschis și deschis pentru a putea beneficia de liberarea condiționată, anterior executării fracției minime obligatorii din pedeapsă.
În aceste condiții, Curtea nu a reținut încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. În acest sens, Curtea a făcut referire la jurisprudența sa, potrivit căreia art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Totodată, Curtea a statuat că este atributul exclusiv al legiuitorului stabilirea condițiilor în care poate fi acordată liberarea condiționată și mijloacele de stimulare a condamnaților în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiționată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocație pe care o au, prin voința legiuitorului.
În ceea ce privește dispozițiile art. 587 alin. (2) fraza finală din Codul de procedură penală, Curtea a pronunțat Decizia nr. 111 din 15 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 8 iulie 2022, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. În considerentele deciziei sale, Curtea a reținut că liberarea condiționată este o modalitate de individualizare a executării detențiunii pe viață și a pedepsei închisorii, fără lipsire de libertate, acordată prin hotărâre definitivă a instanței de judecată drept urmare a îndeplinirii de către persoana condamnată a condițiilor impuse în privința conduitei sale pe timpul executării fracției obligatorii din pedeapsă, precum și sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de probațiune, pe durata termenului de supraveghere, a măsurilor și obligațiilor prevăzute de lege și impuse prin hotărârea judecătorească de acordare a liberării condiționate. Curtea a observat că instituția liberării condiționate, astfel cum este reglementată în Codul penal în vigoare, este substanțial diferită de cea prevăzută de Codul penal din 1969, atât sub aspectul condițiilor de acordare cât și sub aspectul condițiilor de reintegrare socială a persoanelor condamnate. Astfel, dacă dispozițiile Codului penal din 1969 impuneau persoanei condamnate doar condiția de a nu săvârși alte infracțiuni, prevederile Codului penal în vigoare au în vedere nevoia de reintegrare socială a persoanelor liberate condiționat, pe timpul termenului de supraveghere, prin impunerea unor măsuri și obligații.
Așa fiind, Curtea a constatat că liberarea persoanei condamnate înaintea epuizării termenului de executare a pedepsei este un beneficiu prevăzut de lege, și nu un drept. Acordarea acestui beneficiu este lăsată de legiuitor la aprecierea instanței de judecată, care va analiza, conform prevederilor art. 587 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) și, respectiv, ale art. 100 alin. (1) din Codul penal, precum și potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea nr. 254/2013, îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea penală pentru dispunerea acestui beneficiu. În acest sens, Curtea a observat că art. 99 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiționată, în cazul detențiunii pe viață, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune; cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. Totodată, art. 100 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiționată, în cazul pedepsei închisorii, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.
Prin urmare, Curtea a reținut că, atât în ipoteza liberării condiționate dispuse cu privire la o persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii, cât și în cazul liberării condiționate ca formă de individualizare a pedepsei detențiunii pe viață, instanța judecătorească competentă să analizeze cererea de liberare condiționată nu este învestită doar pentru a verifica formal faptul că fracțiile de pedeapsă prevăzute la art. 99 alin. (1) lit. a) și, respectiv, la art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal au fost executate, ci pentru a aprecia cu privire la îndeplinirea tuturor condițiilor reglementate la art. 99 alin. (1) și, respectiv, la art. 100 alin. (1) din Codul penal, iar una dintre aceste condiții, în ambele ipoteze juridice analizate, este aceea ca instanța să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. Or, aceasta din urmă este o apreciere proprie, de natură concluzivă, a instanței judecătorești, formată ca urmare a analizării celorlalte condiții reglementate pentru dispunerea liberării condiționate.
Curtea a constatat, totodată, că simpla împlinire a termenului reprezentând fracția de pedeapsă ce trebuie executată pentru acordarea liberării condiționate nu îi conferă persoanei condamnate dreptul de a fi pusă în libertate, conform art. 101—106 din Codul penal. În aceste condiții, dispozițiile art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală și cele ale art. 97 alin. (11) din Legea nr. 254/2013 prevăd că, dacă instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea liberării condiționate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Curtea a reținut, de asemenea, că termenul fixat de instanța de judecată după a cărui expirare cererea sau propunerea de liberare condiționată poate fi reînnoită și care poate fi de cel mult un an este lăsat la aprecierea instanței, aspect ce se încadrează în logica mecanismului dispunerii liberării condiționate, care include o apreciere proprie a instanței cu privire la îndreptarea persoanei condamnate și la capacitatea acesteia de a se integra în societate. Această apreciere are la bază datele și informațiile din procesul-verbal întocmit de comisia pentru liberare condiționată cu prilejul formulării propunerii de liberare condiționată, documentele care atestă mențiunile cuprinse în procesul-verbal anterior precizat, precum și orice alte informații furnizate de administrația penitenciarului, ce relevă conduita persoanei condamnate în perioada executării fracției obligatorii de pedeapsă. Prin urmare, în acord cu particularitățile fiecărei situații concrete, instanța învestită cu soluționarea cererii de liberare condiționată, dacă constată că persoana condamnată nu îndeplinește condițiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabilește un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de respingere a cererii de liberare condiționată, timp pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să îndeplinească condițiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiționată, termen a cărui durată va fi stabilită în funcție de natura condițiilor neîndeplinite și de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o durată minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă — de un an —, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanța de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condițiilor legale specifice instituției liberării condiționate.
Având în vedere aceste considerente, o eventuală amânare a liberării condiționate a persoanei condamnate, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu reprezintă o înrăutățire a propriei situații a acesteia. Dimpotrivă, menținerea stării de detenție peste fracția de pedeapsă obligatorie, până la concurența termenului stabilit de instanța de judecată, conform textului criticat, în situația neîndeplinirii restului condițiilor prevăzute la art. 99 alin. (1) și, respectiv, la art. 100 alin. (1) din Codul penal, reprezintă o continuare a situației în care se află persoana condamnată, prin menținerea stării de detenție.
25. În ceea ce privește contestația ce poate fi exercitată, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că aceasta este o cale de atac, potrivit dispozițiilor art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea a reținut, totodată, că din perspectiva criticilor formulate are relevanță doar ipoteza respingerii de către instanța de fond a cererii sau a propunerii de liberare condiționată, cu stabilirea unui anumit termen, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, urmată de fixarea de către tribunal, în urma soluționării contestației promovate de către persoana condamnată, a unui termen mai lung decât cel fixat de către prima instanță, după expirarea căruia cererea sau propunerea de liberare condiționată să poată fi reînnoită. Curtea a constatat însă că această ipoteză reprezintă o problemă de aplicare a legii, ce revine, în mod exclusiv, instanțelor judecătorești.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat că prevederile art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală nu contravin dispozițiilor art. 21 alin. (1)—(3) referitoare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și nici prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
