Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal din 1969 nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal

Prin Decizia nr. 2/2019, publicată în M. Of. nr. 242 din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală î prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă: „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de
siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localităţi») se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014) ?”.
Înalta Curte a stabilit că „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal”.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că se impune a se examina dacă, prin modul în care a fost reglementată fapta de încălcare a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, aplicată în perioada de activitate a Codului penal anterior, cu titlu de măsură de siguranţă, şi modul în care a fost reglementată aceeaşi faptă de încălcare a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, însă cu titlu de pedeapsă complementară, ca efect al intrării în vigoare a Codului penal actual, s-au schimbat condiţiile de tipicitate în raport de norma actuală de
incriminare în vigoare la data comiterii activităţii infracţionale în cauză.
Ceea ce trebuie analizat este dacă săvârşirea unei asemenea fapte este sau nu tipică în raport cu norma de incriminare în vigoare la data comiterii activităţii în cauză prin raportare la
dispoziţiile art. 288 alin. (1) din Codul penal. În Codul penal în vigoare, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, alături de expulzare şi interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, care erau prevăzute ca măsuri de siguranţă în Codul penal anterior, au fost incluse în categoria pedepselor complementare, având în vedere caracterul acestora preponderent punitiv.
Analiza conţinutului interdicţiei de a se afla în anumite localităţi prin modul în care a fost reglementată în actualul Cod penal relevă faptul că sancţiunea în cauză nu a fost eliminată din legislaţia penală actuală, ci a fost recalificată juridic de către legiuitor ca pedeapsă complementară aplicabilă infractorului persoană fizică în conţinutul dispoziţiilor art. 66 alin. (1)
lit. l) din Codul penal (interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă pe o perioadă de la 1 la 5 ani). Conform Codului penal în vigoare, se incriminează în dispoziţiile art. 288 alin. (1) din Codul penal fapta de neexecutare a sancţiunilor penale, prin sustragerea de la executarea ori, după caz, neexecutarea conform legii a uneia dintre pedepsele complementare, deci implicit şi a aceleia la care se referă dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal. Aşadar, se constată că, în esenţă, conduita de nerespectare de către o persoană a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, interdicţie aplicată unei persoane cu titlu de sancţiune de drept penal, era incriminată în Codul penal anterior şi este incriminată şi în Codul penal în vigoare.
Natura juridică dată de legiuitor diferă în cele două reglementări, respectiv în Codul penal anterior aceasta era o măsură de siguranţă, în timp ce în actuala reglementare reprezintă o
pedeapsă complementară. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că, deoarece legea penală anterioară specifică, în mod expres, în norma de incriminare de la art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior, calitatea de măsură de siguranţă a interdicţiei nerespectate, iar Codul penal actual specifică, expres, în norma de incriminare de la art. 288 alin. (1) din Codul penal, natura juridică de pedeapsă complementară a interdicţiei neexecutate, aceste calificări juridice fac parte integrantă din conţinutul normelor de incriminare analizate (ca elemente normative integrate conţinutului constitutiv al infracţiunii), astfel încât lipsa verificării lor, în raport cu o anumită faptă săvârşită în concret, împiedică aprecierea ca fiind întrunită trăsătura fundamentală a tipicităţii.
În acest sens, dacă legiuitorul nu ar fi indicat, expres, în cele două norme de incriminare analizate comparativ, natura juridică a interdicţiei încălcate, de măsură de siguranţă în legislaţia anterioară, respectiv de pedeapsă complementară în legislaţia curentă, ci ar fi indicat doar generic) că nerespectarea, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi constituie infracţiune, s-ar fi putut discuta despre o continuitate a incriminării.
Însă, aşa cum a fost prevăzută de către legiuitor, fapta unei persoane de a nu respecta interdicţia de a se afla în anumite localităţi, care i-a fost dispusă cu titlu de măsură de siguranţă,
nu se încadrează în tiparul standard al normei de incriminare prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal, care se referă la sustragerea de la executare ori la neexecutarea unei pedepse complementare. În cauza analizată, interdicţia de a nu se afla în anumite localităţi nu a fost niciodată aplicată cu titlu de pedeapsă complementară, ci cu un alt titlu, respectiv de măsură de siguranţă. Deşi pe fond fapta este aceeaşi, calificarea sa juridică ca infracţiune nu poate fi indiferentă de exprimarea formală a legiuitorului şi de realitatea obiectivă potrivit căreia măsurile de siguranţă şi pedepsele complementare nu se pot confunda, ele reprezentând tipuri distincte de sancţiuni de drept penal, calificate juridic diferit, cu temeiuri distincte de dispunere, cu durată de executare diferită, de care se leagă consecinţe juridice distincte.
Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o omisiune a legiuitorului care ar fi putut fi evitată fie prin referirea directă la interdicţia încălcată, fără menţionarea naturii/calificării sale
juridice într-un anumit fel, fie prin inserarea unei dispoziţii tranzitorii în legea de punere în aplicare a noului Cod penal, normă care ar fi putut stabili asimilarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, dispuse cu titlu de măsură de siguranţă, potrivit Codului penal anterior, cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi (sub aspectul interdicţiei exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă).
Însă legiuitorul nu a recurs la niciuna dintre aceste alternative posibile şi nici nu a oferit o altă manieră în care acesta ar fi reuşit să asigure continuitatea formală a incriminării conduitei în discuţie, faţă de impedimentul legal reprezentat de calificarea formală distinctă a interdicţiei încălcate.
Astfel, a considera tipică, în raport cu art. 288 alin. (1) din Codul penal, fapta de nerespectare a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi de către o persoană căreia această sancţiune de drept penal i-a fost aplicată în temeiul fostului Cod penal, cu titlu de măsură de siguranţă, în condiţiile în care o asemenea măsură de siguranţă nu mai este reglementată de lege lata şi în contextul inexistenţei unei dispoziţii legale exprese şi clare care să dispună asimilarea sau înlocuirea acestei sancţiuni cu pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, reprezintă o soluţie care încalcă principiul fundamental al legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, care nu permite nici incriminarea prin analogie, nici aplicarea prin analogie a unei dispoziţii penale, în detrimentul persoanei acuzate.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 10 octombrie 2006 în Cauza Pessino împotriva Franţei, precum şi prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa
interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României – paragraful 37). Textul dispoziţiei legale cuprinse în art. 288 alin. (1) din Codul penal nu permite, în considerarea respectării art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, o interpretare în sensul că sustragerea de la executarea unei măsuri de siguranţă întruneşte aceleaşi elemente de tipicitate cu cele ale sustragerii de la executarea unei pedepse complementare.
De asemenea, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevăd că decăderile, interdicţiile şi incapacităţile decurgând din condamnări pronunţate în baza legii vechi îşi produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecătoreşti, în măsura în care fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea este prevăzută de legea nouă şi dacă decăderile, interdicţiile şi incapacităţile sunt prevăzute de lege. Atunci când legea nouă este mai favorabilă, în condiţiile art. 6 alin. (1) – (4) din Codul penal, pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
Or, în raport cu dispoziţiile legale enunţate, se constată că măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi nu mai este prevăzută de Codul penal actual ca măsură de siguranţă, ci ca pedeapsă complementară şi nu se poate constata că această măsură de siguranţă, dispusă în baza Codului penal anterior, urmează a fi înlocuită cu pedeapsa complementară prevăzută de Codul penal actual, întrucât, dacă această sancţiune şi-a modificat natura/calificarea juridică (a devenit din măsură de siguranţă pedeapsă complementară – sau invers), textul invocat nu permite executarea sa cu noua calificare cu titlu corespunzător noii naturi juridice, deoarece referirea expresă la conţinut şi limite nu poate fi înţeleasă a acoperi şi referirea la natură/calificare (acestea reprezentând entităţi logico-juridice distincte care nu pot fi exprimate prin recurgere la aceeaşi formulare).
Prin urmare, în situaţia în care o sancţiune de drept penal, formal calificată juridic ca măsură de siguranţă sau pedeapsă complementară, şi-a modificat în noua reglementare natura
juridică (a trecut dintr-o categorie în alta), în lipsa unor norme tranzitorii exprese, nu se poate considera că executarea acesteia va continua potrivit noului titlu (nu operează o recalificare automată în raport cu sancţiunile definitiv aplicate cu un titlu în sancţiunile corespunzătoare calificate cu alt titlu din legea nouă). Aceasta în pofida faptului că textul analizat indică în cuprinsul său atât măsurile de siguranţă, cât şi pedepsele complementare. Asocierea lor în contextul dat nu este de natură a şterge distincţiile legale dintre cele două categorii distincte de sancţiuni de drept penal, nu face posibilă o veritabilă osmoză juridică.
Astfel, în lipsa unei dispoziţii legale exprese de asimilare a sancţiunii prevăzute de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior cu sancţiunea prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul
penal în vigoare, aplicată conform Codului penal anterior ca măsură de siguranţă, fapta avută în vedere (nerespectarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi) nu este tipică în raport cu norma de incriminare prevăzută la art. 288 alin. (1) din Codul penal (neexecutarea sancţiunilor penale), ca efect al recalificării juridice a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi (din măsură de siguranţă în pedeapsă complementară).
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că fapta de sustragere de la executarea măsurii de
siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, nu se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal actual, sub forma sustragerii de la executarea unei pedepse complementare, respectiv interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.