Prin Decizia nr. 58 din 18 septembrie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pentru dezlegarea chestiunii de drept privind termenul general de prescripţie pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe în modalitatea violenţei în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal ambele norme raportate la art. 187 din Codul penal privind înţelesul noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege, este cel arătat de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau cel indicat de art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, respectiv natura juridică a art. 199 alin. (1) din Codul penal este:
1. de infracţiune de sine stătătoare (autonomă);
2. de formă agravată a infracţiunii pe lângă care se aplică (în primele 2 situaţii termenul general de prescripţie fiind astfel de 8 ani) sau
3. de cauză specială de agravare a pedepsei în anumite circumstanţe (în această din urmă situaţie termenul general de prescripţie fiind astfel de 5 ani).
Înalta Curte a stabilit că incriminarea din art. 199 alin. (1) din Codul penal reprezintă o variantă agravată a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal, iar termenul general de prescripţie pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe în modalitatea violenţei în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal, este cel arătat de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal ,,c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.”
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că raţionamentul juridic prin care se ajunge la soluţia stabilirii incidenţei termenului de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal în cazul infracţiunii incriminate de art. 193 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal decurge din considerentele Deciziei nr. 1/10.02.2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2015) care a analizat caracterul autonom sau atenuant, respectiv natura juridică de cauză de reducere a pedepsei în cazul art. 308 din Codul penal prin raportare la art. 295 Cod penal. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că „varianta agravată sau atenuată a unei infracţiuni presupune mai întâi condiţiile conţinutului varianteitip, la care se adaugă anumite elemente circumstanţiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecţii faptei ori la locul şi timpul săvârşirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă. Aşadar, aceeaşi faptă poate fi deci incriminată, pe lângă forma tipică, în una ori mai multe variante, agravate sau atenuante, care corespund conceptului faptei prevăzute de legea penală în configuraţia tipică, deosebindu-se de aceasta prin anumite elemente circumstanţiale.
Este adevărat că atât elementele circumstanţiale, atenuante, cât şi cauzele de reducere a pedepsei se referă la anumite împrejurări, stări, situaţii, întâmplări, calităţi sau alte date care au legătură cu fapta sau cu persoana inculpatului, ceea ce poate crea confuzie din perspectiva efectelor acestora. Deosebirea dintre ele rezidă în faptul că, în timp ce condiţiile privind existenţa infracţiunii, deşi extrinseci activităţii incriminate, fac parte din conţinutul incriminării, cauzele de reducere sunt exterioare conţinutului infracţiunii şi au efecte doar în ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei, fiind criterii de individualizare a pedepsei.
Pentru identitate de raţiune, dispoziţiile a căror interpretare a fost solicitată nu constituie doar o cauză de agravare a pedepsei, întrucât prin voinţa legiuitorului o anume calitate a subiectului activ al infracţiunii (element circumstanţial de realizarea căruia depinde existenţa infracţiunii) a determinat crearea unei alte variante, care reflectă prin intermediul limitelor de pedeapsă proprii un alt grad de pericol social abstract.
Norma cuprinsă în art. 193 din Codul penal, care incriminează lovirea sau alte violenţe, reprezintă norma de incriminare a variantei-tip a faptei de lovire sau alte violenţe conţinând condiţiile obiective şi subiective care se cer îndeplinite cumulativ pentru ca fapta să constituie infracţiune. Spre deosebire de art. 193 din Codul penal, art. 199 alin. (1) din Codul penal conţine o dispoziţie de trimitere la variantele-tip ale infracţiunilor prevăzute de art. 188, art. 189 şi art. 193-195 din Codul penal şi o dispoziţie de majorare cu o pătrime a maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni, dacă faptele au fost săvârşite asupra unui membru de familie.
Trimiterea din conţinutul art. 199 din Codul penal la dispoziţia şi pedeapsa din norma prevăzută în art. 193 din acelaşi cod constituie un procedeu de tehnică legislativă care, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, poate avea funcţie complinitoare, de extensiune sau de excludere. În cazul în care îndeplineşte o funcţie complinitoare, norma la care se face trimitere întregeşte conţinutul normei de trimitere, în care nu s-a dorit să se repete situaţii anterior reglementate (dispoziţia ori sancţiunea). Prin această soluţie de tehnică legislativă, între cele două norme juridice se creează o legătură în plan normativ, una devenind suportul juridic al celeilalte. Consecinţele relaţiei dintre cele două norme sunt stabilite de art. 5 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv limitele de pedeapsă sunt preluate şi păstrate de norma incompletă (art. 199 din Codul penal), chiar în cazul abrogării normei completatoare [art. 193 alin. (2) din Codul penal], afară de cazul în care printr-o lege s-ar dispune altfel.
Astfel, în cazul dispoziţiei legale analizate, respectiv art. 199 din Codul penal, trimiterea pe care textul o face la dispoziţia din art. 193 din Codul penal are rolul de a preciza cadrul juridic al acestei ultime reglementări, când fapta este săvârşită asupra membrilor de familie. Reglementarea din art. 199 din Codul penal funcţionează pe structura normei de incriminare prevăzute de art. 193 din Codul penal, pe care o extinde în ceea ce priveşte calitatea subiecţilor infracţiunii (membri de familie), şi, ca o consecinţă a acestei modificări, legiuitorul a adaptat limitele superioare de pedeapsă la gradul de pericol social abstract, prin majorarea maximului cu o pătrime.
Prin prevederea unui maxim special al pedepsei mai ridicat pentru infracţiunile prevăzute de art. 188, art. 189 şi art. 193-195 din Codul penal (majorat cu o pătrime), dacă faptele au fost săvârşite asupra unui membru al familiei, legiuitorul a urmărit şi garantarea, respectarea şi protejarea relaţiilor de familie şi descurajarea violenţei domestice, însă această majorare nu este de natură să creeze o nouă infracţiune-tip.
Astfel, infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 din Codul penal constituie infracţiunea-tip, reprezentând forma de bază, în timp ce dispoziţiile art. 199 din Codul penal imprimă infracţiunii-tip prevăzute de art. 193 o formă agravată, dacă fapta este săvârşită asupra unui membru de familie.
În raport cu aceste consideraţii, pentru infracţiunea prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal, prin pedeapsă prevăzută de lege, astfel cum este definită de art. 187 din Codul penal, se înţelege pedeapsa prevăzută pentru forma agravată a infracţiunii (limita maximă majorată cu o pătrime), respectiv închisoare de la 6 luni la 6 ani şi 3 luni sau amendă. În acest context, termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, în modalitatea violenţei în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal, este cel arătat de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal.
Partajează acest conținut:
