Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. 4.091/229/2018 (1.518/2021), prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
”Dacă, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 338 alin. (2) din Codul penal, fapta
oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere și schimbarea poziției vehiculului
implicat într-un accident de circulație, sintagmă prevăzută distinct de art. 77 alin. (3) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice”.
ÎCCJ a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (2) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, „fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere și schimbarea poziției vehiculului implicat într-un accident de circulație”.
În motivarea decizie ÎCCJ arată că în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 338 alin. (2) din Codul penal, fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere şi schimbarea poziţiei vehiculului implicat într-un accident de circulaţie, această modalitate concretă de comitere a infracţiunii nefiind exclusă prin simplul fapt că art. 77 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice enumeră distinct interdicţia schimbării poziţiei vehiculului printre obligaţiile generale în caz de accident de circulaţie.
Chestiunea de drept supusă dezlegării vizează tipicitatea infracţiunii de părăsire a locului
accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzute de art. 338 alin. (2) dinnCodul penal, ceea ce face necesară analiza infracţiunii în discuţie.
Potrivit art. 338 alin. (2) din Codul penal, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani fapta
oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din
care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului.
Situaţia premisă constă în existenţa unui accident de circulaţie din care a rezultat uciderea
sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, situaţie premisă ce pretinde efectuarea cercetării la faţa locului şi demararea cercetărilor penale necesare pentru constatarea existenţei faptelor prevăzute de legea penală şi pentru stabilirea răspunderii penale a celor responsabili de producerea accidentului de circulaţie şi a consecinţelor acestuia.
Aşadar, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (2) din Codul
penal îl constituie relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, infracţiunea fiind prevăzută în capitolul II intitulat Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, din titlul VII Infracţiuni contra siguranţei publice din Partea specială a Codului penal, dar şi relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, deoarece prin modificarea stării locului sau prin ştergerea urmelor accidentului de circulaţie este evident că se aduce atingere aflării adevărului în cauza penală.
Spre deosebire de art. 338 alin. (1) din Codul penal, unde subiect activ nemijlocit poate fi
doar conducătorul vehiculului, instructorul auto ori examinatorul autorităţii competente, subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (2) din Codul penal poate fi orice persoană.
Elementul material al laturii obiective a infracţiunii în discuţie se realizează prin două
acţiuni, una constând în modificarea stării locului accidentului de circulaţie din care a rezultat
uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, cealaltă constând în ştergerea urmelor unui asemenea accident de circulaţie, în ambele cazuri lipsind acordul echipei de cercetare la faţa locului.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoare
atât la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, cât şi la înfăptuirea justiţiei, raportul de
cauzalitate rezultând ex re din materialitatea faptei. Analiza infracţiunii relevă că raţiunea incriminării operate de art. 338 alin. (2) din Codul
penal o constituie deopotrivă protejarea înfăptuirii justiţiei, consecinţa fiind aceea că elementul material al laturii obiective prin care se realizează infracţiunea se raportează şi la această raţiune avută în vedere de către legiuitor.
Ca atare, orice modificare a stării locului accidentului sau ştergere a urmelor accidentului,
fără acordul echipei de cercetare la faţa locului realizează elementul material al infracţiunii.
Faptul că nu interesează scopul sau motivaţia avută în vedere de către autor este cu atât
mai evident cu cât chiar situaţia premisă presupune un element a priori prin el însuşi de o gravitate ridicată, respectiv existenţa unui accident de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
Prin urmare, în lipsa acordului echipei de cercetare, orice modificare a stării locului
accidentului şi orice ştergere a urmelor accidentului de circulaţie, având urmările grave
menţionate, duc la consumarea infracţiunii.
Particularitatea infracţiunii analizate este dată de prevederea chiar în textul de incriminare
a cauzelor de tipicitate negativă sau de excludere pentru infracţiunea de părăsire a locului
accidentului, cazuri în care fapta nu constituie infracţiunea de părăsire a locului accidentului.
Astfel, art. 338 alin. (3) din Codul penal prevede expres că părăsirea locului accidentului
nu constituie infracţiune, printre altele, b) în ipoteza în care conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului şi c) în ipoteza în care conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare.
Se observă că ambele ipoteze implică schimbarea poziţiei autovehiculului. Argumentul potrivit căruia cauzele de excludere operează doar în cazul infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu este valid, de vreme ce, de exemplu, în ipoteza de la lit. b), anterior citată, referinţa la art. 338 alin. (2) din Codul penal este evidentă şi exclusivă, deoarece doar la art. 338 alin. (2) din Codul penal situaţia premisă expresă din textul de incriminare implică un accident de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
Ca atare, din prevederea de către legea penală în mod limitativ a cazurilor în care schimbarea poziţiei autovehiculului nu constituie infracţiune reiese că numai în aceste situaţii este
exclus cu desăvârşire ca schimbarea poziţiei autovehiculului să realizeze tipicitatea infracţiunii.
De aceea, este eronată teza contrară din opinia exprimată în încheierea de sesizare, potrivit
căreia simpla schimbare a poziţiei vehiculului implicat în accident nu ar realiza tipicitatea, dar şi aici cu excepţia – nota bene avansată de către emitentul opiniei juridice – ipotezei în care
schimbarea poziţiei vehiculului ar conduce la reconfigurarea stării locului accidentului prin
indicarea unui alt loc al accidentului.
Procedându-se în această manieră, se ajunge la configurarea subiectivă a tipicităţii unei
infracţiuni de către interpretul normei juridice, în detrimentul configurării legale a tipicităţii şi a
excepţiilor de la aceasta efectuate expres de către legiuitor.
În argumentarea tezei menţionate s-a mai afirmat că s-ar încălca principiul fundamental al
legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, câtă vreme legiuitorul enumeră
doar în art. 77 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice obligaţia oricărei persoane de a nu schimba poziţia vehiculului, fără să o mai
prevadă însă în art. 338 alin. (2) din Codul penal.
Se observă că art. 77 alin. (3) prevede că este interzis oricărei persoane să schimbe poziţia
vehiculului implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să şteargă urmele accidentului fără încuviinţarea poliţiei care cercetează accidentul.
Textul menţionat face parte dintr-o lege nepenală, respectiv din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, capitolul V intitulat Reguli de
circulaţie, secţiunea a 5-a referitoare la Obligaţii în caz de accident. Noul Cod penal a consacrat principiul legalităţii incriminării în art. 1 alin. (1), statuând că legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni, spre deosebire de Codul penal anterior care prevedea în art. 2 că legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.
După cum s-a observat în doctrină noua formulare este corectă, deoarece subliniază că
legea penală şi nu legea, în general, prevede care fapte constituie infracţiuni.
Aşadar, principiul legalităţii incriminării a fost adus în discuţie în mod inadecvat, prin definiţia sa legală impunând expres că doar legea penală prevede care fapte constituie infracţiuni.
Pe această cale, s-a ajuns la formularea concluziei eronate că, prin art. 77 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, legiuitorul a modificat atât conţinutul constitutiv al infracţiunii de părăsire a locului accidentului
ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, cât şi obligaţiile conducătorilor vehiculelor
implicate în accidente rutiere, deşi din nicio dispoziţie legală nu reiese prima teză.
Prin urmare, tipicitatea infracţiunii prevăzute de art. 383 alin. (2) din Codul penal nu este
restrânsă de o dispoziţie nepenală, dedusă din numărul obligaţiilor în caz de accident din cuprinsul art. 77 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
În fine, realizarea tipicităţii infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (2) din Codul penal în
concret prin schimbarea poziţiei vehiculului implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului, reprezintă o chestiune de aplicare a legii penale, nicidecum o analogie în defavoarea persoanei acuzate.
Textul art. 338 alin. (2) din Codul penal este suficient de clar şi de previzibil pentru a se
înţelege exact de către orice destinatar în ce constă fapta oricărei persoane, care, fără acordul
echipei de cercetare la faţa locului, modifică starea locului sau şterge urmele accidentului de
circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
De altfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva
Belgiei, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat obligaţia statelor
membre de a defini clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă. În Hotărâre (pct. 145) şi în
jurisprudenţa dezvoltată ulterior s-a afirmat că această condiţie este îndeplinită atunci când
justiţiabilul poate cunoaşte, din formularea dispoziţiei relevante şi, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării instanţelor referitoare la aceasta, ce acte şi omisiuni îi angajează răspunderea penală.
