În cadrul întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul PÎCCJ, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel, București 3-4 aprilie 2023, s-a pus problema de DIICOT referitoare la folosirea într-o cauză penală a probelor administrate în altă cauză.
Autorul întrebării arată că în jurisprudența recentă s-a constatat orientarea judecătorilor de cameră preliminară spre a exclude din probatoriul administrat depoziţiile martorilor audiaţi într-o altă cauză penală decât în cea în care a fost emis rechizitoriul, apreciind că aceste depoziţii sunt lovite de nulitate absolută, întrucât nu au fost administrate cu respectarea exigenţelor de legalitate prescrise de dispoziţiile art. 114 şi următoarele C.pr.pen.
Susține că, în considerarea principiului libertăţii probaţiunii, depoziţiile de martori, relevante probator, sunt ataşate de procurori în dosarul în care a fost emis rechizitoriul, apreciindu-se că depoziţiile martorilor, dar şi alte mijloace de probă administrate în alte cauze (rapoarte de expertiză, rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, etc) au valenţă probatorie cel puţin ca înscrisuri.
Conchide că, în măsura în care în cauza originară au fost administrate cu respectarea exigenţelor de legalitate şi loialitate, aceste depoziţii de martori nu ar trebui excluse din materialul probator, dacă ar fi calificate de organele judiciare ca înscrisuri sau ca alte probe.
În opinia INM, în rezolvarea acestei probleme trebuie observată întâi diferența
dintre probă, mijloc de probă și procedeu probator. Informația care constituie probă (proba, în sensul art. 97 alin. (1) C. proc. pen.) se
transpune într-un anumit mijloc de probă prin parcurgerea unui anumit procedeu
probator.
De aceea, între condițiile de legalitate pentru obținerea unei informații în procesul
penal (a unei probe) cea mai importantă este respectarea procedeului probator prevăzut pentru mijlocul de probă utilizat. Este adevărat, o anumită probă poate fi obținută prin
diferite mijloace de probă, însă recursul la un anumit mijloc de probă reclamă respectarea
prescripțiilor legale care configurează procedeul probator. Astfel, informațiile pe care le deține o anumită persoană și care au relevanță în
procesul penal pot fi obținute pe calea mai multor procedee probatorii (interceptări,
audierea persoanei, confruntarea). Când organul judiciar alege ca informația (proba) să îi fie furnizată în mod direct de către cel care o deține, procedeul probator la care recurge este în mod obligatoriu ascultarea acelei persoane, în cazul martorului în condițiile stipulate de art. 114-124 C.proc.pen., obținând astfel o declarație de martor. Susținerile făcute de o persoană în fața altor organe decât acela care instrumentează cauza nu au valoarea probatorie a unei declarații de martor, întrucât nu sunt obținute de organul judiciar învestit cu cauza în procedeul probator menționat. Cât privește înscrisurile, ele fac proba celor consemnate în cuprinsul lor. Așadar,
un înscris care constituie o declarație din altă cauză face proba că în fața altui organ judiciar acea persoană a făcut anumite afirmații.
Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. pen., procurorul indică în rechizitoriu care sunt probele și care sunt mijloacele de probă de care se folosește. În măsura în care procurorul indică aceste înscrisuri și le califică drept declarații de martor – adică mijloace de probă care conțin informațiile pe care le are o persoană despre cauză, atunci procedeul administrării acestei probe este nelegal și este corect sancționat de către judecătorul de cameră preliminară. În măsura în care procurorul înțelege să le folosească drept înscrisul o poate face dar nu mai pentru aproba acele împrejurări pe care înscrisul menționează respectiv că o anumită persoană a declarat ceva unui anumit organ judiciar, în altă cauză; așadar,
înscrisul nu poate fi folosit pentru a arăta ce anume cunoaște o persoană despre fapta
care face obiectul cauzei, întrucât această informație/probă se poate obține numai prin
procedeul probator al ascultării acelei persoane de către cel care instrumentează dosarul.
În măsura în care procurorul consideră relevant să demonstreze nu faptul cercetat, ci ce
anume a declarat martorul în altă procedură, el poate folosi acest înscris; de exemplu,
dacă are dubii cu privire la credibilitatea unui martor pe care l-a audiat, poate demonstra
că în altă împrejurare martorul a declarat altceva, făcând proba cu înscrisul în care este
consemnată declarația.
Dar dacă arată în rechizitoriu că utilizează acest înscris pentru a dovedi ce cunoaște
martorul referitor la faptul pe care el îl cercetează, atunci proba pe care înțelege să o utilizeze este administrată nelegal (prin procedeul probator al folosirii înscrisului, în loc
de procedeul probator al ascultării).
Partajează acest conținut:
