Plenul Curții Europene a Drepturilor Omului a adoptat mai multe decizii care clarifică practica sa existentă în materie de măsuri provizorii.
În cadrul sistemului Convenției, măsurile provizorii (articolul 39 din Regulamentul Curții) se aplică în circumstanțe excepționale, în cazurile în care există un risc iminent de prejudiciu ireparabil. Acestea joacă un rol esențial în evitarea unor situații ireversibile care ar împiedica instanțele naționale și/sau Curtea să examineze în mod corespunzător plângerile formulate în temeiul Convenției și, dacă este cazul, să asigure reclamantului beneficiul practic și efectiv al drepturilor invocate în temeiul Convenției. Curtea poate indica măsuri provizorii până la o notificare ulterioară sau pentru o perioadă limitată de timp, în funcție de circumstanțele cauzei.
Părțile la procedură pot solicita Curții să își reconsidere decizia de a indica măsuri provizorii sau pot depune o nouă cerere în cazul în care cererea inițială nu a fost acceptată, dacă circumstanțele se schimbă.
Nerespectarea măsurilor provizorii de către un stat pârât subminează eficacitatea dreptului la o cerere individuală garantat de articolul 34 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și angajamentul formal al statului, prevăzut la articolul 1, de a proteja drepturile și libertățile prevăzute în Convenție.
Atunci când emite măsuri provizorii, Curtea își exercită competența de a asigura respectarea angajamentelor asumate de Înaltele Părți Contractante în cadrul Convenției și al protocoalelor la aceasta, în conformitate cu articolul 19, competență care se extinde la toate chestiunile privind interpretarea și aplicarea acestora, astfel cum se prevede la articolul 32.
De asemenea, Plenul CEDO a decis următoarele:
– Dezvăluirea identității judecătorilor care pronunță deciziile privind cererile de măsuri provizorii;
– Menținerea practicii de motivare ad-hoc a deciziilor în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură și de emitere a unor declarații de presă atunci când circumstanțele cauzelor impun acest lucru;
– Emiterea unor decizii judiciare oficiale care să fie trimise părților;
– Menținerea practicii consacrate de amânare a examinării cererilor de măsuri provizorii și de solicitare a părților de a prezenta informații în acele circumstanțe în care situația nu este extrem de urgentă și în care informațiile pe care solicitanții le-au putut prezenta Curții nu au fost suficiente pentru a permite Curții să examineze cererea.
